„O constantă s-ar cuveni să ne fie identitatea românească și o alta identitatea europeană, din cadrul UE. Asta ca să nu rătăcim și ca să nu fim înghițiți de anumiți vecini puternici, cinici și cu viziune imperială”. Este doar una dintre concluziile exprimate de academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, într-un interviu acordat ziarului România Liberă. Despre menirea dascălului în lumea de azi și în An Centenar, despre cum trebuie predată istoria pentru ca tinerii să nu mai plece în patru zări, despre patriile pe care nu le putem alege și care ne sunt date de Dumnezeu, despre demonizarea românilor în spațiul public și despre pierderea identității naționale, într-o nouă lecție de patriotism marca Ioan-Aurel Pop.

„Tocmai de aceea sunt trist și, uneori, neputincios, când văd în spațiul public mesaje de genul: noi, românii, nu am fost nimic în trecut, nu am construit nimic durabil, am fost lași și supuși tuturor; azi, suntem într-un prezent tern, grav, neprimitor; ne așteaptă, prin urmare, un viitor sumbru. Din asemenea mesaje tinerii nu pot înțelege altceva decât că trebuie să-și ia lumea în cap, să plece în cele patru vânturi, lăsând aici părinți, casă, prieteni etc. Astfel de mesaje catastrofice nu ar trebui transmise de un învățător nici dacă țara ar fi complet distrusă de foamete, de ciumă sau de armate inamice! Cel mai important lucru este acela că, în acești 100 de ani, am continuat să existăm (alte comunități au murit, și-au pierdut statele, identitatea, limba, credința etc.). Suntem printre țările fericite care ne-am întregit ori format la finele Primului Război Mondial și care trăim încă în Europa fără să fi intrat în risipire. Șirul este lung: România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Slovacia, statele slavilor de sud, Ungaria, Austria etc. Sigur, nu mai avem cu toții chiar aceleași coordonate teritoriale și statale, dar nu ne-a mai cucerit nimeni sau, dacă au făcut-o unii vecini rapace, ne-am eliberat și ne-am dus viața mai departe”.

„Este fundamentat mult mai puțin decât odinioară și vă spun îndată de ce. Până acum un deceniu-două se mai credea încă sincer că națiunile se vor topi repede în mari conglomerate mondiale, în comunități suprastatale, în uniuni și unități create prin decizii luate de sus. În anii din urmă, însă, parcă națiunile își iau revanșa și ne reamintesc că ele sunt realități durabile, care nu s-au născut artificial și care nu au de gând să moară la dorința sau la porunca unora. Să nu mă înțelegeți greșit: eu sunt un adept fervent al UE și cred sincer că viitorul României (și al Basarabiei) este în UE, dar nu pot să nu văd Brexit-ul, să nu văd revigorarea forțelor naționale și naționaliste în țări ca Olanda, Franța, Spania, Ungaria, Polonia, Cehia etc. Cu alte cuvinte, națiuni care păreau până nu demult gata să cedeze o mare parte din suveranitate, să agreeze o Constituție europeană, o monedă unică, să accepte o armată a Europei, un guvern comun european etc., se închid tot mai mult în sine și parcă se revoltă contra instituțiilor de la Bruxelles și Strasbourg. Parcă se răzbună națiunile pe cei care le planificaseră prohodul! Îngrijorător este faptul că renașterea spiritului național este însoțită și de xenofobie (ura spontană față de străini) și de șovinism (promovarea unor ideologii ale urii față de alte națiuni, popoare, grupuri etnice etc.), de reînvierea rasismului, antisemitismului etc. Și aici, intelectualii și Academia au un rol fundamental, acela de a promova valorile naționale și europene (mondiale) deopotrivă, de a nu însoți iubirea față de propriul popor cu ura față de alte popoare, de a impune echilibrul, buna cuviință și bunul simț.”      

Interviul integral poate fi citit AICI.