„Politica externă a României ar trebui să navigheze deci între Scila si Caribda, promovând interesele naționale în contextul  relației tot mai oscilante americano-europene”, scrie fostul prim-ministru Adrian Năstase într-un text publicat pe blogul său, în care comentează scandalul dintre președinție și putere în chestiuni sensibile de politică externă, în contextul controverselor generate la București de decizia mutării Ambasadei României la Ierusalim. Fostul premier spune că România se află, din nou, așa cum s-a găsit și în cazul războiului din Irak, între Scila și Caribda. Adică între interesele americanilor și cele ale Europei.


„România are interese evidente și în relația cu America (în principal de securitte) dar și în  relația cu Europa (în primul rând politice și economice). Partea proastă pentru noi este că europenii (în special francezii sau germanii) nu mai sunt atât de fericiți că țări membre ale UE, cum este și România, să dea un fel de ajutor de stat de 2% din PIB pentru a sprijini industria de apărare din SUA, în timp ce primesc fonduri europene consistente de la Bruxelles. Refuzul acceptării noastre în Spațiul Schengen are și astfel de explicații. Pozițiile europene/americane devin divergente și în legătură cu abordarea față de tratatul nuclear cu Iranul sau față de mutarea ambasadelor la Ierusalim și recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului.

Laboratorul ImunoMedica

 
Politica externă a României ar trebui să navigheze deci între Scila si Caribda, promovând interesele naționale în contextul  relației tot mai oscilante americano-europene. Au mai existat astfel de situații. Spre exemplu în 1999, când americanii au bombardat Belgradul sau în 2003 – am în vedere al doilea război din Irak. Vă amintiți reacția președintelui Chirac, atunci când România a decis să se alăture inițiativei americane. Franța nu voia intervenția militară pentru că avea contracte de câteva miliarde de dolari pentru reactoarele nucleare irakiene. Americanii erau interesați de a dobândi acces la câmpurile petrolifere din Irak, plus diverse interese strategice în zonă. România avea nevoie însă de sprijinul american pentru intrarea în NATO (sprijin pe care nu-l obținuse în 1997), intrarea în Alianța Atlantică fiind esențială pentru a nu mai fi un fel de „no man’s land” între Occident și Rusia și pentru a oferi o piață predictibilă și sigură investițiilor străine.

În acele momente, clasa politică românească a oferit, însă, la nivelul deciziei, abordări unitare, consensuale. Este adevărat, englezii spun: „în politica externă, nu există prietenii eterne ci doar interese eterne”. Știm oare, în România, care sunt interesele noastre pentru a face opțiuni, în fiecare moment, în funcție de ele sau ne orientăm, în continuare, după „licurici”?

Pe de altă parte, cine reprezintă, în politica mondială, Scila și cine Caribda? Ulise a înfruntat, se pare, Scila. Pentru noi este important să evităm, în același timp și cu inteligență, riscurile  determinate atât de susceptibilitățile Uniunii Europene, cât și pe cele ale Americii, promovându-ne propriile interese și vorbind, în interior dar și în exterior, aceeași limbă. Problema este că unii recomandă limba germană, alții limba engleză, cu accent american. Eu cred că limba română ar fi cea mai potrivită pentru politica noastră externă…”, a comentat Adrian Năstase pe blog.