„Ieri am trăit trei mari bucurii, care m-au făcut să zic că, din punct de vedere pro-viață, colina este clar a bucuriei”, scrie Alexandra Nadane, președinta asociației România pentru Viață,  pe blogul său, istorisind trei povești emoționante. Despre viață și victoria femeilor care trec prin criza de sarcină. Mai exact, despre trei avorturi care au fost la un pas de a fi făcute, dar care nu au mai avut loc, iar cei trei copiii, a căror viață nu a fost curmată, sunt acum bucuria mamelor lor.  Trei povești de viață regăsite în zilelele pelerinajului  la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Noude pe Colina Bucuriei, care arată că aceasta este și Colina Vieții.


Acestea sunt cele trei izbânzi ale vieții relatate de Alexandra Nadane:

E seară. Ne pregătim să închidem standul asociațiilor Studenți pentru viață și România pentru viață – care se află aici pentru ă Părintele Patriarh are inima largă înspre copiii nenăscuți și mămicile aflate în criză de sarcină. O doamnă care cobora de la raclă se oprește și-mi spune: „Bună seara! Sunt Elvira.”

Are un nume atât de rar, încât gândul meu zboară instantaneu la Brăila, la Andreea. Mă emoționez brusc, iar ea continuă:

„În urmă cu 4 ani ați ajutat-o pe nepoata mea să păstreze sarcina. Uitați poza cu Ioana, fiica ei. Are 4 ani. Merge deja la grădiniță și toată familia e fericită că Andreea a păstrat acest copil. Între timp a terminat liceul, și-a găsit un băiat bun, care le iubește pe amândouă.”

Când am văzut poza Ioanei, mi-au dat lacrimile. O minune blondă, cu cârlionți și ochi căprui. Și îmi amintesc…

Acum 4 ani fără câteva luni, sună telefonul: „Bună seara! Mă numesc Elvira, sunt din București. Am o nepoată la Brăila. Are 17 ani, e însărcinată, este elevă la liceu și e disperată. Prietenul ei a părăsit-o când a auzit că e însărcinată. Părinții ei n-au de niciunele. Toată lumea îi spune că o să rămână pe drumuri dacă naște copilul. Mâine dimineață are programare la avort. Vă rog mult, faceți ceva!”

Ce să fac, la cine să apelez? Am sunat-o pe Ioana Picoș, pentru că și ea este din Brăila.

A doua zi,  cât am putut de cu noaptea-n cap, ne-am urcat amândouă în mașină și am plecat în cea mai mare viteză la Brăila. Am sunat de câteva ori, dar nimic.

Pe la 8.00, Andreea a răspuns la telefon. Era deja la ușa cabinetului, urma să intre să facă avort.

I-am spus doar atât: „Uite, am o rugăminte. Te rog, nu face acum avortul. Așteaptă puțin să ne vedem. Îți vom spune ce alte opțiuni ai, pentru că ai!, iar apoi vei decide ce vei face.” 

Și cum minunile se întâmplă, a așteptat…

Am ajuns la ea acasă. Andreea era descurajată, fără speranță. Părinții ei vedeau copilul nenăscut ca o povară, care o condamnă pe fiica lor la o viață dificilă.

De fapt în toate crizele de sarcină există soluții – trebuie să fie cine să le ofere și cine să le primească. Am vorbit mult, și Ioana, și eu, și am spus și ce vom face pe mai departe.

Andreea a văzut că are și alte opțiuni și a ales viața copilului din burtică.

A absolvit liceul cu brio și cred că două dintre cheile reușitei sunt: 1. a avut tăria să îl scoată din mintea și din sentimentele ei pe tatăl copilului, care, iresponsabil, dăduse deja bir cu fugiții și 2. s-a responsabilizat pentru ea și fetiță și acum este într-o relație cu un bărbat responsabil, care le iubește pe amândouă.

Ne-am îmbrățișat, doamna Elvira a plecat mai departe, iar în telefonul meu s-a așezat fotografia cu minunea de 4 ani, pe care o purtam în inimă, dar nu o știm la chip.

*
Astăzi a fost prima zi a mea ca membru SPV. O zi plină.  Mai mult sau mai puțin întâmplător, la stand am aflat despre diferite povești de viață, mai fericite sau nu, ale unor mame aflate în criză de sarcină. O să vă povestesc una dintre ele, care m-a emoționat cel mai mult.

Văzându-ne standul și dorind să ne împărtășească din experiența sa și nouă, tinerilor mai puțin experimentați în vârtejul întâmplărilor din marea vieții, s-a apropiat de noi o doamnă.

Am aflat că e mămica celor doi copii frumoși de lângă ea, Efrem și Maria. Și ne-a povestit cum, însărcinată fiind, a fost îndemnată de medici să renunțe la sarcina – adică la drăgălașul Efrem, pentru că acesta urma să se nască cu probleme grave.

Îndemnată de gândul cel bun al Celui ce le rânduiește bune pe toate, a păstrat sarcina și iată-l pe cumințelul Efrem care mergea alături de mămica și surioara lui să îl cinstească pe Sfântul Dimitrie, urcând dealul și poposind și la standul nostru.

Slavă lui Dumnezeu, Cel ce are grijă de toate!

*
„Bine ai venit, Ilinca!” a rostit preotul înainte să înceapă slujba, privind-o pe fetița care urma să fie botezată în zi de mare sărbătoare, de Sfântul Dumitru.

Dar adevărul e că Ilinca nu a fost, de la început, bine-venită.

Când mama ei a rămas însărcinată, avea deja un băiat pe care îl creștea singură. Tatăl copilului își îndeplinea obligațiile de părinte doar la fără, fără, fără… frecvență. Și nu dădea semne că ar fi vrut să devină vreodată o prezență constantă în existența celor doi. În plus, bucățile de timp pe care le împărțea – sporadic – cu-aceștia nu aveau în ele mai nimic folositor.

Acum, în viața mamei își făcea apariția un nou prunc, al unui alt bărbat de care – sufletește – ea nu se legase prea mult. De aceea, când a aflat că urmează să aibă un al doilea copil, singurul lucru de care s-a temut a fost că nu va putea niciodată să îl iubească așa de mult cum își iubea întâiul născut.

Cu toate acestea, tânăra mamă nu s-a gândit nicio clipă să avorteze.

Însă în locul ei – s-au gândit alții. Membri ai familiei care i-au spus că această nouă sarcină e o mare dezamăgire. Pe unul îl îngrozea gândul că lumea o va bârfi, când va afla că va naște iar, deși nu-i măritată. Altul o lămurea că avortul nu e mare lucru; că mii de femei fac avort; că un avort în primele luni de sarcină oricum nu contează, deoarece ea – mama – nu omoară un copil, ci scapă de o boț de carne, de o adunătură de celule…

Pe această femeie hăituită de toți cei care ar fi putut să o sprijine am cunoscut-o în plină criză de sarcină. Era derutată. Nu mai ieșea din casă. Nu avea putere nici să se pieptene dimineața. Avea zile în care le ținea piept tuturor celor ce o încredințau că avortul este – pentru ea – cea mai bună soluție. Și zile în care era convinsă că decizia de a păstra copilul este o mare prostie. Vorbea mult. Plângea și mai mult. Se enerva din orice. Apoi se liniștea. După aceea, iar intra în panică, simțind că nu are niciun ajutor.

Eu am întâlnit-o datorită Alexandrei. Au fost ore, zile, nopți, luni în care cei de la Centrul „Sânta Alexandra Împărăteasa” și alții i-au fost alături – unii doar vorbind cu ea la  telefon, până ce Ilinca a venit pe lume.

În brațele nașei, Ilinca a plâns mult ieri, la botez. Mai tare decât ea a plâns (de bucurie? din remușcare?) doar persoana care cândva se împotrivise cel mai mult nașterii sale, temându-se de gura lumii… 

Împreună cu ele, am plâns și eu, gândindu-mă că această fetiță a fost cât pe ce să ajungă printre deșeurile medicale ale unei clinici oarecare, alături de zeci de trupuri chiuretate.

Am plâns și amintindu-mi de teama mamei că nu o va putea iubi așa cum își iubește copilul mai mare.

Eu cred că Ilinca a fost un copil iubit din primul moment în care mama ei s-a împotrivit primului îndemn de a renunța la sarcină. Că dragostea mamei a crescut cu fiecare clipă în care i-a apărat viața: cu încredințarea că face lucrul cel bun. Cu o nebunească îndârjire.

Așa a ajuns Ilinca în brațele nașei și în apa cristelniței, așa am ajuns să plâng când am auzit:

„Se botează roaba lui Dumnezeu…”