ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



În noaptea de 1 aprilie 2022 se împlinesc 72 de ani de la cel de-al treilea val de deportări în masă operate de autoritățile comuniste în Basarabia. Acțiunea a început la 1 aprilie 1951, la 4:00 dimineața și s-a încheiat la orele 22:00, în seara aceleiași zile. Au fost arestate și deportate în Siberia aproape 3.000 de persoane, printre care și 842 de copii. Ar fi vorba de peste 700 de familii, ai căror membri aparțineau unor minorități religioase - cel puțin acesta a fost motivul invocat de autoritățile sovietice.
 
 
 
Documentele timpului atestă că regimul comunist a cercetat minuțios activitatea cultelor religioase din RSSM, a creat dosare, a urmărit activiștii religioși, considerându-i „elemente ostile” orânduirii comuniste.

În februarie 1951, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat o Hotărâre prin care deporta membrii activi ai unor culte minoritare și familiile acestora, sub motivul că ar fi desfășurat o activitate antisovietică ilegală. Pentru sovietici, activitate ostilă însemna inclusiv să fi avut o funcție notabilă pe timpul Regatului României (preot, învățător, primar sau simplu membru al partidelor istorice) sau să fi militat în 1918 pentru Unirea Basarabiei cu acesta. Decizia se referea la regiunile de vest ale URSS, inclusiv RSS Moldovenească. În cadrul operațiunii „Sever” (Nord) au fost deportate 2617 persoane – bărbați, femei și copii. Averea lor a fost însușită de autoritățile locale, potrivit Radio România Chișinău. 

Regimul comunist totalitar a organizat trei valuri masive de deportări din Moldova – în 1941 au fost ridicați reprezentanți ai intelectualității, funcționari, mici antreprenori, în 1949 au fost deportați țăranii, iar în 1951 – reprezentanții cultelor religioase.  

În timpul perioadei sovietice, în Siberia și Kazahstanul de Nord au fost deportate aproximativ 60.000 de români. Datele neoficiale arată însă că numărul lor ar fi mult mai mare.
 
RIDICAȚII - MĂRTURII DIN SIBERIA/ Gheorghe Strulea: De mic n-am iubit puterea aceea dictatorială 
 
Gheorghe Strulea, originar din satul Bădragii Noi, Edineț, a fost ridicat în 1951, la vârsta de 1 an și opt luni, împreună cu mama sa, Zinaida. Tatăl său, Sergiu, și frații lui au fost deportați în 1949 în Siberia. În total, 22 de membri ai familiei Strulea din Bădragii Noi au fost condamnați sau deportați de regimul sovietic în 1941, 1946, 1949 și 1951. 

„Toți strulenii au fost deportați, inclusiv tatăl meu, bunelul meu, bunica, doi frați ai lui tata și sora lor. Bunelul meu deja era condamnat pe 10 ani, trimis în Vorkuta, din cauză că nu a plătit impozit – ai, n-ai, postavcă trebuia să dai. L-au arestat în 1946, a fost condamnat că n-a plătit postavca. El spunea că a plătit tot, dar ei – pentru „sân” (fiu). Bunelul nu știa rusește și le-arată așa: „Na, și din sân am dat, am dat tot”. Ei au socotit că și-au bătut joc de limba rusă și i-au mai adăugat un articol”, își amintește Gheorghe Strulea, citat de Radio România Chișinău.

Tată lui Gheorghe Strulea a fost deportat în 1949, iar el, împreună cu mama sa, au fost ridicați în al treilea val, în 1951: „Întâmplător, pentru că la 6 iulie 1949 au fost ridicați, eu m-am născut la 30 iunie, eram cu mama la maternitate. Cineva i-a spus că o să-i ridice, să mai stea în spital oleacă, la Viișoara, într-un sat alături, la 2 km. Când l-au ridicat pe tata, au venit noaptea, la ora 3, au bătut, au rupt belciugul. Sus! I-au încărcat în mașină și îl întreabă pe tata: „Gde jena?”. Cineva i-a tradus – unde-i soția? – A născut, unde?  – Viișoara. Se duc doi soldați cu automatele, mama ne povestea, deschid ușa, mama îmi da sân. –„Aga, zdesi gadionok, priidiot i tvoe vremea i vas otsiuda zaberiom”. N-au îndrăznit s-o ia chiar cu pruncul la sân. Mama a rămas, iar tata cu bunica și cu frații lui – în Siberia, în Kurgan… În 1951, au venit și ne-au luat, pe mama și pe mine de 1 an și 8 luni. Jumătate de stat, neamurile noastre s-au strâns și un frate de-al mamei care n-avea copii a vrut să mă ia, dar mama din mâinile lui m-a luat – să fim împreună. „Vașe vremea priidiot!” - ne-au încărcat în mașină și ne-au dus în Siberia, în Tomsk, la vreo 2000 de km mai departe decât tatăl meu, în taiga”…

Viața în deportare a fost dură și pentru copii, pe stradă și chiar la școală erau discriminați, povestește Gheorghe Strulea: „Copii mă băteau, îmi spuneau „rumânskii fașîst, bogomol”. Într-o zi a venit un om din satul nostru, Vlăduță. Vin eu de la școală cu sânge la nas, iar bătut.  Omul acela m-a antrenat o lună de zile, m-a învățat câteva procedee de luptă, vreo 5-7, și acum le știu. Rușii sunt o națiune care respectă numai forța fizică. Nu capacitatea minții, nu. Era în satul unde trăiam un pod făcut pe sârme groase și scânduri. Ei acolo așteptau să mă bată. Vrea să-mi dea un pun. Bah! În râpă îl zvârl. Al doilea sare la mine, l-am pus la pod. Al treilea a fugit…

Și învățătorii își băteau joc de noi: că noi, moldovenii ce fel de națiune suntem, că am fost cu românii, că nici un erou al Uniunii Sovietice nu-i moldovean. Că tătari sunt, cazaci, dar noi nu sunteți…  De ce am fi eroi ai URSS, noi suntem eroii pământului nostru și nouă ne e de-ajuns”...