Într-o dimineață, un bărbat mergea spre gară. O scurtă călătorie cu trenul până în suburbii, un gest repetitiv care-l ducea zilnic către locul de muncă. De această dată bărbatul călătorea pentru a petrecere timpul liber și a privi în jur. În ciuda soarelui, orașul i se pare urât.

Nu este vorba despre murdăria sau degradarea străzilor. Totul în jur era desfigurat. De la obișnuitele doodles și graffiti-urile fără sens ale unor indivizi lipsiți de talent și rușine, la sute de scrieri multicolore care invadează clădirile și străzile. Insulte între suporterii de fotbal ai orașului și alte forme de decadență.

Puterea urâtului a devenit dictatură. De această dată, atent la peisajul familiar pe care-l cunoștea dintotdeauna, omul își dă seama că urâtul, lipsit de formă, deformatul, au preluat peisajul urban și asta îi mâhnește sufletul. Întristat, pune mâna la ziar și remarcă sărăcia limbajului, lexicul limitat, superficialitatea, sinteza pripită. Urâtul domină și cuvântul scris. Mesajele se concentrează asupra momentului, un țipăt asurzitor care încearcă să capteze pentru o clipă atenția unui public distras căruia i se vând produse, idei și stiluri de viață.

Același bărbat vizitase cu o zi înainte o expoziție de pictură. Un duș înghețat pictat de cineva cu totul lipsit de orice talent, o altă indigestie estetică în culori. Peste tot, urâtul se impune ca figură și simbol al vremii, în indiferența unui public ciudat, needucat, drogat de mesajele criticilor ipocriți. Urâțenia a cucerit totul. Publicitatea, mereu agresivă, face apeluri sexuale pentru a propaga, împreună cu marfa, hibridizarea, nomadismul omului dezrădăcinat, precar căruia i se se recomandă a fi fericit în ciuda faptului că nu are nimic.

Via Crucis continuă. Omul începe să-i observe pe ceilalți călători. Vorbăria specifică în transportul în comun este înlocuită de concentrarea pe ecranul smartphone-ului (obiect cu nume deștept, conceput pentru toți proștii). Oricine vorbește la telefon o face cu voce tare fără ezitare, fără confidențialitate, limbajul este elementar și trivialitatea generalizată. Îmbrăcămintea combină slăbiciunea, ostentația, vulgaritatea și urâțenia. Ceea ce contează este că zdrențele mai mult sau mai puțin scumpe sunt semnate de firme cunoscute, sau tricourile și cămășile au scris globish, mormăieli angloglobalizate căci altfel suntem în afara jocului. Fals minimalism, un festival autentic al neglijenței ridicat la mod de viață.

În mod vizibil, majoritatea, indiferent de avere și vârstă, se îmbracă la fel. Singura diferență este marca și prețul. S-a mers până la a face eforturi financiare pentru a deține te miri ce obiect vestimentar din plastic (poliester) doar pentru a părea ceea ce nu suntem. Săracii oameni mimând statutul social de bogați. Totul este un teatru de păpuși. Înfățișarea poporului este atât de nivelată încât, dacă rămânem la îmbrăcăminte, ar fi dificil să facem distincția între clasele superioare și cele inferioare, sau mai bine zis, între plebea bogată și plebea săracă.

Gloata, diformă și fără formă, până la punctul de a nu realiza că trăiește în triumful urâtului. Idiotul, prințul Mîșkin, a exclamat: frumusețea va salva lumea! Dacă este adevărat, urâțenia o va ruina și poate că a reușit deja.

Frumusețea trebuie chiar salvată de la dispariție, de indiferența grosolană a unei epoci și a unui instinct dominant în care profitul (banul) este singurul care contează. Apărarea, întreținerea, revendicarea frumuseții devine o datorie morală, o ispravă pentru eroi atemporali.

Pentru a-l parafraza pe Orwell, pentru care în vremuri de minciuni universale a spune adevărul este un act revoluționar, proclamarea frumuseții într-o epocă a urâțeniei este un gest revoluționar.

Rebeliune în numele esteticii. Dincolo de mode și îngrijire obsesivă a corpului - botox, machiaj exagerat, mania neotribală regresivă a tatuajelor în general lipsite de sens, uneori o desfigurare a frumuseții naturale a trupurilor - mulțimea solitară dă impresia de neglijență, abandon, dezordine internă mai degrabă. Urâțenia epocii se reflectată în priviri goale, ipostaze vulgare, interfața urâtului care ne înconjoară.

La ce să se aștepte generațiile pe care școala – puterea – le-a modelat după imaginea și asemănarea mediocrului fără ordine interioară, lipsiți de modele și de referințe etice? Omul este o ființă mimetică. El imită frumosul dacă i se propune ca model, dar și opusul. În lumea cu susul în jos, urâtul este la putere, iar deformatul este pe tron. Responsabilitatea revine spiritului vremurilor, zeitgeist-ul , care nu ia naștere de la sine, este expresia gustului, voinței, intereselor, post-burgheziei care a trimis la putere nu fantezia invocată în '68, ci ignoranța vicleană a negustorilor fără suflet, tărâmul anodinului, al urâtului și în același timp al bizarului și al ofensatului.

Frumusețea rămâne aspirație a ființei umane, speranță, o chemare ascendentă pe care nici un materialism nu o poate alunga. În cele din urmă, prin experiență, minunea frumuseții, viața spiritului, privirea estetică și extatică vor reveni. Triumful global al urâțeniei este un fenomen pe care nimeni nu-l tratează ca pe o catastrofă existențială. Înțelesul ei nu trezește conștiințe, nu stârnește furie sau protest. Cel mult o milă binevoitoare din partea celor care au întotdeauna probleme mai importante de rezolvat. Totuși, este un fenomen pe care nici o epocă nu l-a experimentat în această măsură ... distrugerea sistematică a frumuseții.

Nu s-a întâmplat niciodată ca un timp și o civilizație să înlocuiască arta cu non-arta, adică să urmărească mai degrabă urâtul decât frumosul. Într-adevăr, există un curent care se definește, cu onestitate expresivă (și confuzie mentală) "non artă". Ironia face ca exponenții săi să evite să se definească drept "non-artiști".

S-a ajuns până la afirmații de genul: o lucrare este făcută pentru a fi urâtă, respingătoare, fără nici o semnificație pentru spirit și simțuri. Lucrările nu sunt făcute să fie frumoase, ci pentru că, privindu-le, să nu înțelegi ce reprezintă ..."(Claes Oldenburg). Obiectiv atins pe deplin în toate domeniile vieții sociale și, de asemenea, în comportamentele și atitudinile individuale.

O dublă distrugere se desfășoară în indiferența noastră. Se risipește marea frumusețe artistică și, în același timp, mica frumusețe cotidiană, cea care ne învăluia anterior peisajul obișnuit, de la îmbrăcăminte până la case. Creativitatea se stinge prin golire, o secetă teribilă a spiritului. Devenim mai aspri, mai nenorociți decât bieții noștri strămoși, mai singuri și din cauza abandonului ideii de frumusețe, un tovarăș tăcut care ne-a urmat ca o umbră și a conferit armonie, înălțime spirituală și etică pe calea existenței. Devine imposibilă – incult și prizonier al unei dictaturi grele a urâtului – până și nostalgia frumosului. Urâțenia înghite totul, devorează și te trage în jos.

Distincția, chiar și demnitatea trecutului, comună săracilor și bogaților, dispare. Credem că suntem giganții care i-au înlocuit pe piticii sau medievalii de ieri pentru că avem mai multe lucruri, mai multe bunuri, mai multe mijloace. Lipsesc capetele, lipsește sufletul, la care frumusețea a fost martoră, piatră de încercare.

Suntem rupti ca hainele rupte dinainte de producatori. Plătim pentru a extinde neglijența sufletului asupra corpului, o ceață care nu ne permite să recunoaștem urâțenia din care devenim parte. Sărac în spirit pentru că singura bogăție la care aspirăm este materială. Pe străzi suntem asaltați de același material brut de beton, gri, lipsit de grație. Fără frumusețe, "morții sunt mai morți decât personajele din cărți", în care ne refugiem pentru a încălzi inima și a trăi cu imaginația a ceea ce privirea nu mai vede.

Urâțenia este acceleratorul cursei spre fundul pământului. Frumusețea trebuie redescoperită, recreată.

Pentru a înțelege bucuria frumosului e nevoie de educație, opusul unei vieți de consum, dorințe, instincte, hedonism. Trebuie să ne dorim un destin, necunoscut călătorului epuizat din Occident. Un trecător solitar, angoasat, singuratic, după cum a ghicit Nietzsche, a cărui conștiință tragică s-a încheiat în nebunie. "Nici un Dumnezeu nu ne sprijină? Nici un Motiv nu-ți dă cu adevărat un motiv? Nici un Dincolo nu ne ghidează pașii? Suntem mai singuri decât a fost vreodată un om oriunde?"

Fără confortul frumuseții care deschide inima – un fragment de eternitate – doar calea care se întrerupe este o lege și o necesitate în sine. De aceea avem datoria grea a frumuseții, împotriva uscăciunii pe care urâțenia o insinuează în inimi.

Saint Exupéry scria: dacă vrei să construiești o barcă, nu strânge oameni care să taie lemne, să împartă sarcini și să dea ordine, ci învață-i să tânjească după marea vastă și nesfârșită.