Arhimandritul Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim ne oferă în Ziarul Lumina un portret al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, ctitor al mănăstirii omonime, cu prilejul împlinirii a 304 ani de la mutarea sa la Cele Veșnice și a 28 de ani de la canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, cu dată de prăznuire la 27 septembrie. La aceeași dată se împlinesc 9 ani de la nașterea la Ceruri a mărturisitorului lui Hristos în temnițele bolșevice, vrednicul de pomenire Părinte Adrian Făgețeanu, membru al Rugului Aprins și duhovnic al Mănăstirii Antim.

Marele Ierarh Antim Ivireanu este prezentat de Părintele Arhimandrit MIhail Stanciu în lumina tuturor calităților pentru care și-a câștigat prețuirea poporului român, creștin-ortodox: 

„Cel mai de seamă ierarh al Țării Românești, ­deopotrivă păstor și ­învățător, a fost și rămâne Mitropolitul Antim ­Ivireanul. «Floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună» (cum l-a numit Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului), Sfântul Ierarh Martir Antim ­Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1708-1716), și-a pus întreaga pricepere și energie pentru sporirea Bisericii și ­luminarea credincioșilor creștini ortodocși (nu doar români), integrând credința, știința și arta dimpreună cu filantropia și politia într-un demers unitar, simfonic și ­sintetic, pentru slăvirea lui Dumnezeu și slujirea semenilor. Agonisind ­încă din tinerețe feluritele meșteșuguri ale caligrafiei, picturii, sculpturii și broderiei, smeritul, ­eruditul și neobositul om de rugăciune și de ­comuniune, de carte și de arte, trecând prin ­toate treptele slujirii bisericești și împletindu-și nevoințele cu razele ­harului și înțelepciunii dumnezeiești, a devenit model și lumină a preoției - «arta artelor și știința științelor»,” afirmă arhimandritul Mihail despre Sfântul Antim.

De asemenea, el mai arată că „râvna pentru Dumnezeu și Biserică, pentru Ortodoxie și pentru folosul crești­nilor (dovedită mai întâi prin intermediul tiparului) a fost virtutea primordială a Sfântului Antim Ivireanul pentru care Dumnezeu l-a chemat și l-a pus la loc înalt să fie „lumină a lumii”, „sare a pământului” și „pescar de oameni”, adică preot, egumen și ierarh, păstor și îndrumător pentru monahi, clerici și mireni deopotrivă”.

Originar din Iviria (Georgia de astăzi), Sfântul Antim s-a născut în jurul anilor 1640-1650 din părinți binecredincioși și a primit la botez numele de Andrei. În anii tinereții, a fost răpit din țara natală și dus în Imperiul Otoman, unde a fost vândut ca sclav turcilor. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Patriarhul Dositei Notara al Ierusalimului, cunoscându-l la Ierusalim și apreciindu-l pentru calitățile sale, l-a răscumpărat, l-a tuns monah și l-a hirotonit ieromonah pe seama Sfântului Mormânt, luându-l apoi cu sine la Constantinopol, iar apoi în Muntenia și în Moldova (anul 1686). Aici s-a perfecționat în artele frumoase, însușindu-și, totodată, și limbile greacă, slavonă și română.

În anul 1689, a devenit egumen la Mănăstirea Cetățuia din Iași, iar în anul 1690 a fost adus de Patriarhul Dositei în Țara Românească, unde a activat ca ucenic-tipograf la fostul Episcop Mitrofan al Hușilor și ca egumen la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București – metoc al Sfântului Mormânt. Tot acolo l-a întânit pentru prima dată pe Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu, cu care a avut o colaborare frumoasă și rodnică pentru tipărirea de cărți folositoare pe tot cuprinsul Răsăritului creștin. În anul 1694, Mitropolitul Teodosie al Țării Românești l-a numit egumen al Mănăstirii Snagov. În 1701, s-a reîntors la București, însărcinat fiind cu conducerea tipografiei mitropoliei. Ca încununare a vieții sale duhovnicești, dar și a bogatei sale activități tipografice și culturale, în data de 17 martie 1705, ieromonahul Antim a fost înscăunat Episcop al Râmnicului. Apoi, la 22 februarie 1708, ierarhul Antim a fost întronizat mitropolit al Ungrovlahiei, în prezența patriarhilor Alexandriei și Ierusalimului, din rânduială dumnezeiască, chiar în Duminica Ortodoxiei, el fiind un mare mărturisitor și apărător al Ortodoxiei prin viață și prin tipar.

Ca mitropolit, Sfântul Antim și-a continuat neîntrerupt activitatea tipografică, în paralel cu cea pastorală, coordonând realizarea a 69 de tipărituri (68 de cărți și un hrisov domnesc), 40 dintre ele apărând prin osteneala lui personală. Cărțile au fost imprimate în mai multe limbi: 33 în limba greacă, 25 în limba română, una în ­slavonă, 9 în câte două limbi, dintre care 6 slavo-române, 2 greco-arabe și una greco-română, iar o carte în trei limbi, greco-slavo-română. De la el ne-au rămas și 7 cărți originale: Didahiile (28 de predici ale sale, 1708-1716, manuscris), Învățătură pe scurt pentru taina ­pocăinței (1705), Chipurile Vechiului și Noului Testament (1709, manuscris), Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească (1714), Așeză­mântul Mănăstirii Tuturor Sfinților (1715), Sfătuiri creștino-politice ­către voievodul Ștefan Cantacuzino (1715). Unele volume conțin miniaturi gravate chiar de mâna lui, de o măiestrie și frumusețe aparte. ­Printre cărțile tipărite de el și puse la îndemâna credincioșilor români se numără: Antologhionul (1697), Mărturisirea Ortodoxă (1699), Carte sau lumină (1699), Învățăturile creștinești (1700), Floarea darurilor (1701), Noul Testament (1703), Molitvelnicul (1706), Psaltirea (1710), Octoihul (1712), ­Liturghierul (1713), Pilde filozofești (1713), Catavasierul (1715), Ceaslovul (1715).

Arhim. Mihail Stanciu nu omite să pomenească și talentul artistic al Sfântului Antim: „ca artist polivalent și ca ierarh mai apoi, Sfântul Antim Ivireanul a contribuit la întărirea credinței creștine și a identității naționale prin susținerea celorlalte arte frumoase (arhitectură, sculptură, pictură, broderie, caligrafie și muzică) și a meșterilor (mai mult sau mai puțin cunoscuți) care au lăsat în cultura română importante ­monumente și documente ale epocii brâncovenești cunoscute prin sinteza originală dintre grandoarea barocului apusean, finețea orientală și simplitatea (înțeleasă ca esențializare) tradiției populare românești. Mănăstirile Cozia, Strehaia, Surpatele, Fedeleșoiu, Hotărani, Ostrov, Hurezi, Govora, Snagov și Antim sunt doar câteva dintre locașurile de cult în stil brâncovenesc, unde Antim a ­coordonat lucrările de construcție și restaurare, ajutat de meșteri români, imprimând elemente de artă cu specific românesc”.

Pe lângă educarea morală și spirituală a credincioșilor ortodocși români, mitropolitul Antim s-a ocupat și de modelarea clasei politice (domnitori, boieri și dregători) după Evanghelie, implicându-se, totodată, și în procesul social-politic al emancipării poporului creștin român de sub asuprirea nedreaptă a conducătorilor abuzatori (români și fanarioți) și a otomanilor.

Astfel, împotrivindu-se cu înverșunare asupririi turcești, în anul 1716, mitropolitul Antim a decis să se alăture unui grup de boieri români într-un complot la adresa lui Nicolae Mavrocordat - primul domnitor fanariot, rău și prădător. Revolta a fost înăbușită în sânge, iar Antim a fost arestat și supus unor torturi cumplite. Pentru că a refuzat să-și dea demisia, Patriarhia Ecumenică l-a caterisit, iar sultanul Ahmed al III-lea l-a condamnat pentru revoltă, ordonând exilarea lui pe viață la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai. Pe drum, însă, ostașii turci l-au ucis, tăindu-i apoi trupul în bucăți și aruncându-l în râul Tungia, lângă Adrianopol. Așa a trecut la Domnul mitropolitul Antim, în luna septembrie a anului 1716.

La 250 de ani de la moartea sa, în anul 1966, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta sentință de ­caterisire a marelui Ierarh Martir Antim Ivireanul, iar în 19-20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat decizia de a-l confirma oficial în rândul sfinților, ca ­ierarh-martir, cu dată de prăznuire la 27 septembrie.

În încheierea articolul său, arhimandritul Mihail ține să sublinieze influența pe care Sfântul Antim Ivireanul a avut-o în decursul timpului asupra a numeroși creștini, până în zilele noastre, dând și o mărturie personală, din calitatea sa de viețuitor al Mănăstirii Antim: 

„În mod cert, anvergura duhovnicească și culturală încununată de martiriu a Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul a atras de peste 300 de ani pe mulți intelectuali români și străini, înrâurind asupra lor o influență covârșitoare. [...] Putem afirma că nu doar obștea de monahi a mănăstirii ctitorite de el a purtat făclia credinței ortodoxe și a valorilor naționale sub acoperământul Sfântului Antim, ci toți creștinii ortodocși din neamurile românesc, georgian, grec, arab și slav, care l-au cunoscut cumva, au primit și primesc mereu ajutorul și inspirația lui întru sporirea râvnei pentru Dumnezeu și pentru Biserica lui Dreptslăvitoare Universală. [...] Dar noi, la Mănăstirea Antim din București, am primit mărturii de la mulți credincioși că Sfântul Antim Ivireanul a intervenit în viața lor în chip minunat, pe unii aducându-i la Ortodoxia mântuitoare de pe căile rătăcite ale unor ideologii străine de gândirea sănătoasă, de viața Bisericii și de valorile tradiționale românești, iar pe alții vindecându-i de boli trupești, unele foarte grele sau chiar incurabile”.

În plus, arhimandritul evidențiază și înrâurirea pe care a avut-o Sfântul asupra membrilor Rugului Aprins:  „«Duhul și puterea» (râvna credinței și mărturisirea convingătoare a) Sfântului Antim s-au arătat în timp și în lucrarea duhovnicească a unor ierarhi care au viețuit în obștea Mănăstirii Tuturor Sfinților (Ilarion al Argeșului, Irineu Mihălcescu ș.a.) și ieromonahi - membri ai mișcării isihaste Rugul Aprins (ieroschimonahul martir Daniil Sandu Tudor, arhimandritul Sofian Boghiu, ieromonahul Adrian Făgețeanu, arhimandritul Benedict Ghiuș, arhimandritul Vasile Vasilache, arhimandritul Arsenie Papacioc ș.a.) - duhovnici erudiți și artiști apreciați, teologi apologeți și predicatori experimentați, gospodari cumpătați și lucrători neobosiți în câmpul pastoral-misionar și filantropic al Bisericii Românești din vremea de grea încercare a comunismului agresiv și prigonitor. Revigorarea duhovnicească a Mănăstirii Antim din vremea lor (1940-2000), cuprinzând și organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod, a reprezentat un centru de iradiere spirituală și culturală în întreaga cetate a Bucureștilor și un stâlp de rezistență a întregii Românii creștine în fața cotropitorilor străini și necreștini (ba chiar antiromâni și anticreștini)”.

În concluzie, se poate spune pe drept cuvânt că, „deși n-a fost român de neam, pentru harul cuvintelor și al vieții lui, Mitropolitul Antim a fost iubit și prețuit încă din viață de poporul nostru, care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”.