„O alianță cu rușii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump platită.” (A.D.Xenopol)

Situată în Marea Neagra, la 45 km NE de Sulina, mica insulă stâncoasă, de 17 ha, a cunoscut în existența sa trimilenară o evoluție tumultuoasă...

... de la Insula Albă a lui Ahile, până la ocuparea ei de către ruși în sec. XIX-lea, când a devenit un important punct strategic pentru Gurile Dunării și arealul vestic al Mării Negre.

Ocupată militar de Armata Rusă, în august 1944, insula a fost anexată fraudulos de Uniunea Sovietică la 4 februarie 1948, printr-un „protocol”, și predată URSS la 23 mai printr-un simplu un proces-verbal. Procesul-verbal nu a fost ratificat niciodată de Parlamentele României și URSS. După destrămarea URSS, a trecut la fel de fraudulos în stapânirea Republicii Ucraina.

România nu a pierdut doar un teritoriu, ci și un important punct strategic, precum și Platoul Continental al Insulei Șerpilor, care conține importante rezerve de petrol și gaze naturale - recuperat doar parțial în urma procesului de la Haga din 2009.

3 Februarie 2009. Dupa 4 ani, Curtea de la Haga a pus punct procesului dintre România și Ucraina pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre - având drept miză hidrocarburile din Marea Neagră. S-a considerat că Insula Serpilor nu e relevantă pentru delimitarea între Ucraina și România și nu poate fi considerată țărm; digul Sulina e considerat punct de referință pentru delimitarea granițelor. Dar chiar și acolo se naște din problema aluviunilor intrarea Ucrainei în teritoriul românesc, o chestiune încă nerezolvată.

Din punct de vedere juridic, al apartenenței teritoriale, Insula Șerpilor a urmat indeaproape soarta Gurilor Dunării, a Dobrogei si Deltei Dunării, mereu apărate de Eminescu în articolele sale emblematice despre Cestiunea Dunării.

Datorăm acest material documentar regretatului profesor Dominuț Pădurean, de la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, plecat la Domnul anul trecut, și care ne scria nu cu mult timp în urmă:

„Legat de publicarea online a monografiei dedicate Insulei Șerpilor la momentul potrivit vom discuta acest aspect. Am adunat material suplimentar pentru o ediție revăzută și adăugită - mai ales că, nu va trece mult și insula va reveni în atenția opiniei publice! Chiar dacă nu am ținut o legătură strânsă, o „punte” între noi a existat: V-am urmărit cu interes ceea ce a apărut sub semnătura Dvs. în mass media. Sănătate și toate cele bune!”

Dumnezeu să îl odihnească în pace!  

ISTORICUL ȘI STATUTUL JURIDIC AL INSULEI ȘERPILOR - VECHI PĂMÂNT ROMÂNESC

(rugăm site-urile care vor prelua de aici să nu uite să menționeze toate sursele necesare)

Inițial, a aparținut geto-dacilor, până când a inceput colonizarea greacă.

Intre sec. VII - VI i.Hr. Miletul devine stăpân al țărmurilor Mării Negre (intemeind coloniile Histria și Tomis).

Din sec. VI i.Hr., supremația revine dorienilor care vor intemeia cetatea Callatis. In toată această perioadă, Insula Șerpilor s-a aflat sub controlul Histriei.

In timpul lui Burebista, insula a fost in stăpânirea dacilor.

Sec. I - III d.Hr.: Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor vor fi sub dominația Imperiului Roman.

Dupa căderea Imperiului Roman (395), Dobrogea va deveni una dintre cele 12 dioceze ale Imperiului Roman de Rasarit, Scitia Pontica, cu capitala la Tomis.

Intre sec. IV - VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Scitia Mica), avand implicit in autoritate Insula Șerpilor.

Intre sec. VIII - X, Dobrogea cu pertinențele sale teritoriale a intrat in componența Scitiei Bizantine; stăpânirea bizantină durează până la căderea Constantinopolului, la 12 aprilie 1204.

Din sec. XIII, incepe infiltrarea populației musulmane in Dobrogea.

Locul bizantinilor a fost luat de Veneția, pentru scurtă perioadă, apoi de Genova, puterea maritima care va domina Marea Neagra până la 1475, marcînd o epocă de prosperitate economică.

1388 - Mircea cel Bătrân intră in stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Țara Românească, asigurându-și controlul gurilor Dunării și țărmului Mării Negre.

Roman Mușat, Alexandru cel Bun, vor ajunge și ei până la țărmul mării.

Cucerirea Cetății Chilia de către Baiazid al II-lea, 1484, va transforma Marea Neagră in "lac otoman";

In sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânire otomană. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Șerpilor vor fi sub dominație otomană.

Urmând politica lui Petru cel Mare, "eu nu caut uscat, ci apă!", țarii Rusiei au si-au stabilit drept țintă Marea Neagră;

Țările Române au suferit 12 invazii rusești: 1711, 1736-1739, 1768, 1787, 1806-1812, 1828-1834, 1848, 1853, 1878, 1916-1920, 1920-1940, 1944.

In urma razboiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată abuziv de ruși (până in 1854), neapărând menționată in Tratatul de pace de la București, din 1812.

Războiul ruso-turc din 1828 -1829, incheiat cu Pacea de la Adrianopol (2-14 septembrie 1829), pune capat statutului de "lac turcesc" al Mării Negre, iar cetățile Turnu, Giurgiu și Brăila au redevenit, din raiale, orașe ale Țării Românești. Rusia țaristă va institui un protectorat asupra Principatelor.

Nici in Tratatul de la Adrianopol nu apare menționată Insula Șerpilor, dar Rusia o stăpânește de facto.

Imperiul Otoman cedează Rusiei (deși nu-i apartineau), cele 3 brațe ale Dunarii: Chilia (1812), Sulina (1826), Sfantu-Gheorghe (1829).
Rusia va deveni astfel stăpâna Mării Negre, a Deltei Dunării și a Gurilor Dunării, construind pe insula, in 1842, un far pentru dirijarea navigatiei pe Marea Neagra.

Razboiul Crimeii, declansat la 4-16 octombrie 1853, va conduce la invadarea și ocuparea Principatelor (octombrie 1853 - septembrie 1854) de către armatele rusești. Congresul de Pace de la Paris, 1856, va consfinți inlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Romîne, care vor rămâne sub suzeranitate otomană, dublată de o garanție comună a marilor puteri europene. Congresul de Pace de la Paris nu face referire la Insula Șerpilor, care fusese ocupată militar de Austria, in 1854.

La 31 decembrie 1856 are loc o nouă consfatuire a puterilor europene; la 6 ianuarie 1857, acestea aprobă un protocol conform căruia Insula Șerpilor și Delta Dunării revin Turciei, care le va stăpâni până la 1878, Turcia avand obligatia de a intretine un far pentru navigatia pe Marea Neagra.

29 aprilie/11 mai 1877, România declară stare de razboi cu Turcia.

9/21 mai 1877 - România iși proclamă independența de stat.

In urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878 atribuie Insula Șerpilor, Delta Dunării și Dobrogea României. In schimb, județele Cahul, Bolgrad și Ismail, din sudul Basarabiei, vor fi anexate Rusiei țariste.

La 14-26 noiembrie 1878 Dobrogea revine oficial la România, administrația oficială fiind preluată la 23 noiembrie -5 decembrie.

La 12 aprilie 1879 se desfățoară formalitățile oficiale de reunire a Insulei Șerpilor cu Romînia.

Până in 1947, Insulei Serpilor va aparține României.

In august 1944 (la o data situată intre 26 si 30 august), Insula Șerpilor este ocupată de forțele navale sovietice, deși România ii devenise aliat.

10 februarie 1947 - Tratatului de pace. Insula Șerpilor, ea nu a făcut obiectul discutiilor în Comisia politică și teritorială; nu a apărut mentionată expres nici în documentele Conferinței de pace și nici în art.1 și 2 ale Tratatului de pace din 10 februarie 1947.
Ea apare înscrisă în Anexa nr.6 a Memoriului României înaintat Conferintei de pace și în Anexa nr.6 a Tratatului de pace, documente care făceau (și fac!) dovada întinderii drepturilor teritoriale ale României.

Pe harta la care face referire art.1 al Tratatului de pace (Anexa 1), frontiera dintre România și U.R.S.S. în sudul Basarabiei era fixată pe brațul Chilia până la vărsarea acestuia în Marea Neagră, apoi în largul mării la nord de Insula Șerpilor, ceea ce constituia o recunoaștere juridică internațională a faptului că Insula Șerpilor era parte integrantă a teritoriului României. Practic, se menținea, în continuare, statutul ei juridic stabilit prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris (1920), nemodificat în urma celor două note ultimative sovietice (26 și 28 iunie 1940), care nici măcar nu o menționau.

Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, și Puterile Aliate, pe de altă parte - între acestea numărându-se U.R.S.S. și Ucraina! -, ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum și de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoașteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Șerpilor aparținea României.

Aceasta era situația de jure a Insulei Șerpilor, de facto, între august 1944 - februarie 1947 insula s-a aflat sub ocupație militară sovietică, fapt pe care delegația României la Conferinta de pace de la Paris - având în vedere statutul U.R.S.S.- ului în cadrul Conferinței, presiunile făcute asupra delegatiei române, jocul pro-Moscova făcut de americani și britanici (în special), ocupația militară sovietică asupra României, tratarea noastră între învinși nu între învingători - nu i-a ridicat oficial (având multe alte lucruri, realmente mai importante, de rezolvat), și chiar dacă l-ar fi ridicat ("soarta" Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ținutul Herței, brațului Chilia și a insulelor de pe acest brat fiind elocventă pentru modul "cum" au rezolvat Puterile Aliate "problemele" teritoriale româno-sovietice), tot nu ar fi obtinut câștig de cauză!

La 4 februarie 1948, delegațiile române si sovietică semnează:

1. "Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română"

2. "Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat intre Republica Populara Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste". Acest protocol, pregătit de miniștrii de externe al României, Ana Pauker, și al URSS, V.M. Molotov, preciza, printre altele, ca "Insula Șerpilor, situată in Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră in cadrul Uniunii R.S.S".

Acest Protocol a fost semnat oficial de către V.M. Molotov (ministrul de externe al URSS) și Petru Groza (prim-ministru al României). Semnarea acestui document fusese hotărâtă incă de la București, de către Biroul Politic al CC al PCR format din Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Gheorghe Gheorghiu-Dej, Luka Laszlo (Luca Vasile ) și Burach Tescovici (Teohari Georgescu).

La 23 mai 1948 este semnat, pe teritoriul Insulei Șerpilor, procesul verbal de predare-primire a insulei, de catre Nikolai Pavlovici Sutov, primsecretar de ambasadă, reprezentand MAE al URSS, și Eduard Mezinger (Mezincescu), reprezentantul MAE al Republicii Populare Române.

1948 - 1991, Insula Șerpilor a fost bază militară sovietică, și cel mai puternic centru de ascultare al fostei URSS din intreaga Europă de Est.

Din 1991, Insula Șerpilor a devenit bază militară ucrainiană.

Din 25 februarie 2022 ea a reintrat în posesia frauduloasă a Rusiei. (Adăugire ActiveNews)

Citiți mai jos despre cum a decurs prima anexare a Insulei.

(Istoricul este extras cu permisiunea autorului din Insula Șerpilor de Dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 178-369) 

MENȚIONĂRI ISTORICE ALE INSULEI

777 î.Hr.
Scriitorul antic Arktinos din Milet menționeaza "Insula albă" in lucrarea "Aithiopis" ("Aethiopidia"); este și prima mențiune scrisă despre pământuri românești.

sec. VI î.Hr.
Hecateu din Milet (istoric și geograf grec, 540 - 470 î.Hr) in "Periodos Ges" ("Călătorie in jurul lumii") scrie că insula cea sfântă (Leuke) era situată in nord in față cu ținutul celților.

sec. VI î.Hr.
Poetul liric Pindar (518 - 438 i.Hr) spune in Nemeene, IV,49: "in Pont Achille are o insulă strălucitoare";

sec. IV î.Hr.
Poetul tragic grec Euripide (480 - 406 I.Hr.) in Andromacha (v. 1249): vorbind de lăcașul lui Achille , spune că "insula se află in interiorul Pontului Euxin". In Iphigenia in Taurida (v.435) amintește de "țărmul cel alb și frumoasa cursă a lui Achille din Pontul Euxin").

mijlocul sec. IV î.Hr.
Geograful și navigatorul Scylax din Caryanda in "Periplus": "Drumul in linie dreaptă de la Istru până la Criumetopon e de trei zile și trei nopți. Dacă ia insa cineva țărmul, drumul e dublu, căci aici este un golf in care se află o insulă, deșeartă ce e drept, numită Leuce".

sec. III. Hr.
Poetul si gramaticul alexandrin Lycophron in "Cassandra" (V, 189) arată că insula Leuce era situată in fața gurilor fluviului Keltos (Istros).

sec I d.Hr.
Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.), cel mai mare geograf, istoric și etnograf antic, in celebra sa "Geographie", afirmă că in partea vestică a Pontului Euxin, "la cinci sute de stadii depărtare de revărsatul fluviului [Tyras -Nistru] se află in mare insula Leuce".

prima jumatate a sec. I d.Hr.
Pomponius Mela, geograf, in "De situ Orbis" (II.7) scrie insula era "situată la revărsatul [fluviului] lui Borysthene" și că era foarte mică.

sec. I d.Hr.
Pliniu cel Bătrân - sub adevăratul sau nume, Caius Plinius Secundus - (23/24 - 96) istoric și enciclopedist roman, in "Naturalis Hstoria" (IV.13.27, 93): "in fața lui Borysthene se afla Leuce. Observațiuni din zilele noastre o așează la 140.000 de pași de Borysthene , la 120.00 de Tyras și la 50.00 de Peuce".

sec. I d.Hr.
Claudius Ptolemaeus (90-168) matematician, astronom, astrolog, filosof si geograf grec in "Geographia" (III.10) localizează insula prea spre sud "Langă țărmul amintit al Moesiei Inferioare se află insula Borysthenis și [insula] Leuce a lui Achille".

sec. I d.Hr.
Flavius Arrianus Nicomedensis - istoric, geograf și comandant de armate - care a fost guvernator al Capadociei, a cercertat coastele Pontului Euxin de la Trapezunt la Sebastopolis (Dioscurias); rezultatele le-a trimis impăratului Hadrian, sub forma unei scrieri, "Periplus Ponti Euxini"; In partea a III-a, el descrie așezarea insulei: "daca din dreptul acestei guri "Psilon a Istrului" - Gura Chiliei] plutești cu vântul de nord spre largul mării, iți stă inainte o insulă pe care o numesc unii Insula lui Achille, altii ii spun Leuce".

sec. II d.Hr.
Dionysos-Periegetul in "Orbis Descriptio" așează insula mai la nord decât este in realitate.

sec. II d.Hr.
Filosoful grec Maximus din Tyr in "Laconica" (XIX.6.11) "La gura Istrului se afla in Pontul Euxin o insulă, cu numele Leuce".

sec. VI
Iordanes, în "De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis" ("despre originea și faătele goților"), face referiri la insula Leuce.

sec. VI
Stephan din Bizanț, in al său "Lexicon" de nume de popoare, menționează ca "există o insulă a lui Ahille. Unii ii spun Leuce".

sec. XII
Poetul bazantin Tzetzes, in "Chiliade", localiza insula Leuce lângă țărmul pontic al Moesiei.

(Sursa: Insula Serpilor, Dr. Dominut Padurean, Ed. Muntenia, Constanta, 2004, p. 65-74)

Prima reprezentare grafică a Insulei Șerpilor datează din a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. și aparține lui Anaximandru din Tales, fost discipol al lui Thales.

Ptolemeu (90-168), in opera sa Geographia (III,10), realizează prima hartă a Mării Negre, in care apare și Insula Șerpilor, sub denumirea de Achillis, Levca.

Insula mai apare și în alte reprezentări cartografice, cum ar fi harta Tabula Peutingeriană din sec. al II-lea, Harta istorică a Imperiului Roman și a neamurilor barbare vecine din anul 400.

Hărțile Evului Mediu nu abundă in reprezentări ale insulei; de-abia din sec. XIII-XV., prezența navigatorilor genovezi și venețieni in Marea Neagră impulsionează cartografierea intregii zone.

Cea mai veche hartă nautică datată cert, 1311, apaține lui Petrus [Pietro] Vesconte, și menționează Insula Șerpilor sub numele de Fidonissi.

Tot sub acest nume (Fidonissi, Fidoxini, Fedoxini), insula mai apare in secolul al XIV-lea, in hărțile semnate de Mario Sanudo, Angellino Dulcert, frații Pizigani, în Atlasul catalan, Atlasul Pinelli si Itinerarul grec. In secolele al XVI-XIX, apare in 36 de surse cartografice, sub numele Fidonissi, Fidoxini, Fedoxini, Ofidonia insula, Fidocusi, Ilanada, Ilanda, Leuce.

In secolul al XX-lea, insula apare menționată in 8 hărți, printre care cea editată de Comisia Europeană a Dunării (1931). După ocuparea insulei de către URSS, din 1948, hărțile românești nu o vor menționa niciodata, in timp ce hărțile sovietice o vor prezenta ca aflată sub jurisdicția Moscovei.

(Sursa: tot Insula Șerpilor, Dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 75-92)

Anexarea Insulei Șerpilor de către U.R.S.S.

Anexarea Insulei Șerpilor de către U.R.S.S. în anul 1948 - un nou rapt teritorial în dauna României

Harta care însoțea Tratatul de pace din 10 februarie 1947 nu preciza în detaliu ci la modul general traseul frontierei de stat dintre România și U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă, care impunea cu necesitate precizarea și descrierea amănunțită a acesteia printr-un document oficial bilateral.

In practica internațională stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe și pretențioase operațiuni de evidențiere a teritoriului de stat, acest lucru realizându-se prin tratative bilaterale complexe, finalizate printr-un document acceptat de comun acord.

Întrucât Tratatul de pace intrase deja în vigoare (la 15 septembrie 1947), prevalându-se de art. 1 al acestuia, sovieticii s-au grăbit să încheie cu partea română un Protocol privind precizarea parcursului frontierei de stat dintre cele două părți. In urma invitației Kremlinului. o delegație română condusă de primul ministru Petru Groza, a purtat negocieri la Moscova între 2-4 februarie 1948.

La 3 februarie 1948, între Stalin ("omul de oțel") și dr. Petru Groza ("rumânski pervîi papugik", cum îl numea Stalin cu ironie) a avut loc o convorbire ale cărei detalii nu sunt cunoscute nici astăzi, cert rămânând, după părerea noastră, că între subiectele abordate nu puteau lipsi tocmai cele pentru care delegația română se afla în capitala U.R.S.S.- ului.

În cadrul discuțiilor dintre cele două delegații - la baza cărora a stat conținutul art.1 al Tratatului de pace -, partea sovietică a invocat cu insistență includerea in discuții a Protocoalelor nr.6/14 septembrie 1940, 7/16 septembrie 1940 și 8/19 septembrie 1940 - in fond doar proiecte de Protocoale, elaborate de către sovietici și care, datorită faptului că prin conținutul lor lezau interesele României, nu au fost acceptate, semnate sau ratificate de către partea română niciodată! -, demers care contravenea normelor dreptului international.

Dacă la data semnării Tratatului de pace (10 februarie 1947) între România și U.R.S.S. ar fi existat unul sau mai multe documente oficiale care să ateste parcursul exact al frontierei de stat sovieto-române, atunci cu siguranță că acest lucru și-ar fi regăsit reflectarea și în art.1 al Tratatului de pace, fapt ce ar fi făcut inutile tratativele de la Moscova.

Invocarea repetată de către partea sovietică a Protocoalelor nr.6, 7 și 8/1940, nu constituia o eroare, ci o abilă și deliberată manevră juridică, sugestivă pentru "rezultatele" cu care sovieticii erau deciși să încheie aceste tratative.

Contextul intern și international în care se desfășurau aceste tratative de la Moscova, era favorabil U.R.S.S.-ului și net defavorabil României: la cârma țării se afla un guvern marionetă, impus de sovietici și aservit în totalitate acestora; ministru de externe era Ana Pauker (Hannah Robinsohn) - agentă a N.K.V.D.-ului, agenta nr. 1 a Kremlinului în România -, "una dintre figurile politice cele mai detestate de poporul roman, cu o răspundere personală îi decisivă pentru comunizarea României fi transformarea țării într-un satelit al U.R.S.S.", caracterizată de Reuben H.Markham drept "O evreică slujind Moscova împotriva României"; România se afla sub ocupatie militară sovietică; "specialiștii" sovietici impânziseră țara, subordonând-o, pe toate planurile, intereselor Moscovei.

La 4 februarie 1948, la Moscova, cele două delegații au semnat două documente oficiale.

Primul dintre ele a fost "Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română", valabil timp de 20 de ani. (Nu a fost singurul tratat de acest gen, în cursul aceluiași an U.R.S.S.- ul semnând tratate similare și cu celelalte țări comuniste frățești", respectiv cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, documente care au marcat un prim și important pas în înregimentarea României și a celorlalte țări citate, din punct de vedere militar și economic, în blocul sovietic).

Al doilea document - pregătit de V.M.Molotov impreuna cu Ana Pauker, ministrul de externe al Romaniei, document care a marcat apariția pe harta politică a Europei a primului stat postbelic revizionist (U.R.S.S.), a fost un "Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste", act pe care-l redăm în continuare în extenso, mot a mot:


"În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat in vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul Republicii Populare Române, pe de o parte, și Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, pe de altă parte, au convenit asupra celor ce urmează:

1. Frontiera de stat între România și U.R.S.S. indicată pe hărțile anexate la prezentul Protocol, are următorul parcurs

a. Conform Anexei I:

- de la punctul de întâlnire a frontierelor U.R.S.S., României și Ungariei până la muntele Stog urmează linia fostei frontiere românocehoslovace;

- de la muntele Stog până la borna de frontieră Nr.56, a fostei frontiere româno-polonă, ce se află la 4, 9 km, la sud de izvoarele râului Ceremușul Negru, urmează linia fostei frontiere dintre România și Polonia;

- de la borna de frontieră Nr.56 a fostei frontiere româno-polone până la râul Prut, la marginea de vest a localității Orofteana-De-Sus, trece astfel cum e convenit și descris în Protocolul Nr.6 al Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române de la 14 septembrie 1940; de-a lungul râului Prut până la vărsarea în Dunăre și mai departe pe Dunăre până la localitatea Pardina trece astfel cum este convenit și descris în Protocolurile nr.7 din 16 septembrie 51 Nr.8 din 19 septembrie 1940 ale Comisiei Centrale Mixte Sovieto-Române.

b. Conform Anexei II:

- de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare, Maican și Limba de partea Uniunii R.S.S., iar insulele Tătaru Mare, Cernovca și Babina-de partea României; Insula Serpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S.

2. În caz de neconcordanță între descrierea frontierei din text și cea din hărți, descrierea din text va fi considerată cea justă.

3. Pentru demarcarea frontierei în conformitate cu punctul 1 al Protocolului de față, va fi instituită o Comisie Mixtă Sovieto-Română de Frontieră, cel mai târziu în termen de o lună din ziva semnării Protocolului.

4. Prezentul Protocol intră în vigoare în ziua semnării sale. Întocmit în două exemplare, ambele în limbile română și rusă, cele două texte având putere egală.

Moscova, 4 Februarie 1948"

Deși Protocolul făcea referire la Tratatul de pace din 10 februarie 1947, el modifica situația teritorială a României consemnată de acesta, stabilind fără nici o bază sau legitimitate istorico-juridică, că Insula Șerpilor "intră în cadrul Uniunii R.S.S."!

O ilegalitate flagrantă a fost ridicată la rangul de legalitate!

Deși aveau rang diplomatic diferit și, potrivit uzanțelor internaționale și unei minime morale, ar fi trebuit să fi fost scutiși de o nouă umilință, Moscova a decis ca Protocolul să fie semnat de către dr. Petru Groza (1884-1958) - prim ministru al României și V.M.Molotov - ministrul de externe al U.R.S.S.-ului (între 1939- 1949).

Petru Groza a fost mâna care l-a semnat, în virtutea calității oficiale în care fusese numit, dar el nu a putut decide nimic, supunându-se unei hotărâri a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. - format din 4 persoane: Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Luka Laslo (Luca Vasile), Burach Tescovici (Theohari Georgescu) și Gheorghe Gheorghiu Dej -, hotărârile luându-se cu majoritate de voturi, primii trei membrii citați fiind totodată cei mai importanți agenți ai Cominternului în România! Faptul că a semnat Protocolul, chiar în circumstanțele arătate, nu-l absolvă de vina în sine, la aceasta adăugându-se faptul ca în calitate de "om al Moscovei", el a știut bine "cine" a hotărât totul, "ce" a hotărât, "de ce" a hotărât astfel, în favoarea/defavoarea "cui" ...

Ceea ce nu reușiseră să obțină (rușii) sovieticii în cele șapte decenii anterioare, în urma a două conflagrații mondiale, în urma a două note ultimative, prin Conventla de armistițiu, la Conferinta de pace de la Paris (unde însuși Molotov condusese lucrările Comisiei teritoriale ce fixase granițele României, în cadrul cărora Insula Șerpilor rămânea în continuare pământ românesc!), în urma Tratatului de pace de la Paris (art.1), au reușit să obțină foarte rapid și ușor, prin șantaj, constrângere politico-militară și trădarea unei conduceri de partid și de stat iresponsabile (instalate la București de Moscova, formate în mare parte din străini - și de neam și de interesele României).

Cu prilejul ceremoniei oficiale care a urmat după semnarea Protocolului (și a amintitului tratat bilateral), V.M.Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S.-ului, l-a felicitat călduros pe "domnul Prim-Ministru" Groza, după care, cu nedisimulată satisfactie, a subliniat că "În țara noastră toată lumea vede în aceasta un nou succes al politicii externe staliniste (...)".

"Cadoul" făcut de Groza & co., reprezenta - chiar sub masca unui document bilateral - o nouă anexare de teritorii românești, un nou "succes" al politicii stalinisto-molotoviste, care se adăuga celorlalte "cadouri" pe care sovieticii și le făcuseră singuri, prin forță, din trupul României, în iunie 1940, toamna lui 1940 și august 1944.

La mai puțin de patru luni (109 zile), la 23 mai 1948, era semnat - ironia soartei! - chiar pe pământul Insulei Șerpilor, un proces verbal de predare-primire a insulei. Semnatarii acestui "act" au fost Eduard Mezincescu - ministru plenipotențiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine (un nume parcă predestinat pentru aceea perioadă: prin componență, dar mai ales prin "politica" dusă, acest minister a fost întradevâr al "afacerilor străine" de România!) și Nicolai Pavlovici Șutov - prin secretar al Ambasadei U.R.S.S.- ului la București, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S.

Acest document cu caracter tehnic avea (are) următorul continut:

"Anul 1948, luna Mai, ziua 23.

Noi subsemnații Nicolai Pavlovici Șutov, Prim Secretar de Ambasadă, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și Eduard MEZINCESCU, Ministrul Plenipotentiar, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, în virtutea și în executarea Protocolului Sovieto-Român semnat la Moscova la 4 februarie 1948, am încheiat prezentul proces verbal, constatând că astăzi la ora 12 (ora locală) Insula Serpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord și 30 grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română și încadrată în teritoriul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.

Prin semnarea prezentului Proces-Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a insulei.

Făcut pe insula Zmeinâi în două exemplare, fiecare în limbile rusă și românâ".

Prin acest proces-verbal, formularea din 4 februarie 1948, "intră în cadrul Uniunii U.R.S.S." a fost înlocuită cu o alta, "înapoiată Uniunii Sovietice", o formulare incredibilă, fără acoperire juridică sau legitimitate istorică, menită să genereze credibilitate și legitimitate ulterioară (noi n-am anexat, am primit înapoi ... ).

Prin acest "referat de cedare" - cum îl caracteriza (16 februarie 2004) istoricul (senatorul) Gheorghe Buzatu - nu era vorba de o punere în posesie! Acest teritoriu a fost pur și simplu luat printr-un act revizionist, de către primul stat revizionist postbelic.

Dincolo de pierderea de noi teritorii, Protocolul din 4 februarie 1948 era un act de trădare națională, iar în ceea ce-i privește pe sovietici, el constituia un nou rapt teritorial din trupul României.

Curioasă dar și deranjantă ne apare "reacția" lui Eduard (Mezinger) Mezincescu, la un articol publicat în presa postdecembristă (1990), purtând semnătura bine informatului Neagu Cosma.

Mezinger, corelegionar, mâna dreaptă și omul de casă a lui Hannah Robinsohn, cel care după evenimentele din decembrie 1989 reușise să se strecoare chiar în C.P.U.N., astăzi se află în Israel.

Deși n-a scăpat "ocazia" de a-l ataca dur pe mareșalul Ion Antonescu, despre faptele sale din anul 1948 - și nu numai despre acestea! - nu a găsit de cuviință să scrie (fapt explicabil!) decât tangențial și atunci când s-a simțit "atins" de aspectele consemnate în amintitul articol la adresa sa.

"Rolul meu - scria Mezinger în articolul replică, căutând să se disculpe - a fost să asist în calitate de Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe (corect: Străine! - n.n.) pe Ministrul Lucrărilor Publice, profesorul Profiri, încredințat de guvern cu misiunea de a preda insula reprezentanților guvernului sovietic și să contrasemnez procesul verbal întocmit în primăvara amului 1948, când s-a efectuat predarea".

(Insula Șerpilor, Dr. Dominuț Pădurean, Ed. Muntenia, Constanța, 2004, p. 342-349)

Despre ce a urmat după 1989, citiți Marian Munteanu aduce aminte de un Document al Statului Român: Actul final al Conferinței CSCE de la Helsinki prevede posibilitatea modificării frontierelor pe căi pașnice, diplomatice. DOCUMENT AL PARLAMENTULUI ROMÂNIEI CĂTRE UCRAINA

și

Dosarul trădării românilor din Ucraina. Două organizatii românești au cerut denunțarea Tratatului cu Ucraina dar MAE a respins solicitarea susținând că relațiile bilaterale înregistrează „o dinamică pozitivă" (partea I)

Dosarul trădării românilor din Ucraina (II). În ce condiții a semnat România tratatul cu Ucraina și cum a ajuns Bucureștiul la o politică de CAPITULARE față de Kiev. Ambasadorul Aurel Preda: Artizanul acestei monstruozități este Adrian Severin

DEZVĂLUIRI din culisele SRI și CIA: Constantinescu și Severin au vândut românii din Ucraina și pământul strămoșesc pentru o himeră creată chiar de ei: marota intrării României în NATO la Summitul de la Madrid condiționată de Tratatul cu Ucraina