„Prin Eminescu avem certitudinea că – în ciuda vieții individuale trecătoare și a nimicniciei noastre – neamul acesta va viețui cât Pământul. Domnul nostru etern rămâne Eminescu”, spune președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, într-un text publicat la 131 de ani de la moartea poetului național. Și în care ne cere ca, măcar o dată pe an, la 15 iunie, să nu-l mai criticăm pe autorul ”Sărmanului Dionis”, ci să ne gândim la el ca la „băietul” care „cutreiera păduri”.

„În adolescență, am învățat că, în 15 ianuarie și în 15 iunie, ne se cade nouă, cei care avem drept patrie limba română, să ne gândim la Eminescu. Nu am întrebat niciodată de ce, pentru că era în firea lucrurilor. Profesorul meu de latină ar fi spus că est modus in rebus, adică „este o rânduială în lucruri” să fie așa. Mult mai târziu, am observat că, pentru unii, nu era tocmai bine să fie așa, iar astăzi mă îngrozesc că, scriind cu dragoste despre autorul „Sărmanului Dionis”, pot să fiu acuzat ca fiind ofensator sau de-a dreptul jignitor. Acum, când văd că Harriet Beecher Stowe – cu a sa „Colibă a unchiului Tom” – este interzisă, că Margret Mitchell, după care s-a făcut faimosul film „Pe aripile vântului”, este pusă la colț sau că exploratorul Cristofor Columb – descoperitorul, fără să știe, al Americii – este suprimat a doua oară, „în efigie”, prin dărâmarea statuii sale, nu mă mai mir de nimic.

Scriitorii sunt și ei oameni și, chiar dacă sunt atinși de o aripă de înger, greșesc din când în când. Anumiți critici nu le iartă nimic. Vă propun, însă, ca măcar astăzi, când constatăm că au trecut 131 de ani din clipa în care Eminescu s-a metamorfozat în Hyperion, să nu-l criticăm. Să nu ne mai gândim la faptul că nu a gândit ca unii dintre noi, că nu a aplicat precepte apărute după părăsirea de către el a acestei lumi, că i-a declarat pe unii drept inamici ai poporului său, că i-a beștelit pe „muscalii de-a călare”, că nu a inventat el „corectitudinea politică”.

Vă propun să ne gândim azi doar la „băietul” care „cutreiera păduri”, care vedea Bucovina în doliu la moartea dascălului său, care se declara pe sine „epigon”, preamărindu-l pe altul ca „rege al poeziei”, care voia să moară „la marginea mării” și care călătorea pe „căi de mii de ani” în câteva clipe. Comemorându-l pe Eminescu, ne exprimăm pe noi ca oameni demni, drepți și buni, chiar dacă nu reușim să fim așa. Poetul ne-a dezvelit sufletul în formele sale cele mai pure.

Haideți ca măcar în clipa aceasta să ne gândim la Eminescu după pilda lui George Călinescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

 

Prin Eminescu avem certitudinea că – în ciuda vieții individuale trecătoare și a nimicniciei noastre – neamul acesta va viețui cât Pământul. Domnul nostru etern rămâne Eminescu”.