Patriarhul Teoctist s-a născut la 7 februarie 1915, în satul Tocileni, din județul Botoșani, și a intrat în monahism la 14 ani, ca frate la Schitul Sihăstria Voronei.

Între anii 1940 și 1944 a urmat cursurile Facultății de Teologie a Universității București. La data de 6 august 1935 a depus voturile monahale la mănăstirea Bistrița (județul Neamț), primind la călugărie numele de Teoctist, iar la 25 martie 1945 este hirotonit ieromonah la Catedrala Mitropolitană din Iași. De-a lungul timpului devine, pe rând, Episcop-vicar patriarhal, Episcop al Aradului, Episcop al Episcopiei Ortodoxe din America și Canada, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei.

După moartea Patriarhului Iustin, la 9 noiembrie 1986 a fost ales Arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat la 16 noiembrie 1986.

Cel de-al 5-lea întâistătător al Bisericii noastre a deținut numeroase ordine bisericești, primite din partea Patriarhiilor Antiohiei, Ierusalimului, Moscovei, Serbiei, a Arhiepiscopiilor Greciei, Ciprului, Cehoslovaciei, Finlandei și din partea Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II–lea. În mai 1999, a primit, din partea Statului român, ordinul Steaua României în Grad de Mare Cruce.

Dincolo de numeroasele distincții și de bogata activitate, Patriarhul Teoctist a rămas în conștiința românilor ca un păstor cu chipul și vocea blândeței, un om al bucuriei.

Patriarhul Teoctist a păstorit Biserica Ortodoxă Română vreme de peste două decenii. A trecut la Domnul la 30 iulie 2007, fiind înmormântat în Catedrala patriarhală.

Publicăm aici un interviu In Memoriam care să ne reamintească de chipul luminos, vorba blândă și sufletul cald al Prea Fericitului Părinte Teoctist însoțit în bază de un documentar despre viața Patriarhului:

„În altarul Catedralei Mântuirii Neamului, de pe Dealul Arsenalului, trebuie să vedem și voința divină ca acolo să fie altarul răscumpărător și veșnic aducător aminte al celor care au suferit, atât în timpul comunismului, dar și în zilele noastre. Sunt sigur că, având sprijinul și ajutorul credincioșilor, cred că Dumnezeu ne va ajuta să ridicăm Catedrala cât mai curând: o catedrală pentru România!”

Interviul acordat de Prea Fericitul Părinte TEOCTIST cotidianului Ziua, marți, 7 februarie 2006

O Catedrală pentru România!

 

V. Roncea: Prea Fericirea Voastră, în urmă cu peste 76 de ani ați luat calea monahală. Ce amintiri aveți de atunci și cum vedeți toată această perioadă pe care ați parcurs-o?

P.F. Teoctist: Un noian de amintiri… Le păstrez încă foarte vii din acele timpuri și simt permanent în viața mea, de atunci și până în aceste clipe, călăuzirea sfântă a lui Dumnezeu, care, în ciuda atâtor și atâtor întâmplări, m-a ajutat să slujesc Biserica noastră până la această demnitate și până la această vârstă. De aceea, îi mulțumesc neîncetat Bunului Dumnezeu și îi pomenesc veșnic în rugăciunile mele pe părinții mei, Dumitru și Marghioala.

V. Roncea: Ei v-au călăuzit pe acest drum?

P.F. Teoctist: M-ar fi călăuzit ei daca știau de la început unde voi ajunge. Dar n-a fost ușor pentru că am plecat fără consimțământul lor la Schitul Sihăstria Voronei, de lângă Botoșani. După ce am terminat școala primară în satul meu natal, am plecat la acel schit fără știrea lor. Am încercat să obțin binecuvântarea părinților și văzând că nu o pot obține, atunci am plecat, în Duminica Tomii a anului 1928. Apoi, în ciuda insistențelor acestora de a mă întoarce acasă, am ales să urmez această cale. Mai târziu, fiind elev seminarist, părinții mei încercau să afle ce voi deveni în viață, sperând că voi ieși cel puțin preot în satul nostru. Eu le spuneam că aceasta este o taină și, chiar la terminarea școlii, nu știi ce vei ajunge, dar, un lucru știam cu siguranță: să rămân la mănăstire. Reluând ideea, ei mă întrebau dacă o să ajung asemenea părintelui Gherasim, din mănăstirea Vorona, un bătrân monah și preot slujitor. Părintele Gherasim, deși fusese căsătorit, avea vocație pentru mănăstire. Eu încercam stăruitor să le explic părinților că nu sunt sigur dacă voi ajunge asemenea părintelui Gherasim, pentru că în mănăstire, la fel ca și în armată, sunt mai multe etape de parcurs.
Dar, din păcate, mama mea a murit. Doar tatăl meu s-a bucurat să mă vadă diacon când a trăit o mare bucurie; dar tot nu era mulțumit, pentru că vroia nespus de mult să mă vadă odată preot. Îmi dau seama și astăzi de cât ajutor mi-a dat Dumnezeu ca să rămân la mănăstire și să nu mă las atras de unele încercări inerente în care au căzut alți colegi.
Părinții încercau să mă convingă să urmez liceul de la Botoșani sau să îmbrățișez uniforma militară. În familie, unul dintre frații mei mai mari era copil de trupă și ei știau că eram încântat de uniforma militară. Când acesta venea acasă, mă îmbrăcam cu hainele lui, fără să mă vadă. Părinții și-au dat seama că îmi plăcea uniforma militară. Iată, atât de frumoase și atât de diferite amintiri din copilărie…

V. Roncea: Ce vă ținea atât de legat de mănăstire? Dragostea de Dumnezeu?

P.F. Teoctist: Desigur! În primul rând, cât am putut să îmi dau seama la vârsta de aproape 14 ani, simțeam în felul meu frumusețea vieții bisericești. Mergând la biserica din sat cu mama mea am prins drag de cele sfinte și văzându-i, apoi, pe monahii care se rugau la mănăstire, am îndrăgit viața monahală. Monahii erau cu armata făcută, iar eu eram o excepție în mănăstire. Nu erau primiți cei care nu aveau armata făcută. Sigur, am rămas în mănăstire până în momentul intrării mele efective în monahism și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat. Am simțit că în drumul acesta atât de lung și de sinuos, am fost ocrotit și sprijinit de Dumnezeu, prin diferiți oameni care au apărut la vremuri și locuri de răscruce. Ca și cum aveam de trecut punți sau diferite piedici și le învingeam cu sprijinul acestora Dumnezeu mi-a ajutat, pentru că, la seminar, am avut colegi mulți care, în cele din urmă, unii s-au căsătorit și și-au întemeiat familii…

V. Roncea: Ați putea să ne evocați cele mai mari bucurii din această perioadă? Și cele mai mari tristeți, dacă au fost…

P.F. Teoctist: Sigur, fără bucurii și fără tristeți viața nu ar avea un conținut. Viața noastră are și bune și rele, iar fără acestea nu putem aprecia valoarea ei și a ajutorului lui Dumnezeu. Tristeți au fost multe. De fapt, e și normal ca pe un asemenea drum și la o vârstă ca aceea să nu se îndeplinească tot ce ai fi dorit. De multe ori nu tot ce dorești să faci îți este de folos! Este mai bine să lași ca voia lui Dumnezeu să se împlinească cu răbdare și cu înțelegere în viață.
Au fost și numeroase bucurii. De exemplu, pentru a urma seminarul monahal, ca minor, trebuia să am acordul părinților. Când m-am înscris la seminarul monahal teologic de la mănăstirea Cernica, conform regulamentului, nu puteam fi primit decât cu încuviințarea părinților, pentru că urma să devin monah. Această binecuvântare a părinților am obținut-o foarte greu. Eu mă aflam atunci la mănăstirea Neamț. Satul meu era departe de mănăstire și a trebuit să merg cu cineva, care l-a convins pe tatăl meu. I-a spus ca voi fi elev la seminarul pe care l-a înființat patriarhul Miron Cristea special pentru monahi. Iată o bucurie mare pe care o trăiesc și acum!

V. Roncea: Știu că și Eminescu a stat o perioadă la Neamț, înfundat în imensa bibliotecă a mănăstirii.

P.F. Teoctist: Sigur că da. Am fost, dacă pot spune așa, pe urmele lui, ascultând multe marturii despre el. Am învățat multe acolo, și despre perioada petrecută de Eminescu în acea mănăstire.[1]
Mi-a plăcut să învăț și mi-am dat silința la seminar să îmi fac datoria, în condițiile foarte modeste în care învățam atunci, în comparație cu seminariile din ziua de astăzi.

Salvat de la moarte de clopot



V. Roncea: Biserica continua să își desfășoare activitatea, deși cu greutăți, în vremea regimului comunist. Cred că fără rugile continue ale preoților și monahilor, duhul întunecat al ateismului comunist ar fi apăsat și mai rău națiunea. Astăzi, la 16 ani după căderea comunismului, mi se pare paradoxal că ateismul sau chiar anticreștinismul se manifestă acut în viața cotidiană, poate chiar cu o presiune mai mare decât pe vremurile comuniste. Cum explicați acest lucru?

P.F. Teoctist: O să vă explic încercând să vă relatez experiența mea de viață. Pentru mine, când îl ai pe Dumnezeu aproape și învățătura Lui, dobândești o forță interioară; reușești mai ușor să depășești momentele dificile. Până în anul 1940, când am terminat Seminarul, am trăit anii grei de război, apoi ocuparea Basarabiei. Frații mei au fost pe front, în război, au căzut prizonieri. Am văzut atunci lacrimile părinților mei tânguindu-se pentru pierderea Basarabiei și pentru restriștea țării, lacrimile monahilor din mănăstiri, dar, în același timp, și rugăciunile lor către Dumnezeu, cu nădejdea că ne va ajuta să biruim.
Vremurile s-au scurs. Între 1940-1945, am urmat cursurile Facultății de Teologie și, imediat, am început să îndeplinesc responsabilități în cadrul Bisericii. Mai întâi, ca diacon, slujind în fiecare zi; și rugăciunile, dar și greutățile, îmi dădeau nădejde și curaj. Nu trăiam vremurile grele ale bombardamentelor neîncetate, deși, ca student, am văzut cum a fost bombardată Universitatea și am scăpat ca prin urechile acului de un bombardament când mă aflam la Librăria Cartea Românească din apropierea Universității. Când s-a dat alarma pentru bombardament, în ziua de 4 aprilie 1944, știam că la subsolul librăriei era un loc în care trebuia să ne adăpostim. Era arhiplin, iar oamenii îmi spuneau: "Vino părințele, vino să ne rugăm să ne apere Dumnezeu!”. Pentru că veneau și cu copii și nu mai era loc suficient, am ieșit din adăpost. De la Universitate, de la statuia lui Mihai Viteazu și monumentul lui I. C. Brătianu, am mers, în timpul prealarmei bombardamentului, pe lângă bisericile Colțea și Sfântul Gheorghe Nou, până la Patriarhie. Clopotul cel mare al Patriarhiei era afară, jos, la un pas de biserică. M-am adăpostit sub el. Așa am scăpat! Antiaeriana română și-a început activitatea și, deodată, am văzut cum cădeau cărțile din corpul de cădire bombardată a Universității. Pentru mine au fost minuni dumnezeiești! Au căzut trei bombe, inclusiv aici, pe Dealul Patriarhiei, chiar sub ochii mei. Din fericire, nici una nu a atins nici catedrala, nici reședința patriarhală. A fost o minune la care am fost martor! Și, așa cum vă spuneam de la început, aceste momente dificile m-au întărit. Vremurile grele de război au continuat și după anul 1944, când ne-au ocupat rușii.

V. Roncea: Cum ați trăit acele momente, cu invadatorii pe străzi?

P.F. Teoctist: Se arătau a fi și mai grele. Bombardamentele au continuat și după 23 august 1944. Apoi, frica ocupării țării, așteptările, tensiunea care marca constituirea noilor guverne, nesiguranța generală ce a urmat abdicării și izgonirii regelui… Însă, fiecare moment dificil din acele vremuri aducea și o nouă nădejde de viață, tot prin rugăciunile generale: cler și credincioși.
În 1946 englezii și americanii s-au înțeles cu rușii. Îmi aduc aminte că părea a fi un jubileu recunoașterea guvernului comunist Groza. Ca diacon, asistam aici, la Patriarhie, la instalarea fiecărui guvern, începând cu cel condus de generalul Sănătescu. Urmărind toate acele frământări din perspectiva slujitorului Bisericii, care nu se afla în vâltoarea politică a evenimentelor, așa cum se aflau mulți dintre semenii noștri, speram că, având un guvern, situația din țară se va îndrepta. Nădăjduiam. Dar, la scurt timp, se forma un alt guvern, apoi altul… Și tot așa, într-o perioadă marcată de instabilitate, rușii au reușit să impună la conducerea țării propriul guvern, pregătind instaurarea regimului comunist. În acest timp îmi îndeplineam îndatoririle bisericești și îmi desăvârșeam studiile teologice. Transferându-mă la Mitropolia din Iași, am slujit la catedrala mitropolitană, în 1945, apoi, din 1950, la Patriarhia din București. Așadar, în timpul îndeplinirii acestor responsabilități am trăit toate ororile regimului comunist.[2]

V. Roncea: Mulți monahi s-au ascuns în munți. Părintele Cleopa a stat ascuns ani în șir, rugându-se pentru țară dintr-o gaură de doi metri făcută sub pământ, după cum ne povestea cu seninătate. Aveați cum să țineți legături cu părinții care se izolaseră?

P.F. Teoctist: Nu. Auzeam însă multe despre ei dar nu era posibil să se intre în legătură cu ei. De unii auzeai din când în când, iar alții se izolau complet. Cu timpul, atunci când s-a reorganizat Biserica, după alegerea din 1948 a Patriarhului Justinian, a început confruntarea deschisă dintre comuniști și Biserică, pentru că Patriarhul lupta din răsputeri pentru apărarea Bisericii și a valorilor ei. Această continuă preocupare a Părintelui Patriarh Justinian și a Sfântului Sinod dădea nădejde că, totuși, la un moment dat, vom ieși la liman. Trebuia să sfințim biserici, să hirotonim preoți, să înființăm seminarii și facultăți de teologie, cu alte cuvinte, o activitate pastoral-misionară cerută de credincioși.
În anul 1950 am fost numit rector al Institutului Teologic din București, care avea profesori de renume, în frunte cu părintele Dumitru Stăniloaie. Zilnic, de dimineața până seara, suportam intervențiile și supravegherea Securității. Numai prin credință ne opuneam. Cei care am străbătut perioada aceea am fost într-o confruntare permanentă. Mereu trebuia să fii atent ce și cu cine vorbești, la ce trebuie să faci și cu inima și cu gândul și cu fapta, pentru Biserică.

V. Roncea: Dar, cred eu, era o confruntare care vă întărea într-un fel. După 1989 ofensiva anti-Biserică s-a diversificat îmbrăcând diverse forme, inclusiv culturale. Relatați-ne cum ați trăit sfârșitul dictaturii, perioada dărâmării de biserici.

P.F. Teoctist: Așa este, Domnule Victor Roncea. Numai Dumnezeu ne-a ajutat. După deceniile slujirii Bisericii, am fost ales Patriarh în toamna anului 1986, în noiembrie. Din motive care vizau sistematizarea orașului, fuseseră demolate și câteva biserici. Astfel, în anul 1987, Ion Dincă a fost trimis de Nicolae Ceaușescu la mine, cu propunerea de mutare și deci de demolare a complexului Patriarhiei. Aceasta a fost cea mai grea încercare pentru mine.[3]

Nu existau negocieri cu comuniștii

V. Roncea: Cum se discuta cu comuniștii, în momentul în care ei spuneau "vrem sa dărâmăm o biserică”?

P.F. Teoctist: Nu exista nici o negociere. Cât am fost mitropolit la Iași, din fericire, nu am avut nici un caz, așa cum s-a întâmplat cu înaintașul meu aici, la București. Reprezentanții Bisericii încercau să intervină, dar nu se punea problema unor negocieri propriu-zise. Acele locașuri de cult, care împiedicau sistematizarea, fie erau mutate, fie erau dărâmate. Când am venit la București, multe dintre ele erau deja dărâmate.

V. Roncea: Dar cum ar fi fost să nu avem nici măcar această Catedrală Patriarhală?! Povestiți-ne cum ați reușit să o salvați. Și cum a fost cu Sfânta Vineri?!

P.F. Teoctist: Când s-a vacantat scaunul patriarhal în 1986, aveam obligația, în calitate de Mitropolit al Moldovei, să vin la București pentru a asigura interimatul. Atunci le-am spus ierarhilor, inclusiv ministrului Cultelor, că eu îmi îndeplinesc această îndatorire a mea de locțiitor, dar nu doresc să vin la București, ci, dimpotrivă, vreau să rămân la Iași. Aveam pe atunci 75 de ani. În cele din urmă, Colegiul Electoral Bisericesc m-a ales Patriarh.
De la început mi-am dat seama că urmează o perioadă dramatică pentru mine. Aceste demolări de biserici erau începute, iar eu am preluat această dificilă problemă. Am intervenit atunci la primarul Constantin Olteanu pentru biserica Sfânta Vineri, așa cum a menționat acesta într-o carte publicată recent [4], precum și părintele Gheorghe Bogdan, fostul paroh al bisericii. Primarul mi-a spus atunci că a fost la el și părintele Bogdan și că personal crede că biserica Sfânta Vineri nu va fi demolată din moment ce au fost aprobate lucrările de restaurare.
Aceleași intervenții le-am făcut și pentru biserica Sfântul Spiridon Vechi care, din nefericire, a fost, totuși, dărâmată. Am reușit, însă, să salvez – slavă Domnului! – biserica Bucur Ciobanul. Și despre aceasta scrie Constantin Olteanu.[5] Nenorocirea cu Sfânta Vineri a avut loc în timp ce mă aflam într-o vizită oficială în Austria, cu prilejul sfințirii capelei din Viena construită de românii de acolo – cu sprijinul autorităților locale – în amintirea eliberării Vienei de sub dominația otomană. Înainte de plecare, am primit asigurări că nu va fi demolată de vreme ce se aprobaseră lucrările de restaurare. Fiind la Viena, am aflat cu durere că Sfânta Vineri a fost dărâmată. Totul s-a petrecut înspăimântător de repede, așa cum de altfel, se încerca și cu Patriarhia. Ion Dincă a povestit, din închisoare, acest episod.[6]

V. Roncea: Cum ați făcut?

P.F. Teoctist: Nici eu nu știu. N-aș mai putea repeta cele patru ore de discuții cu trimisul direct al cuplului prezidențial [7], discuții însoțite de amenințări. Dar, am rămas la refuzul meu pe baza mai multor argumente. El îmi cerea un consimțământ, iar eu spuneam că „este imposibil”, pentru că „indiferent de ce s-ar întâmpla cu mine, eu nu pot să le spun credincioșilor că am consimțit”. Încurcat, el mă tot întreba ce răspuns ar putea să dea cuplului dictatorial, pentru că ei nu sunt obișnuiți cu refuzul.

V. Roncea: Ei, Ceaușeștii?

P.F. Teoctist: Da. Și i-am sugerat să le propună să viziteze ei Reședința Patriarhiei. A luat telefonul și a încercat să îmi dea impresia că vorbește cu cineva la telefon. Apoi, l-am invitat din nou să vină el, cel puțin, și să vadă ce reprezintă această reședință, care nu poate fi mutată din acest loc. De aceea, după Revoluție, inclusiv acest spațiu în care ne aflăm, ca și celelalte, l-am consolidat și l-am restaurat, ca mulțumire lui Dumnezeu, în amintirea acelor momente și ca un gest de recunoștință față de înaintașii mei. Cel ce îmi va urma va găsi reședința amenajată corespunzător. De altfel, aici își au reședința și membrii Sfântului Sinod.

V. Roncea: Totuși, ați fost atacat de cei interesați în sădirea semințelor răului, cu informații false, cu armele minciunii.

P.F. Teoctist: Da, au fost folosite și asemenea arme, iar după Revoluție unii au spus că aș fi fost omul vechiului regim. Eu, însă – martor îmi este Dumnezeu – mi-am făcut peste tot datoria, în toate responsabilitățile bisericești pe care le-am avut, începând cu anul 1945, alături de Patriarhul Justinian și de ceilalți ierarhi, care s-au confruntat cu măsurile de prigoană comunistă contra Bisericii și a slujitorilor ei. Nu se putea altfel.

V. Roncea: Astăzi se lucrează altfel pentru a se zdruncina unitatea Bisericii. Biserica este atacata, în alte moduri. Suntem martori, victime sau combatanți intr-un război cultural care țintește inclusiv ființa națiunii. Ce trebuie să facă tinerii de astăzi pentru a nu fi victime ale acestei agresiuni concertate?

P.F. Teoctist: Ați ridicat o problemă foarte importantă pentru fiecare dintre noi. Este dificil să găsim soluții pentru această situație atât de bine organizată. Cred că nu este doar o problemă a tineretului de astăzi. Este vorba de un angrenaj cultural, tehnic, psihologic, chiar de cu totul altă natură. Ca să se poată porni la o autentică educație a tineretului, trebuie să începem cu credința în Dumnezeu. De altfel, încă din anul 1990, atunci când Seminariile Teologice au fost integrate în învățământul public, iar Facultățile de Teologie în Universitățile de Stat, am sperat că se vor crea condiții pentru o autentică educație moral-religioasă a tineretului nostru.
Evident că sunt și curente potrivnice Bisericii, izvorâte dintr-o libertate greșit înțeleasă. Cu toate acestea, există și un mare câștig, pentru că avem educație religioasă de la grădiniță și până la liceu. Este o mare realizare să vezi interes față de persoana Mântuitorului nostru Hristos, față de Biserica Lui, de tot ceea ce înseamnă credința în Dumnezeu.
Trebuie să manifestăm îngrijorare față de fenomenul secularizării. În acest caz, atât părinții, cât și tinerii, împreună cu Biserica, au obligația de a completa formarea personalității tinerilor nu numai cu valorile științei, tehnicii și artelor, ci și cu valorile creștine.

Sunt semne că noi trebuie să fim cu mare luare aminte

 

 

V. Roncea: Aceasta îmi aduce aminte că s-a refuzat introducerea în preambulul Constituției europene privind fundamentul creștin al civilizației europene.

P.F. Teoctist: Sigur. Regretatul Papa Ioan Paul al II-lea a insistat mult pentru introducerea acestei mențiuni în preambulul Constituției europene. De altfel, toate Bisericile creștine europene, inclusiv cele din România, au făcut intervenții în acest scop, dar care, însă, au rămas fără ecou.

V. Roncea: Recent, la Consiliul Europei, tot în Franța, la Strasbourg, Adunarea Parlamentară nu a reușit să adopte o rezoluție de condamnare a comunismului. Deși suntem la 16 ani de la căderea Zidului Berlinului.

P.F. Teoctist: Sunt semne care ne întăresc convingerea că trebuie să fim cu mare luare aminte. Ca membri ai Bisericii, această luare aminte nu trebuie exercitată în sens politic, prin fel de fel de manifestări inutile, ci în sens creștin, ca fii ai Bisericii, fideli învățăturii Evangheliei. Este important pentru noi, românii, să conștientizăm faptul că intrăm în Uniunea Europeană cu un întreg tezaur de valori spirituale. Depinde de noi dacă vom reuși să arătăm lumii întregi frumusețea și actualitatea acestor valori creștine, care, de altfel, alături de celelalte valori europene, dovedesc rădăcinile creștine ale continentului nostru.[8]

V. Roncea: Ca și România.

P.F. Teoctist: Desigur, noi suntem creștini ca urmare a predicii Sf. Ap. Andrei, așa cum întreg continentul nostru a devenit îndată creștin. Mărturie, în acest sens, sunt cultura și civilizația europeană de inspirație creștină ilustrată de toate acele catedrale frumoase care se înalță spre Ceruri peste tot în Europa, ca și întreaga istorie a Bisericii Universale.

V. Roncea: Una dintre aceste fapte cu care am putea veni în Europa ar putea fi și condamnarea comunismului. Ar fi necesar în România să condamnăm comunismul, să facem un proces al comunismului?

P.F. Teoctist: Biserica și eu personal, credem că astfel de condamnări sunt vorbe goale dacă nu sunt însoțite de fapte. Cu alte cuvinte, fiecare om este liber să creadă, să aibă propria lui convingere socială, dar aceasta trebuie să se sprijine pe valorile veșnice. Dacă însemnele religioase nu sunt înțelese, dacă nu se dorește menținerea rădăcinilor creștine în Constituția europeană, atunci la ce te poți aștepta? Poate fi o așteptare zadarnică.

V. Roncea: Prea Fericite Părinte Patriarh, daca noi, românii din țară, o ducem cum o ducem, cei din jurul granițelor o duc și mai rău, fiind supuși, în continuare, unui proces de deznaționalizare, fără ca statul lor mamă să poată face ceva. Nu știu de ce, dar aparatul actual nu prea se folosește nici măcar de instrumentele europene pentru a ne fi apărați conaționalii. Cum am putea să îi ajutăm direct pe acești români?

P.F. Teoctist: Cele menționate de dumneavoastră, Domnule Victor Roncea, reprezintă o preocupare constantă a Sfântului Sinod și a noastră. S-a scris mult despre ceea ce a făcut și face Biserica, atât pentru românii din jurul granițelor țării, cât și pentru cei aflați mai departe, inclusiv peste Ocean. Ar fi multe de spus și nu aș dori să se interpreteze ca laudă de sine a Bisericii.

V. Roncea: Eu știu că Biserica face. Dar ceilalți?

P.F. Teoctist: Și autoritățile de stat, la intervenția noastră, au ajutat. Cred că, și presa ar avea datoria să contribuie la acest efort. În plan bisericesc, au fost împliniri importante, ca de exemplu, reactivarea Mitropoliei Basarabiei, înființarea Mitropoliilor noastre din Europa Centrală și Meridională, înființarea episcopiilor române de la Vârșeț și din Ungaria, cea din urmă cu reședința la Gyula.

V. Roncea: După părerea mea, cea mai mare victorie diplomatica a României în acești 16 ani a fost readucerea Mitropoliei Basarabiei la Biserica Mamă.

P.F. Teoctist: Nu sunt meritele mele personale în această privință. Ne-au ajutat foarte mult împrejurările și credincioșii din Basarabia care s-au implicat. Bineînțeles, totul cu ajutorul lui Dumnezeu. Am reușit, iar, mai târziu, datorită justiției europene, Mitropolia Basarabiei a primit recunoașterea guvernului moldovean.

V. Roncea: A fost o bătălie câștigată chiar cu imperiul rus….

P.F. Teoctist: Cu Patriarhia Moscovei suntem în dialog, dar noi nu putem accepta oferta lor ca, în Basarabia, să fie un centru spiritual românesc, dar nu bisericesc, la nivel de mitropolit, pentru că nu vor ierarh, ci doar un preot. Dar aceasta înseamnă o sfidare la adresa credincioșilor din Basarabia, care în marea lor majoritate vorbesc limba română. Bineînțeles că și rușii sunt ortodocși, dar, așa cum există Mitropolia Moldovei, condusă de mitropolitul Vladimir, dependentă de Patriarhia Moscovei, tot așa, firesc, trebuie să existe Mitropolia Basarabiei, dacă vrem să găsim o soluție frățească de reciprocitate. Noi nu obligăm pe nimeni! Acei preoți și credincioși din Basarabia, care doresc să se roage și să facă slujbă în limba română, au cerut să aparțină de Mitropolia Basarabiei, dependentă canonic de Patriarhia Română. În felul acesta se respectă libertatea lor, dreptul credincioșilor de a alege. Din păcate, în Basarabia se exercită presiuni și constrângeri asupra Mitropoliei Basarabiei, inclusiv asupra mitropolitului. Sfântul Sinod le-a îndeplinit cererile pentru că rușii au venit peste noi și au făcut Mitropolie fără să consulte Biserica Ortodoxă Română.

V. Roncea: Foarte multe. Chiar au fost atacate și unele biserici ale Mitropoliei Basarabiei.

P.F. Teoctist: Da! Vrednicia Părintelui Mitropolit Petru constă mai ales și în faptul de a fi răbdat și de a fi rămas neclintit la locul lui. Este adevărat că se bucură și de ajutorul Bisericii Mame, de ajutorul nostru.

V. Roncea: Cu ce alte probleme se confruntă Biserica în legătură cu românii din jurul granițelor țării?

P.F. Teoctist: În primul rând, cu aceste atitudini ostile și, apoi, cu lipsurile de tot felul; românii, ca și celelalte naționalități, fiind foarte săraci, trebuie ajutați permanent. Mai sunt și altele, inclusiv cele menționate de dumneavoastră. Trebuie ca și factorii responsabili de la Guvern să se implice și să intervină pentru drepturile cuvenite românilor, după cum a subliniat președintele Traian Băsescu, zilele trecute la Kiev, așa cum sunt tratate minoritățile în România, respectându-li-se toate drepturile, tot așa să-i trateze și vecinii noștri. Ce drepturi au ucrainenii la noi să aibă și românii acolo. Așa ar trebui. A zis bine președintele.

Dar nu cred că reunificarea națiunii române este posibilă, în contextul actual. E greu de împlinit mai înainte de a se definitiva ceea ce se intenționează în legătură cu viitorul Europei. În momentul în care „bolta” Europei se va limpezi, vom ști cu toții ce anume funcționează intr-un fel sau în alt fel.

V. Roncea: Daca bolta Europei se va limpezi, vom putea vedea aceasta Unire?

P.F. Teoctist: Nu știm cum și când se va limpezi, la ce stadiu se va ajunge.

V. Roncea: De ce credeți că Rusia nu renunță la Basarabia?

P.F. Teoctist: După cum se știe, Rusia a căutat să aibă ieșire la Bosfor încă din vremea lui Petru cel Mare. Mai târziu, această idee a intrat în mintea bolșevicilor, a comuniștilor, devenind un lucru firesc pentru ei. Iată de ce nu ne mai putem întreba de unde vin aceste pretenții de dominație.[9]

M-am întâlnit cu regretatul Papă și înainte de `89



V. Roncea: Diplomația bisericeasca știu că lucrează bine. De exemplu, Prea Fericirea Voastră v-ați întâlnit, în 1989, cu regretatul Papă Ioan Paul al II-lea. Puteți să evocați acel moment, mai ales că întâlnirea a avut loc intr-un moment în care Zidul Berlinului nu căzuse încă.

P.F. Teoctist: M-am întâlnit mai înainte cu Papa Ioan Paul al II-lea, în anul 1984. Atunci am participat la o conferință în nordul Italiei, la Trento. De altfel, noi, Biserica Ortodoxă Română, am avut mereu prieteni la Vatican. Prin intermediul prietenilor noștri cardinali am participat atunci, în 1984, la o Audiență generală a Papei Ioan Paul al II-lea, când ne-am și împrietenit.
În anul 1989, conducând o delegație bisericească într-o vizită oficială în India, ne-am bucurat din nou de ospitalitatea Vaticanului. I-am spus ministrului Cultelor de atunci că, în drum spre India, trebuie să facem o escală la Roma și că este o îndatorire a mea ca, mergând acolo, să accept invitația Papei. Ar fi fost o mare greșeală dacă nu acceptam, în condițiile în care eram oaspetele lor. Când am urcat în avion, la București, delegatul Departamentului Cultelor m-a rugat să-i spun domnului ambasador de la Roma să telefoneze în țară dacă în program va fi prevăzută o întâlnire cu Papa. Pe aeroportul din Roma am fost primit oficial de cardinalii Vaticanului, care mi-au înmânat programul vizitei. Am citit în program că a doua zi, la ora 11, era programată audiența. Lângă mine era ambasadorul român de la Roma, căruia i-am arătat pe program unde să se uite. Ori n-a văzut, ori n-a citit, pentru că nu mi-a spus nimic. Ne-am despărțit. Noi am mers la Vatican și am intrat în programul stabilit, până a doua zi, seara, când urma să plecăm spre India. La fiecare dejun ne întrețineam cu diferiți cardinali. Venind noi din spatele Cortinei de Fier erau curioși să afle ce se mai întâmplă cu noi, mai ales că ei ne vizitaseră și ne cunoșteam. A doua zi, când ne pregăteam să mergem la întâlnirea cu Papa, a venit ambasadorul supărat să-mi spună că i s-a telefonat de la București că nu trebuie să mă întâlnesc cu Papa. Mă pregăteam de întâlnire și, arătându-i darurile, i-am răspuns că merg la întâlnire, iar el nu are drept să mă oprească.

V. Roncea: Ce cadou i-ați dus Papei?

P.F. Teoctist: I-am oferit Biblia lui Șerban Cantacuzino, editată la Patriarhie în ediția jubiliară (1988), o icoană pe sticlă cu Maica Domnului, din Transilvania și o maramă ardelenească. Din delegație făceau parte Prea Sfințitul Justinian al Maramureșului, Prea Sfințitul Epifanie al Buzăului, profesori și consilieri de la Patriarhie.
Când ne pregăteam de audiență, unul dintre membri delegației a venit să-mi spună că vine domnul ambasador și că pare supărat. Eu le-am zis colaboratorilor să nu se îndepărteze și, apoi, l-am întâmpinat pe domnul ambasador. Dânsul mi-a spus pe un ton poruncitor, că dorește să discutăm între patru ochi. I-am răspuns că, fiind însoțit de o delegație oficială, nu putem să vorbim în secret. Atunci ne-a spus că este foarte supărat, pentru că a primit un telefon de la București prin care a fost informat că nu trebuie să mă întâlnesc cu Papa.
I-am răspuns că ne-am pregătit deja și este imposibil să anulăm această întrevedere. El mi-a replicat că din acel moment trebuie să-mi asum orice responsabilitate. L-am asigurat că, oricum, nu mă lăsam în nădejdea domniei sale pentru că în străinătate eu fac politica bisericească. Mai mult decât atât, i-am mai spus că face o mare greșeală pentru că reprezentanții Vaticanului, care așteptau să ne conducă la Papă, ar putea observa această ingerință, mai ales că se spunea că noi, în România, suntem liberi, că ne bucurăm de libertate. I-am mai spus domnului ambasador că a făcut o greșeală dându-le pildă de ce fel de libertate ne bucurăm noi de fapt. A plecat supărat, fără să ne mai salute.
Primirea la Papă a fost foarte caldă. Pentru el și pentru cei din Vatican, întâlnirea a fost un semn de curaj, o mărturie de credință și de apropiere bisericească. N-am stat numai zece minute, cât era prevăzut în protocol, ci o jumătate de oră. Am vorbit cu Papa între patru ochi, iar el m-a ascultat cu foarte multă atenție despre misiunea preoților noștri, a călugărilor, despre mănăstirile noastre, despre presa noastră bisericească, despre relațiile noastre bisericești, într-un cuvânt, despre misiunea Bisericii noastre. Am mai vorbit despre cultura noastră românească, despre Eminescu, despre Eliade, despre Moldova, mai ales după ce a aflat că sunt din părțile Botoșanilor. A acordat mare atenție lucrării pastorale a preoților și a mănăstirilor.

V. Roncea: Papa Ioan Paul al II-lea spunea despre România ca este "Grădina Maicii Domnului”…

P.F. Teoctist: Această metaforă a luat-o tot de la noi, din Răsărit și ea se referă la Sfântul Munte Athos, despre care se spune că este "Grădina Maicii Domnului”. Este o metaforă cunoscută în Ortodoxie, iar Papa, foarte atent cu noi, românii, ne-a numit, nu fără temeiuri, cu aceiași metaforă.
De altfel, sfinții pe care noi îi proclamăm sunt grădinarii Maicii Domnului. Așa cum se cunoaște, anul trecut, Sfântul Sinod a înălțat în rândul sfinților pe mitropoliții Grigorie Dascălul al Țării Românești și Dosoftei al Moldovei, pe cuvioșii stareți Gheorghe de la Cernica și Mitropolitul Grigore de la Căldărușani și Cernica și Onufrie de la Sihăstria Voronei, unde am intrat în mănăstire și unde, adeseori, i-am purtat în mâini cinstitele sale moaște în jurul bisericii, în procesiune. Noi, românii, avem mulți sfinți și martiri. Aceasta înseamnă "Grădina Maicii Domnului”.

V. Roncea: Prea Fericite Părinte Patriarh, când începe construirea Catedralei Mântuirii Neamului?

P.F. Teoctist: Din clipă în clipă; aștept cu emoție vestea intrării terenului acordat în proprietatea Bisericii. După primirea acestuia, cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm să începem lucrările punând Sfânta Cruce pe locul unde va fi Sfânta Masă. Sunt convins că vom avea Catedrala pe Dealul Arsenalului și, în legătură cu aceasta, am simțit, încă o dată, lucrarea lui Dumnezeu față de Biserica noastră.
În aparentă, această îndelungată căutare a amplasamentului poate fi considerată și ca o stângăcie a mea, pentru că nu am știut să mă orientez, așa cum poate fi interpretată și ca rea voință din partea altora. Dar eu văd în această lucrare un fapt specific Grădinii Maicii Domnului, pentru că pe locul numit Dealul Arsenalului, de aici, au fost demolate sau mutate șase biserici. Din fericire, mănăstirile Mihai Bravu și Schitul Maicilor au fost salvate și stau acum ascunse după blocuri, iar celelalte, în frunte cu biserica Albă Postăvari, au fost distruse. Așadar, în altarul Catedralei Mântuirii Neamului, de pe Dealul Arsenalului, trebuie să vedem și voința divină ca acolo să fie altarul răscumpărător și veșnic aducător aminte al celor care au suferit, atât în timpul comunismului, dar și în zilele noastre. Sunt sigur că, având sprijinul și ajutorul credincioșilor, cred că Dumnezeu ne va ajuta să ridicăm Catedrala cât mai curând: o catedrală pentru România!

V. Roncea:Vă mulțumim și La mulți ani, Părinte Patriarh!

P.F. Teoctist: Vă mulțumesc, Domnule Victor Roncea, și mă bucur că un slujitor al presei a formulat atâtea întrebări de mare valoare!

*În prezentul interviu, acolo unde s-a considerat necesar, au fost făcute completări cu citate, note explicative și trimiteri la documente care să certifice afirmațiile inițiale.

[1] Aflasem că îi plăcea să se odihnească. După cercetarea bibliotecii, stătea ore întregi pe movila înconjurată de brazi din grădina spitalului în care se afla. Din spusele unor monahi, am auzit că fiind suferind a mers la un părinte duhovnic să se spovedească. Părintele îndeplinindu-i dorința a scris pe carte ziua când poetul s-a spovedit. În localul acesta funcționa acum seminarul la care m-am înscris în ziua de 14 septembrie a anului 1930.

[2]Ca slujitor al Bisericii, trebuia să suport umilințele celor fără credință, trăind zilnic frica temniței. Pretutindeni domnea neliniștea și îngrijorarea față de întâmplările tot mai dureroase ce se abăteau asupra Bisericii.

[3] În anul 1993, într-un interviu acordat, din închisoare, publicației Europa, Ion Dincă preciza: „Eu am primit sarcina ingrată să discut cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist și să-l conving să-și dea asentimentul pentru demolare. Am discutat cu Domnia Sa, exprimându-și totalul dezacord cu demolarea și mutarea Patriarhiei, rugându-mă să-i comunic lui Nicolae Ceaușescu poziția sa și faptul că această măsură pusă în aplicare va crea mari nemulțumiri în rândul credincioșilor, al preoților din țară, al istoricilor, scriitorilor, oamenilor de artă și cultură, precum și în străinătate. El nu va putea să răspundă de eventualele forme de împotrivire a maselor de credincioși, împotrivire care poate lua forme de violență. De asemenea, Patriarhul Teoctist și-a exprimat dezacordul cu mutarea sfintelor moaște ale Sfântului Dumitru de la biserica din Dealul Mitropoliei la biserica Radu Vodă. Am informat pe Ceaușescu de poziția Patriarhului și l-am rugat să renunțe la hotărârea de demolare. Am informat că poziția Patriarhului este și poziția mea. El nu a aprobat poziția Patriarhului, dar nu a mai cerut să începem demolarea.” (Interviu realizat de Angela Băcescu cu Ion Dincă, „Elena Ceaușescu a fost geniul rău al soțului său”, în săptămânalul Europa, supliment Est/Vest, anul IV, nr. 140, 24-30 august 1993, pag. 8-9).

[4]Dr. Constantin Olteanu, File din istoria Bucureștilor, Însemnările unui primar general, Editura Aldo, București, 2004.

[5] Ibidem, p. 148-150.

[6]„Elena Ceaușescu a fost geniul rău al soțului său”, interviu realizat de Angela BĂCESCU cu Ion DINCĂ în săptămânalul Europa (suplimentul Est/Vest), anul IV, nr. 140, 24-30 august 1993, pp. 8-9.

[7] Este vorba de Ion DINCĂ.

[8]În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus următorul amendament, care a fost înaintat forurilor decizionale europene pentru includerea în preambulul viitoarei Constituții, ca o completare a unui amendament anterior propus de Dl. Elmar Brok, membru în Parlamentul European: „Statele membre și cetățenii Uniunii Europene… (sunt) conștienți de istoria lor și de valorile universale indivizibile ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității, precum și moștenirii sale religioase, preponderent creștină”. (A se vedea Procesul Verbal privind hotărârile ședinței Sf. Sinod din februarie 2003 și Mesajul Bisericii Ortodoxe Române la Forumul Național „UE – 2007” (București, 14 octombrie 2003)

[9] Eu mă mențin în atmosfera și în limita Bisericii. Biserica Ortodoxă n-a avut niciodată pretenția de a da lecții de politică sau de norme, ci, dimpotrivă, ea a cultivat virtuțile cetățeanului, credinciosul având menirea de a se desăvârși prin apropiere continuă de Dumnezeu. De altfel, învățătura creștină pune un mare accent pe persoana umană, motiv pentru care proclamarea sfinților se face personal, iar la sfintele slujbe suntem pomeniți atât personal, cât și ca popor al lui Dumnezeu, în întregul său.