ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


În urmă cu exact 76 de ani elibera ultima palmă de pământ românesc, la Carei, împreună cu glorioasa Armată Română, pentru a trece apoi în Ungaria, a curăța pentru a doua oară Budapesta și a ajunge apoi până în Cehoslovacia, unde este capturat și închis în lagăr. Era cel mai tânăr și unul dintre cei mai viteji membri ai ei: cercetaș cu misiuni chiar în liniile inamice. Este Caporalul la 9 ani. Cunoscut din numeroase opere literare, între care se remarcă cele scrie de reputatul dramaturg Dumitru Radu Popescu, după care s-a realizat cunoscutul film artistic (pentru generațiile ante-decembriste) "Prea mic pentru un război atât de mare", cu Mihai Filip, Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Ernest Maftei, Jean Constantin și Gheorghe Dinică.

Astăzi, prozatorul D.R. Popescu, aflat la 85 de ani, de aceeași vârstă cu tânărul copil de trupă ajuns acum general, ne propune un alt titlu pentru materialul nostru: "Prea mare pentru un stat atât de mic". Decorat cu cele mai înalte însemne ale Armatei Române, cât și de alte state combatante în cel de-al Doilea Război Mondial, Marinică cel din linia întâi - la propriu, printre gloanțe și tone de sânge - generalul Marin Lungu trăiește cu amar nerecunoștința de stat la care este supus, în ciuda statutului lui de erou național și chiar internațional, ca cel mai tânăr militar în luptă din lume în timpul Marelui Război. Dat afară din casa pe care o cumpărase, după o odisee chinuitoare pentru întreaga familie, soldată în final chiar cu decesul soției sale, generalul a fost aruncat într-o locuință socială, cu profitorii cunoscuți ai acestor așezăminte. Zeci de memorii pentru a primi o locuință adecvată au fost tratate cu dosul de guvernări de toate culorile politice, care, amestecate, așa cum le stă bine, nu pot da decât culorile papagalului sau, mai nou, ale curcurbeelor. Un astfel de memoriu a înaintat și Generalul (r) Gheorghe Fratu, președintele Asociației "General Roland Pîrlogeanu", care poartă numele celui mai reprezentativ comandant al garnizoanei Medgidia, de unde a plecat și copilandrul Marin Lungu pe front, acum aproape 80 de ani (foto).
 


Cu bună cuviință, generalul Fratu, fost comandant al Regimentului 40 Mecanizat, le-a explicat succint înalților - vorba-vine - dregători ai țării, respectiv miniștrilor Apărării și de Interne, președinților Camerei Deputaților și Senatului, Primului Ministru și însuși Președintelui Republicii, care este situația veteranului și eroului de război. După ce trece în revistă pe scurt dramele trecutului generalului Marin Lungu, camaradul său vine și cu două propuneri simple: repartizarea de urgență a unei locuințe proprii pentru eroul național și, pentru viitor, crearea unor baze în zone muntoase sau ale litoralului pentru veteranii de război inclusiv pentru cei din teatrele de operațiuni de azi și pentru militarii în vârstă care nu se mai pot întreține singuri (foto/doc).
 
 
 
"Referindu-se la copilul Marin Lungu, scriitorul Radu Theodoru l-a caracterizat 'ca pe o pildă de venerație pentru generațiile următoare'. (...) Dacă astăzi suntem ce suntem, în mare parte se datorează acestor eroi care au stropit cu sângele lor pământul acestei țări, pe cale de consecință să facă ceva pentru ei" își încheie generalul de brigadă Gheorghe Fratu apelul.
 
Credeți că a primit vreun răspuns de la toți "patrioții, virtuoșii... care-n sfatul țării se adun să se admire"? Zero, zero, zero. Pe măsura dragostei lor față de țară. Credeți că a fost sărbătorit sau invitat undeva ieri, de Ziua Armatei, chiar cel care, acum 76 de ani, a tras și el un șut cu bocăncelul lui dușmanului ungur și german înfrățit, ca și azi, vrăjmaș cu două capete care ne-a rupt Ardealul de la trupul țării și a ucis, a ucis, a ucis?
 

Redăm aici din calvarul și faptele de vitejie ale Caporalului la 9 ani, care, după părerea noastră ar trebui să aibă statui pe tot cuprinsul țării - poate artistul Valentin Tănase să inițieze acest demers? - , cu speranța că măcar unul dintre Primarii de Sectoare sau poate chiar Primarul Capitalei va lua o atât de simplă și binemeritată decizie de a-l salva pe veteranul de război din văgăuna insalubră în care a fost aruncat.

Colegul nostru de la Radio România, cunoscutul jurnalist Valentin Țigău, împreună cu care l-am vizitat pe cel ce a fost Caporal la 9 ani, a avut bunăvoința să ne ofere și nouă, pentru Dvs, cititorii ActiveNews, istoria avatarurilor generalului Marin Lungu. Mulțumim! În baza materialului puteți asculta o emisiune de la Radio România Internațional și puteți viziona o Galerie Foto cu generalul Marin Lungu. (Victor Roncea)
 
La 6 ani și 8 luni, era copil de trupă, pe frontul de Vest

Generalul Marin Lungu: „Eram prea mic pentru un război așa de mare”


Marin Lungu ar fi putut să intre demult în Cartea Recordurilor, cu titlul „Cel mai tânăr soldat combatant din cel de-al Doilea Război Mondial”. Ba, chiar, și pentru că a fost cel mai tânăr combatant ridicat în grad, la vreme de război (în oricare dintre războaiele lumii). Avea 6 ani și 8 luni când a fost înrolat în armată – copil de trupă – și 9 ani când a fost ridicat la gradul de caporal. Tot el este și cel mai tânăr ofițer al Armatei Române, din toată istoria ei modernă: la numai 16 ani! Dar să-i spunem povestea, mai departe.
 


30 de misiuni de război

Despre copilul care Marian Lungu s-au scris romane, iar istoria lui, pe frontul celui de al Doilea Război Mondial a inspirat un film artistic și mai multe documentare. Declarat „erou național” și „copil erou”, a primit distincții și decorații atât din partea României, cât și din partea Cehiei și Slovaciei, la eliberarea căreia a contribuit (după puterile sale), odată cu întreaga armată română. S-a înrolat în armată la vârsta la care alți copii se înscriu la școală. Avea doar 6 ani și 8 luni. Născut în satul tulcean Neatârnarea (nume emblematic pentru destinul lui și al întregului neam românesc), a rămas curând orfan de bunic. Mama era asistentă de Crucea Roșie, astfel încât, o dată cu începutul războiului, el și frații lui mai mari cu câțiva ani, au fost acceptați să se înroleze. Copii de trupă. El, cel mai mic, a juns la Regimentul 40 infanterie din Medgidia. Acolo a început o carieră militară care avea să se confunde, în cele din urmă, cu însăși viața lui. Micul cercetaș a reușit să obțină informații prețioase pentru cursul războiului, participând la eliberarea Transilvaniei de trupele hortyste, apoi a Budapestei, a Ungariei și Cehoslovaciei, unde a fost prins de naziști după  câteva zeci de misiuni pe front și în liniile inamice. Pentru  operațiunile curajoase la care a participat, s-a distins și a fost rănit, el a fost recompensat cu decorațiile „Bărbăție și credință!”, Medalia „Serviciului Credincios” și Crucea „Serviciului Credincios”.

După circa 30 de misiuni, a fost prins de nemți în Munții Tatra și dus în lagărul de la Skromka Piarki, unde a suferit în urma traumelor și a spaimelor pe care le-a tras. Dar să urmărim împreună nu doar cronologia unei cariere militare excepționale, dar și destinul unui român care continuă să surprindă istoricii contemporani.
El ne-a primit la București, în apartamentul social în care trăiește - caz unic în istoria Armatei Române - o parte din destinul dramatic al celor 84 spre 85 de ani de ani de viață (s-a născut la 21 ianuarie 1936). Deși el însuși are probleme de sănătate, l-am găsit eroic dedicat soției sale, grav bolnavă – pentru el războiul cu lumea și viață pare să nu înceteze niciodată.

„Vreau să spun faptele așa cum s-au petrecut”
 


„Pe la sfârșitul lui 1942, bunicul meu s-a îmbolnăvit grav. A venit din Primul Război cu un picior retezat și a decedat de necaz și de  inimă rea. Și după el a decedat și  bunica. Mama mea, Elena, fusese înfiată de nașa ei care a dat-o la o școală de surori medicale. În timpul Războiului, a fost trimisă în spitalele de front. Mama era tot timpul plecată. Gândindu-ne la părinții mamei, morți, și la trecutul familiei noastre, s-a făcut o intervenție la Divizia a 9-a cu o scrisoare și comandantul a aprobat primirea mea și a celorlalți doi frați ai mei care, practic, rămăsesem singuri acasă. Toți trei am fost duși în diferite regimente, copii de trupă”. Octogenarul dinaintea mea închide ochii, rememorând ziua aceea care i-a marcat/ i-a fixat destinul. „Vreau să spun faptele așa cum s-au petrecut. Eu am fost dus la Medgidia, la regimentul 40 infanterie. Când am ajuns, tocmai se făcea inspecția regimentului. Eram frumușel îmbrăcat, cu haine de acasă  și am fost dus să mă vadă comandantul diviziei, care a dat ordin să se ocupe regimentul de mine și de ceilalți copii de trupă, că erau mai mulți, atuncei. Era începutul anului 1944. Războiul era în toi, iar armata română ducea lupte grele pe frontul de răsărit. Eram prea mic pentru un război așa de mare. M-au îmbrăcat copil de trupă și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la grajdurile regimentului. Cazarma era împărțită în două: nemții erau la nord, iar ai noștri la sud, cum intrai, pe lângă cimitirul turcesc din Medgidia. Acolo, în grajd, era un armăsar grozav! Eu am călărit caii, la moșia la care lucra bunicul meu, la Casimcea... M-am dus cu zahăr, dar a venit șeful grăjdarilor de-acolo și mi-a spus că nu mi-e permis să intru... Atunci, m-am dus la comandantul regimentului - învățasem cum trebuie să raportez - și el mi-a zis: «Te-ai dus la șeful dumitale să te scoată la raport la regiment? Învață, băiatule, ordinea în raporturile dintre dumneata și noi! Eu sunt comandantul regimentului, iar tu ești un copil de trupă, nu sr poate să vii așa... Dar, acuma, spune!». Și i-am zis: «Să-mi dați voie să merg mereu la cai». A zâmbit: «Bine, dar să nu avem necazuri cu tine». «Nu veți avea niciodată!»”.

Micul cercetaș de la grupa 132
 


Copii de trupă erau trimiși să fie toboșari, la muzica regimentului, ori ucenici la croitorie, la cizmărie. Marin Lungu avea să ajungă în altă parte: cercetaș la grupa 132 a Biroului de Informare-Cercetare din cadrul Eșalonului Superior de Comandă al Diviziei a 9-a Infanterie.  Cum și când s-a întâmplat schimbarea? „La cai, a venit șeful cercetării și informării pe divizie. La vremea aia, era acolo un cal tare nărăvaș și de multe ori luam cafeaua aceea de surogat, pe care ne-o dădeau la regiment, o luam în palmă și o dădeam calului: sufla, așa, pe nară,  și ce rămânea - fiindcă surogatul era mai greu decât cafeaua apoasă făcută din orz - îi dădeam calului. Ăsta, când m-a văzut ce fac, mi-a zis: «Măi puștiule, ia vino-ncoa! Nu vrei să te-nvăț și eu niște lucruri?». «Ba da», zic eu. Și, m-a testat. Dom'le, știam să scriu, să socotesc... «Uite, mă, eu, să știi, am un prieten în unitate la nemți. Tu știu că te duci mereu la ei, că-ți place să-i asculți cum cântă la muzicuță. Mai știu că ți-a promis neamțul că-ți dă un acordeon din ăla mic...». «Da, dar nu mi-a dat, până acuma, mă tot minte...». «Măi băiatule, noi cu ăștia suntem aliați. Uite cum...». Și a început instructajul cu mine: «Uite, ca să afli ceva, trebuie să fii băiat deștept...»”

După informații, în cazarma nemților
 

Prima sarcină pe care a primit-o a fost în cazarma nemților. „Mă învăța: Aia pentru ce e? Ca să care combustibil. Aialaltă? Pentru muniție. Asta e pentru transferul soldaților. Cât are lățimea, lungimea? 10/5. Gândea: «Aha! Stai că ăsta știe...». Mi-a spus: «Te duci acolo și observi toate mașinile, și tunurile, și armele pe care le au nemții acolo. Fii deștept, măi puștiule, vreau să fac om din tine!». M-am dus la neamțul ăla cu armonica. Rupea un pic românește. «Nene, nu-mi poți da și mie o armonică? Voi aveți în Germania voastră...». Iar el mi-a răspuns: «Am comandat în Germania o armonică, dar încă n-a venit». Mărculescu,, pentru că așa îl chema pe ofițerul de Informații, îmi mai spusese: «Vezi că ăla cu care vorbești are nevoie de tutun uscat și pus în hârtie bine uscată și presat. El fumează din acelea, că sunt tari». Și mi-a dat la mine un pachet de țigări, pe care i l-am dat neamțului și l-am rugat să mă lase să mă uit la tunuri, în unitate. «Du-te unde vrei! Nu-ți zice nimeni nimic». M-am dus și am ținut minte tot ce am văzut acolo. Când m-am întors le-am spus totul. Dacă nu țineam minte lungimile, îmi făcusem un fel de metru al meu dintr-o vargă,  căreia îi spuneam «linie» și descriam lungimea tunului german cu 5 linii și ¼. «Câte tunuri erau?». «43», răspundeam eu. «Aruncătoare de mine?». «20. Dar, mai erau acolo niște arme pe care nu le știu, cu cartușe multe, care intrau pe un anumit fel de armă». «Bravo, măi băiatule...» I-am dat toate armele pe care le avea unitatea militară de nemți de acolo”.

De la Dunăre la Mureș; luptele din Ardeal
 
 
 
 
Îl întreb despre prima misiune „reală”. Îmi răspunde că l-a început nu au vrut să îl ia cu ei, considerând că e prea „crud”. Generalul coordona trecerea pe podul de la Cernavodă. „Exista comandament unit al celor trei regimente: R 36 de la Crenavodă, R 34 de la Constanța și R 40 de la Medgidia. Se întâlneau acolo, la pod. Mărculescu mi-a spus: «Stai ascuns acolo. Te duci la Nea Călin» – Călin era omul cu căruța în care își țineau ofițerii portharturile... și în felul acesta am ajuns la Otopeni. Pe mine, întoarcerea armelor m-a găsit pe front. Am trecut pe Valea Prahovei, apoi am ocolit pe centura Brașovului și am luat-o spre Sibiu pe urmă am ajuns la Cetatea de Baltă, iar primele bătălii care au fost împotriva nemților au fost cele de pe Mureș: la Cornești. De la Cornești am ajuns la Târnăveni, apoi la Iernut, Cipău, Adămuș, ulterior spre Turda. Bătălia pentru ocuparea localităților din jurul Clujului... după care am ajuns la Carei, unde eu am ajuns la borna înfiptă în pământ – la Urziceni, un sat la 10 km de Carei”. Aici, se oprește, parcă să-și tragă răsuflarea, parcă să șteargă de pe ochi amintirea valurilor de sânge. „Bătălia pentru Carei a fost cumplită. Hortyștii au făut o serie de crime odioase. De exemplu, pe preotul din Cornești l-au pus pe un rug. Aici, eu am avut o misiune: am trecut linia frontului, am trecut și de nemți... Misiunea mea a fost să ajung în Cornești și să văd dacă satul e ocupat de hortyști. Era ocupat și săvârșiseră patru crime asupra civililor români. Am trecut linia frontului înapoi, să comunic ce anume am văzut. M-a ajutat familia Moldovan, din Cornești... Am mers apoi, cu frontul, dincolo de granița țării. În Ungaria, am avut la Tokay activități. Pătrundeam în sate și vedeam obiectivele militare. Am ajuns foarte aproape de Budapesta...”

La Banska Bistrica, în Munții Tatra
 

Simt că fiecare kilometru de front are povestea lui. Știu însă că timpul nu e prea generos cu noi, așa că insist să aflu cum a fost în timpul luptelor din Munții Tatra. „Asta s-a întâmplat după Banska Bistrica. Avusese deja 4-5 misiuni de succes, care îmi dădeau dreptul să primesc o decorație. Dar, înainte, mi s-a cerut să pătrund într-un punct militar german puternic, care acoperea intersecția drumurilor care mergeau spre Zvolen și spre Banska Bistrica. Am primit sarcina să pătrund în Zvolen și să aduc informații dacă sunt acolo trupe germane, ce fel și câte trupe. Și le-am spus: sunt vânători de munte, trupe masive pe lina trenului, în gara Zvolen. Le-am spus și despre toate ramificațiile și despre un Radio Donau, pe un munte. Am ajuns acolo  îmbrăcat în portul maghiar, cu o căciulă pe cap. Aveam în urmă, la vreo 2 km, un coleg care din când în când trăgea un cartuș trasor, ca să-mi arate unde e. Urma să facem joncțiunea într-un punct pe șosea, ca să le spun ce e la Zvolen. În gară, văzusem cum descărcau nemții tehnica de luptă cu arme moderne pentru vremea aceea. Informațiile mele duceau la ideea că armata română trebuie să atace frontal Zvolenul. Dar ei au schimbat și au ordonat alinierea și goana la trecătoare, adică mergeau în retragere. Și atunci au ocolit, nu s-au mai dus la Banska, au luat-o pe trecătoare, și ar fi trebuit să ajungă în partea cealaltă, spre Kosice, unde era și un lagăr nazist. Eu, până să ajung la Banska Bistrica, am cules toate informațiile: toate mașinile cu trupe, câte cu armament, câte cu tunuri, câte găzare (benzină), toate le-am dat. În spatele meu, mi s-a spus că vor fi încă doi cercetași, la maxim 500 de metri. Unul pe stânga, altul pe dreapta mea. În vârful trecătorii trebuia să am toate informațiile despre germani și să le predau celor doi cercetași. Așa am făcut și armata a știut toate datele despre inamic”.

Trei luni în lagăr
 

La scurt timp, micul cercetaș român a fost trimis într-o misiune într-o pădure din apropierea  unui lagăr, la Piarki (Cehoslovacia). „Se bănuia că acolo era un depozit secret. Eram îmbrăcat în portul local, nu dădeam de bănuit. Mi s-a spus ă fac ocolul depozitului. Ocolul se face așa: o iei pe o parte și te întorci, o iei pe partea asta și te întorci, descrii un chenar, cât era pădurea. Am făcut asta, am comunicat cercetașilor, dar n-am mai avut posibilitatea să cercetez și linia a patra din careu, unde era lagărul. Am observat că nemții cărau sute de lăzi pe care urma să le ducă la un aeroport din apropiere. Când m-am retras, am auzit un lătrat și am văzut câinii lup. M-am urcat într-un copac, dar câinii săreau aproape să mă sfâșie. Imediat a venit o grupă de nemți. Când am coborât, am fost bătut cu cizmele în spate. Apoi, m-au dus la interogatoriu... Nu le-am spus nimic. Menționez că pentru informațiile pe care reușisem să le trimit armatei noastre, despre trecătoare, am fost apoi decorat cu Virtutea Militară, de către ministrul de Război. Tot atunci, am fost avansat de ministru la gradul de caporal.” Astea aveau să se întâmple însă abia după eliberarea sa din lagăr. Îl rog, deci, să îmi relateze acest episod.  

„În lagăr am stat 3 luni. La început, m-au dus la Piarki, la închisoarea Kromka. La interogatoriu, au încercat să mă ducă la baraca de la Kosice a evreilor cu copii. Au văzut că nu vorbesc evreiește. M-am prefăcut că sunt mut. M-au dus apoi și m-au băgat la prizonierii prinși de ei, unde au aflat că sunt român. M-au trimis la muncă forțată, unde am aflat mulți militari români prizonieri. Asta era la sfârșitul lui martie 1945. Dar nemții au vrut să mă dovedească spion. M-au luat de la Kosice și de la Piarki și m-au dus la Teresin, unde m-au controlat dacă sunt circumcis. Pe urmă, m-au adus îndărăt la Piarki, împreună cu doi deținuți de drept comun. Pe drum, ne-au prins rușii... Așa am scăpat de nemți și m-am întors la ai mei. Când am fost dat în primire generalului Nicolae Cambrea, comandantul diviziei Tudor Vladimirescu,  împreună cu lotul român care se retrăgea la vatră, i s-a spus: «Copilul acesta are o memorie extraordinară. Dar a fost traumatizat psihic cu câinii lup ai nemților și a intrat fără protecție într-un câmp minat în care a fost expus la gaze toxice, care i-au afectat vederea.»”

Decorații și tristeți
 

Copilului Marin Lungu i-au fost recunoscute meritele extraordinare pe frontul celui de al Doilea Război Mondial. A fost  decorat de ministrul general Constantin Vasiliu Rășcanu cu cea mai înaltă deorație de război, Virtutea Militară clasa I, și declarat erou național. Mai târziu, povestea lui a  fost inclusă în manuale școlare, în enciclopedii. Numele lui se regăsește în peste treizeci de cărți.
 
După război, s-a pus în discuție trimiterea sa la studii. Armata l-a... salvat. La 14 ani a fost trimis la Școala de Ofițeri de la Băneasa, de unde, la nici 17 ani, a ieșit ofițer de Informații, în prima serie de absolvenți. „Petru Groza m-a primit la el și mi-a dat dispensa de vârstă pentru grad”. Pe vremea lui Ceușescu, însă, devine indezirabil și abia după 1989 aveau să îi fie recunoscute iar meritele militare. A lucrat, în schimb, la ridicarea
Hotelului Intercontinental și a Teatrului Național (foto din timpul construcțiilor) și apoi la Casa Poporului.
 
 
După 1989 a fost invitat să participe la Forumul tinerilor luptători antifasciști de la Varșovia, unde a fost decorat de președintele Lech Walesa. A fost cooptat ca membru al Forumului Internațional de la Varșovia. În plan personal, însă, s-a confruntat cu multă tristețe și dezamăgire. „Totul a început după cutremur, când Ceaușescu a decis să dărâme cartierul Uranus – unde locuiam – ca să construiască acolo Casa Poporului. Am primit o locuință într-un imobil naționalizat. Am cumpărat apartamentul, dar după doi ani a fost retrocedat. Am fost aruncat în stradă, ca un borfaș, multe lucruri mi-au fost furate. La insistențele mele, Mircea Geoană m-a ajutat și am primit o locuință de la RAPPS. Dar, la un moment dat, am ajuns că nu mai aveam cu ce plăti chiria. Am plecat, într-o bună zi, din acel apartament și acum stau într-o locuință socială. Pâna acum am fost împreună cu soția mea, imobilizată la pat, în urma unei congestii cerebrale cauzate chiar de situația noastră. Dar acum s-a stins, cu toate aceste dureri în suflet...”. Acesta e destinul (contrariant, al) unui erou, de care statul de acum nu mai are grijă...

Valentin Țigău
 
 
Caporal la 9 ani! Odiseea veteranului de război Marin Lungu

Vezi galeria Caporal la 9 ani! Odiseea veteranului de război Marin Lungu