„Omul postmodern european și american este, în mare măsură, lipsit de repere morale, de valori culturale și, câteodată, chiar creștine. Lipsa aceasta majoră ­vine din educația defectuoasă din familie și din școală”, spune președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, într-un interviu pentru ziarul Lumina. O lecție de istorie, care ne poartă din Antichitate și Renaștere până la lumea de azi.  Epoci apuse, cu lumini și umbre, cu modele, cu perecepte și valori pe care academicianul Ioan Aurel Pop ni le readuce în memorie, în aceste vremuri tulburi.

Ajungând la epoca actuală, președintele Academiei Române remarcă: „Mulți oameni, amețiți de ghiftuirea materială, au ajuns să creadă că lumea este o imensă scenă și că ei joacă o piesă de teatru scrisă tot de ei, pe care o pot transforma cum doresc. O conse­cință a acestei „semeții” este globalizarea (mondializarea) sau convingerea că lumea trebuie să devină o unitate, un fel de comunitate omogenă, manifestată la scara întregului glob prin crearea de instituții și organisme politice suprastatale, printr-o politică economică și de securitate comună. Ideea în sine poate să fie generoasă și nu mă îndoiesc că unii dintre „părinții” și promotorii ei (de pe la jumătatea secolului trecut, de mai târziu și chiar de azi) nu au fost și nu sunt sinceri și doritori de bine. Problema nu ­este, însă, aceasta, ci convingerea lor iluzorie ­(deocamdată) că ­lumea este ca o casă veche, pe ­care anumiți arhitecți și constructori deștepți o pot dărâma ca să construiască alta, mult mai mare și mai bună. Mă rog, acum se vehiculează ideea că mulți dintre acești „arhitecți” ai noii „case” globale nu o vor mai bună, ci mai în ­folosul lor, mai ușor de dominat, mai obedientă. Îmi place să ignor această posibilitate. „Casa veche” era formată din multe „încăperi” numite națiuni, care s-au ­constituit și adăugat treptat, în chip organic și care, se pare, ­le-au dat unora impresia de haos. Aceste națiuni sunt acum subiecți colectivi ai dreptului internațional și le par unora opozanți redutabili ai „noii ordini globale”. De aici nu a mai fost decât un pas până la elaborarea de strategii pentru distrugerea națiunilor, prin măsuri luate de sus, ca și cum ai decide prin lege desființarea unui partid politic, a unui sindicat sau a unei alte instituții. S-a pierdut din vedere faptul că națiunile (în sensul lor genuin de comunități umane bazate pe convingerea unității de origine, de limbă, de credință, de cutume, de teritoriu) nu s-au creat la date precise, prin decizii ale parlamentelor sau ale altor organisme reprezentative și că, în dreaptă consecință, ele nu pot fi eradicate la comandă, după voința cuiva. Astăzi, națiu­nile - cărora mulți le cântau prohodul - se răzbună și o fac adesea în forme egoiste, de închidere în sine, de concurență neloială față de alte națiuni”.

Și pentru că trăim vremuri în care istoria este aruncată la coșul de gunoi, cu statui vandalizate, cu cenzurarea unor opere sau linșarea în piața publică a unor personaje istorice, sub stindardul anti-rasismului, istoricul Ioan Aurel Pop constată:
 
„Omul postmodern european și american este, în mare măsură, lipsit de repere morale, de valori culturale și, câteodată, chiar creștine. Lipsa aceasta majoră ­vine din educația defectuoasă din familie și din școală. Mulți au ajuns să creadă azi că, dacă știu de mici să folosească telefonul mobil sofisticat, dacă au în degetul cel mic universul digital, sunt demiurgi și pot să facă orice doresc, fără restricții. Or, o lume fără reguli (între care intră și limitările) devine haotică. Din această carență majoră s-a născut o ignoranță crasă, o repudiere a culturii generale, o necunoaștere endemică a valorilor lumii, pe ­care cei care se cred acum „guru” le exploatează. Altfel nu se poate explica cum și de ce, protestând în chip legitim împotriva discriminării și a rasismului, ajungi să condamni un roman precum ­„Coliba unchiului Tom”, un film precum „Pe aripile vântului”, să dărâmi o statuie precum cea a lui Cristofor Columb. ici este vorba despre manipulare grosolană, ­posibilă pe fondul ignoranței și prostiei. Educația serioasă ­trebuie să-i dea oricărui individ capacitatea de a distinge între valorile artistice perene și preju­decățile politice. Iar aici, studiul istoriei - dacă s-ar mai face ­sistematic, dar nu se mai face - ar fi suficient ca să sădească în mintea copiilor și adolescenților un adevăr elementar cândva: ­orice epocă istorică trebuie receptată prin prisma valorilor contemporane ei. În acest spirit, eu nu pot să-l judec și blamez pe Iulius Caesar fiindcă, în De bello gallico, dincolo de valoarea literară incontestabilă a acestei creații, ar face „apologia războiului”.


„Dictaturile au dat jos statui, au martelat fresce, au creat indexuri ale lucrărilor interzise. Așa cum în justiție este absolut firesc să nu acuzi pe nimeni retroactiv, să nu condamni pe nimeni pentru o faptă comisă înainte de existența unei anumite legi, tot așa nu ne putem „certa” cu Aristotel pentru că îi socotea pe sclavi „unelte vorbitoare” sau pe Harriet Beecher Stowe fiindcă portretizează o sclavă de culoare în relație caldă, umană cu stăpâna sa”, mai spune academicianul.
Îmtrebat, în final, dacă crede că ne apropiem de finalul istoriei, președintele Academiei Române spune:

„Nu cred că ne apropiem de „sfârșitul istoriei” - o găselniță mai mult teribilistă decât realistă a lui Fukuyama - și nici nu cred că ne este dat nouă, oamenilor, să știm când va fi, dacă va fi vreodată, o catastrofă demnă de un asemenea nume sinistru. Omenirea nu am făcut-o noi, „trestiile gânditoare” despre care vorbea Blaise Pascal și nici viața nu ­ne-am dat-o noi, ca să putem dispune de ea după plac. Există legi care ghidează această lume aparentă a noastră și pe care, din fericire, nu le-am făcut noi. Acestea excedează inteligența noastră, vin dinspre înțelepciunea Dumnezeirii și ne conduc acolo unde vrea Pronia Cerească”.


Interviul integral poate fi citit AICI.