Mi-a căzut în aceste zile sub ochi un articol care pune cel mai clar în lumină gravitatea problemei bisericești din Ucraina. Autorul lui este unul dintre marii teologi ai secolului XX și un om sfânt totodată, părintele arhimandrit Sofronie Saharov. 
 
Problema bisericească din Ucraina este conflictul dintre Biserica Ucraineană canonică, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Ruse, și Biserica autocefală, care a fost recunoscută de Patriarhia Constantinopolului. Acest conflict a rezultat și alimentează, totodată, conflictul mai vechi dintre Patriarhia Rusă și Patriarhia Constantinopolului. Există și o dimensiune politică: marii susținători ai celor două tabere sunt Rusia și, respectiv, SUA, aflate în luptă pentru dominație în lume.
 
Dar cel mai grav aspect este că în problema bisericească din Ucraina se confruntă două viziuni dogmatice asupra Bisericii Ortodoxe a toată lumea. Fiecare parte implicată, și Patriarhia Constantinopolului, și Patriarhia Moscovei, își fundamentează acțiunile pe câte un model dogmatic al relației dintre bisericile autocefale care alcătuiesc Ortodoxia mondială, iar aceste modele sunt diferite.
 
Viziunea dogmatică a Patriarhiei Constantinopolului este că Patriarhul ei este deasupra tuturor episcopilor ortodocși din lume, așa cum Papa de la Roma este deasupra întregului spațiu catolic. Într-un document oficial al Patriarhiei din 2014, un mitropolit grec a numit acest statut al Patriarhului de Constantinopol prin formula „primus sine paribus”, adică primul fără egali. Pericolul acestei viziuni asupra Bisericii este atât de mare încât, așa cum am scris în articolul „În fața pericolului schismei din Ucraina, patriarhii Antiohiei și Ierusalimului își dau mâna”, doi patriarhi au stins un conflict vechi de șase ani pentru a face front comun.
 
Cealaltă viziune este împărtășită de majoritatea bisericilor autocefale, care consideră că Bisericile Ortodoxe autocefale sunt egale în drepturi și responsabilități și Patriarhul de Constantinopol are doar un primat de onoare.
 
Acest tip de primat a fost numit prin formula „primus inter pares”, adică primul între egali.
 
Acest conflict este vechi, s-a manifestat și în secolul XX, de exemplu în legătură cu autocefalia bisericilor ortodoxe din Polonia, Cehia și Slovacia, SUA. 
De curând, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a publicat o declarație de susținere a viziunii dogmatice a Constantinopolului. Constantinopolul este văzut ca un cap al tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, de la care acestea au autocefalia și căruia trebuie să i se supună. Autocefalia celorlalte Biserici Ortodoxe, a scris Mitropolitul Ierotheos, se află la bunăvoința Patriarhiei Ecumenice, singura care este în realitate deplin autocefală.
 
Pentru că Mitropolitul Ierotheos Vlachos are un statut foarte înalt între teologii ortodocși contemporani, poate cel mai potrivit răspuns la opinia sa este un articol scris de către arhimandritul Sofronie Saharov, în care părintele Sofronie arată gravitatea erorii dogmatice pe care se fundamentează pretenția Constantinopolului de a fi deasupra tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale.
 
În esență, arhimandritul Sofronie arată că relațiile dintre Bisericile Ortodoxe surori urmează modelul relațiilor dintre Persoanele Sfintei Treimi, în care niciuna nu este deasupra celeilalte și că Patriarhia de Constantinopol alterează aceste relații dintre Bisericile surori aducând în Biserica Ortodoxă o erezia de tip papală, în care un episcop, precum episcopul Romei, este deasupra tuturor celorlalți episcopi și a tuturor credincioșilor.
Articolul Părintelui Sofronie a fost publicat în Buletinul Exarhatului Patriarhal al Europei de Vest, nr. 2-3/1950, paginile 8-32, în limba rusă, și poartă numele „Unitatea Bisericii în chipul Unității Sfintei Treimi (Învățătura ortodoxă despre Sfânta Treime ca bază a Eclesiologiei Ortodoxe)”.

Articolul a fost scris în contextul în care mai multe parohii din Exarhatul Patriarhal al Europei de Vest treceau din Patriarhia Rusă în Patriarhia de Constantinopol. Până la urmă, Exarhatul va trece în subordinea Patriarhiei de Constantinopol. În 2018, Constantinopolul a declarat dizolvarea lui, dar deocamdată Exarhatul nu s-a supus acestei măsuri.

Acest articol a fost republicat ulterior fără referirile la Patriarhia de Constantinopol.

Părintele Sofronie Saharov explică întâi că orice deviere în învățătura dogmatică a Bisericii conduce către o îndepărtarea a oamenilor de Dumnezeu și de mântuire. De aceea, este foarte importantă învățătura dogmatică. În diferite momente istorice, un aspect sau altul al învățăturii dogmatice este supus pericolului de a fi schimbat și atunci acel aspect trebuie apărat cu toată puterea.

Tendința Constantinopolului de se considera deasupra tuturor Bisericilor Ortodoxe surori atacă învățătura despre Biserică: „Dogma despre Biserică […] în momentul de față, chiar în adâncurile Bisericii noastre Ortodoxe, este din nou expusă marelui pericol de a fi pervertită, ceea ce poate provoca daune inestimabile lucrării mântuirii și, prin urmare, firește, atenția noastră este concentrată asupra ei.”

Analiza greșelii Constantinopolului se face plecând de la relația corectă dintre Bisericile Ortodoxe autocefale surori. Această relație este modelată după chipul relației dintre Persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care sunt deoființă și egale în demnitate. De aceea Bisericile Ortodoxe surori sunt egale în demnitate și ele alcătuiesc împreună Biserica:

„Și iată chipul acestei ființări triunice trebuie să ne arate Biserica. Și dacă este să întrebăm în ce forme sau în ce principii ale vieții istorice bisericești putem vedea acest chip, va trebui să răspundem: în două principii, sobornicitatea și autocefalia. Traducând aceste principii în alt plan, putem spune: în dragoste și egalitate, în libertate și deoființime. Aducând toate aceste concepte împreună, obținem: în libertatea dragostei sobornicești și a egalității deoființimii.”

În secolul XX, Constantinopolul a încercat să subordoneze Bisericilor autocefale, iar acestei subordonări în învățătura despre Biserică îi corespunde în învățătura despre Sfânta Treime eroarea subordonaționismului, a ereticului Arie, prin care Fiul era considerat mai prejos decât Tatăl.

După afirmarea teoretică a primatului său, căruia trebuie să i se subordoneze Bisericile autocefale, Patriarhia Constantinopolului a trecut la diferite măsuri practice, intervenind în diferite patriarhii și luând decizii pan-ortodoxe fără să consulte celelalte Biserici autocefale. Aceste acțiuni, în 1950 aflate la început, dar care apoi au sporit ca număr și importanță, i-au dat atunci prilej Părintelui Sofronie să constate indice clar problema „neo-papismul din Constantinopol, care încearcă să treacă extrem de rapid de la etapa teoretică la cea practică.”

Părintele Sofronie este conștient că tendința înălțării lumești nu este nouă: „În general, tendințele papiste în lumea noastră căzută sunt firești. Ele sunt specifice nu numai Romei antice, ci și Estului, unde au apărut de mai multe ori în Bizanț. Cu toate acestea, Dumnezeu a păzit până acum Biserica din Răsărit și aceste tendințe s-au stins fără a încălca pacea adâncă a Bisericii”.

Părintele a identificat tendința Constantinopolului de a introduce în Biserica Ortodoxă statutul de Papă într-un moment în care lucrurile nu erau atât de avansate ca în prezent: „Papismul din Constantinopol, contemporan cu noi, se află încă într-o stare rudimentară”.

El observă că susținătorii poziției speciale a Constantinopolului au evoluat de la a vorbi despre un primat de onoare al lui la „dreptul de instanță supremă de justiție în Biserica Universală, uitând lupta seculară împotriva pretențiilor Romei la acest drept; uitând că tocmai aceste pretenții ale Romei au dus la marea și finala schismă a Bisericilor (1054)”. Profetic, Părintele Sofronie arată legătura dintre pretenția de dominare absolută a Bisericii și Marea Schismă de la 1054, iar astăzi vedem că pretenția Constantinopolului de dominare absolută a Bisericii Ortodoxe poate duce la cea mai mare schismă după cea din 1054.

Un alt punct de actualitate despre care Părintele Sofronie vorbește încă din 1950 este pretenția Constantinopolului de a i se supune întreaga diasporă ortodoxă. În Tomosul de recunoaștere și autocefalie acordat structurii autocefale din Ucraina, Constantinopolul a dispus ca toată diaspora acesteia să intre sub jurisdicția lui. „Proclamând principiul de dezvoltare romano-catolic, ei au rezervat pentru Constantinopol dreptul exclusiv asupra întregii diaspore ortodoxe din lume, negând aceste drepturi pentru alte Biserici autocefale, în raport cu diaspora fiecăreia dintre ele. Neavând niciun motiv pentru aceasta, nici în organizarea canonică a Bisericii, nici în practica ei seculară, ei, asemenea Romei celei dintâi, au început să afirme aceste drepturi nu pe baza canoanelor, ci pe baza poruncilor lui «Dumnezeu Însuși»” – spunea arhimandritul Sofronie.

Gravitatea acestei poziții este aceeași cu gravitatea erorii săvârșite de catolici: „papismul roman a adus structura ierarhică la extrem, evidențiind din întreg trupul Bisericii un anumit episcop ca fiind singurul purtător al infailibilității și, prin aceasta, a pierdut în viața Bisericii chipul existenței Sfintei Treimi, a faptului că aceasta este de o ființă și a egalității Ipostaselor”. Or, dacă Biserica nu mai este după chipul lui Dumnezeu, ea nu mai poate sluji omului să Îl cunoască cu adevărat pe Dumnezeu.

Părintele Sofronie citează din Enciclica Patriarhului Atenagora al Constantinopolului din Duminica Ortodoxiei din anul 1950, în care acesta a făcut un pas uriaș înspre afirmarea Constantinopolului ca Romă a Ortodoxiei: 
„Să trecem la ultima și cea mai importantă expresie a papismului Constantinopolitan, la Enciclica Patriarhului Atenagora, publicată în Duminica ortodoxiei din 1950. Aici vedem o asemănare tot mai mare cu prima Romă, în esență ideea că, dacă Roma cea dintâi a căzut, atunci îi ia locul cea de-a doua Romă, cu aceleași drepturi și aceleași argumente. În această enciclică, Patriarhul Atenagora numește Patriarhia din Constantinopol, „stâlp purtător de lumină”, „bastionul strălucitor al Ortodoxiei și stâncă creată de Dumnezeu”, „veriga, care leagă într-un întreg toată istoria Bisericii Ortodoxe”, „Tronul Universal și Centrul spre care sunt îndreptate privirile întregului cerc al Bisericilor lui Dumnezeu” - centru care grupează și ține toate Bisericile Ortodoxe”. 

Părintele Sofronie citează și fragmente în care Patriarhia de Constantinopol este indicată ca o Biserică-Mamă care asigură în mod exclusiv legătura cu Dumnezeu a celorlalte biserici: „doar prin această Biserică-Maică, adică prin comuniunea și contactul cu ea […] se unesc cu trupul Unei, Sfintei, Sobornicești și Apostolicești Biserici”. Și aceasta are dreptul să le ceară spunere celorlalte.

Tot în această Enciclică, se vorbește explicit despre obligația Bisericilor Ortodoxe surori de a-și împlini „îndatoririle” față de Patriarhia de Constantinopol: „Biserica-Mamă, a cărei întreagă existență a fost o luptă neîncetată pentru a păstra credința și virtuțile strămoșilor, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru mântuirea fiecărei comunități creștine, are tot dreptul să ceară față de sine respectul cuvenit al propriilor copii și să aștepte îndeplinirea completă și de bună voie a îndatoririlor lor în raport cu ea”.

Părintele Sofronie remarcă cum Constantinopolul consideră că celelalte biserici ortodoxe sunt inferioare lui: „Constantinopolul – e totul, el este Biserica Universală, iar ceilalți sunt niște părți, și fac parte din Biserica Universală doar pentru că sunt legate de Constantinopol.”

În continuare, Părintele Sofronie pune punctul pe i, scriind explicit că viziunea Patriarhiei Constantinopolului este o erezie ecleziologică, de același tip cu papalitatea romano-catolică și că ea pune în pericol existența Ortodoxiei:
„Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? Legând, asemenea primei Rome, cu un element local (iar referitor la Constantinopol trebuie să adăugăm, și rasial - grec), dreptul exclusiv la autoritate și dreptul de a învăța în Biserică, el (papismul) ne întoarce la acele vremuri despre care citim în Evanghelie: «Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm” (Ioan 4:20)»”.

Dar Mântuitorul a răspuns la întrebarea femeii samarinence de la Fântâna lui Iacob că nu locul este important, ci adevărul închinării: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui […] Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 21, 24)

De aceea Părintele Sofronie scrie că Patriarhul Atenagora greșește atunci când transformă Patriarhia de Constantinopol, adică un element geografic și un element etnic, în garantul Ortodoxiei: „Patriarhul Atenagora pune apartenența la Biserica Universală în dependență de legătura cu Constantinopolul. Altfel am învățat demult să gândim și să credem.”

Citându-l pe Sfântul Pavel, Părintele Sofronie arată că unitatea Bisericii nu se datorează subordonării unui centru unic de conducere, așa cum se dorește Constantinopolul, ci comuniunii în Hristos, prin trăirea într-un unic trup care este Biserica și care are un unic Cap, pe Hristos: 

„Când Apostolul Pavel vorbește despre unitatea Bisericii, el nu o face dependentă de subordonarea ei unei singure conduceri, ci de comuniunea cu aceeași pâine a Trupului și a Sângelui Domnului (1 Corinteni 10, 14-17) și de conducerea (cuvântul original vine de la: a sta în capul) Bisericii de către un singur Cap - Hristos (Efeseni 4, 15-16)”.

Părintele Sofronie revine la denumirea de „Biserică-Mamă” pe care Constantinopolul o folosește în raport cu toate Bisericile Ortodoxe autocefale și pe care se bazează o parte din argumentarea poziției dominante a Constantinopolului. Mai întâi arată că acesta numire, chiar dacă ar fi adevărată (deși nu este), nu ar da un drept special Constantinopolului față de alte Biserici, pentru că între mama care naște și copilul care se naște este egalitate de demnitate:

„Patriarhul Atenagora, în această chemare a sa, adresată, după exemplul papilor de la Roma, direct tuturor creștinilor ortodocși din lume de a i se supune, argumentează această cerere categorică cu faptul că Constantinopolul este Maica Bisericilor. Nu vom spune acum în legătură cu cine și în ce măsură Constantinopolul s-a arătat a fi Mamă, să presupunem că el se poate numi cu adevărat Biserică-Mamă pentru toate Bisericile. Oricum, dacă am deduce faptul subordonării din cel al maternității istorice – ar fi o abatere de la triadologia ortodoxă potrivit căreia Paternitatea sau Filiația nu anulează deplinătatea egalității. Cel Născut din ființă este egal cu cel ce Naște. Așa au crezut sfinții părinți (Grigorie Teologul)”.

Părintele Sofronie oferă ca argument foarte clar statutul Patriarhiei Ierusalimului, care, deși este locul de unde a pornit creștinismul, totuși nu are prima poziție în ierarhia onorifică a patriarhiilor, ci a patra poziție:
„Faptul că în viața Bisericii, maternitatea nu a fost recunoscută ca bază nu doar a puterii, dar nici a cinstei, fiecare poate vedea cu cea mai mare claritate din exemplul Bisericii din Ierusalim, care este singura Mamă incontestabilă a tuturor Bisericilor, chiar și a Primei Rome.

Roma se laudă cu mormântul lui Petru. În Ierusalim se află Prealuminatul Mormânt al Însuși Mântuitorului Lumii. Roma se laudă cu „sângele purpuriu” al lui Petru și Pavel. În Ierusalim Și-a vărsat Dumnezeiescul Său Sânge Răscumpărătorul lumii. Roma se laudă cu slava „orașului veșnic”. În Ierusalim a învățat, a pătimit și a înviat Marele Împărat al Slavei - Domnul. Tot acolo, pe Muntele Eleonului, El i-a binecuvântat pe Ucenici și întru slavă S-a înălțat la cer. În același loc, în foișorul din Sion, Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor și a celor care erau cu ei, adică asupra Bisericii Universale. Acolo s-a desfășurat viața Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Tot acolo a avut loc primul Sinod Apostolic, prezidat de Iacov, fratele Domnului. Și totuși, în ciuda tuturor acestor lucruri, în perioada premergătoare Primului Sinod Ecumenic, el și-a pierdut chiar și independența și era subordonat Mitropolitului Cezareei Palestinei.”

Părintele Sofronie arată că urmarea firească a dorinței de dominație a Constantinopolul este lupta acestuia pentru anularea autocefaliei Bisericilor Ortodoxe surori. 
„Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul.”
În continuare, el citează un teolog catolic care se exprimă împotriva autocefaliei bisericilor locale în același mod precum Constantinopolul: 

„Iată ce spune S. Tâșkevici în a sa «Învățătură despre biserică»: «În biserica universală, bisericile locale sunt permise ca părți ale unui singur organism, ca niște ramificări care depind de un trunchi central, dar nu ca formațiuni bisericești autocefale complet independente, integrale, autocefale [...] În Biserică este permisă consolidarea și slăbirea «centralizării» în funcție de condițiile timpului și ale locului; dar în nici un caz nu vom permite autocefalia completă a Bisericilor Locale: Biserica ar deveni atunci policefală, cu multe capete, ceea ce este de neconceput din punctul de vedere al naturii ei divino-umane [...] Nu poate exista decât o singură ierarhie în Biserică; o federație a mai multor ierarhii complet independente contrazice însăși firea ei»”.

Părintele Sofronie arată că motivul pentru care a scris articolul este păstrarea adevărului în Biserica Ortodoxă, iar lupta cu neo-papismul Constantinopolului reprezintă efortul de păstra corectă învățătura despre Biserică, în fața oricărui centru de putere lumească care ar încerca vreodată să își impună dominația asupra întregii Biserici Ortodoxe:
„Luptând împotriva neo-papismului care a apărut în adâncurile Sfintei noastre Biserici, luptăm doar pentru adevărul în sensul bisericesc și veșnic al acestui cuvânt. Noi respingem orice «Romă»: și prima și a doua și a treia, atunci când este vorba de introducerea principiului subordonării în viața Bisericii noastre. Noi respingem atât papismul Roman, cât și Constantinopolitan, și Moscovit, și Londonez, și Parizian, și New Yorkez, și orice tip de papism ca pe o erezie ecleziologică care distorsionează creștinismul”.

El arată că niciun creștin adevărat nu va accepta această dominație a Constantinopolului:
„Dacă acum, în enciclica sa, Preafericitul Patriarh al celei de-a doua Rome vorbește despre legătura cu catedra din Constantinopol și supunerea față de ea ca despre o condiție obligatorie a aflării în Biserica Universală, atunci cine dintre adevărații creștini, care se închină «în duh și în adevăr», va accepta acest cuvânt?”

Pretenția Constantinopolului este la fel de absurdă precum pretenția Romei, arată Părintele Sofronie, căci orice centru de putere lumească poate dispărea și, dacă el ar fi unica legătură cu Dumnezeu, atunci ar însemna că această legătură dispare odată cu acel centru: 

„Dar dacă, să presupunem că, din cauza uneia sau a altei catastrofe, ar dispărea de pe fața pământului prima și a doua Romă, ar rămâne oare lumea fără o legătură adevărată cu Dumnezeu, pentru că verigile care ne fac legătura cu El au dispărut? Nu, acesta este un glas străin (Ioan 10, 5). Aceasta nu este credința noastră creștinească.”
Spre finalul articolul, Părintele Sofronie reamintește că învățătura despre Biserică nu poate să contrazică învățătura despre Sfânta Treime, deoarece Biserica poartă chipul Sfintei Treimi și trebuie să Îl transmită credincioșilor:

„În acest eseu am încercat să vorbim despre faptul că învățătura despre Biserică nu poate contrazice învățătura ortodoxă despre (Sfânta) Treime; că și în existența Sa istorică ea trebuie să poarte chipul unității Treimice Dumnezeiești”.
Articolul Părintelui Sofronie lămurește foarte clar care este adevărul despre relațiile între Bisericile Ortodoxe locale. Deși Părintele Sofronie este un teolog uriaș și un mare sfânt, de 70 de ani de la scrierea acestui articol clar și puternic, argumentele lui sunt ignorate de toți teologii Patriarhiei Constantinopolului și de unii din alte Biserici, în special grecofone, între care Înaltpreasfințitul Ierotheos Vlachos. Aceasta arată cât de adâncă este această problemă și cât de greu va fi ca ea să se rezolve.