În ciuda protestelor de solidarizare cu medicul Camelia Smicală și a tatonărilor facute de delegații parlamentare românești care s-au deplasat  la Helsinki și Tampere pentru a negocia cu autoritățile finlandeze respectarea drepturilor copilului, în Cazul Smicală, românca rămâne, în continuare, la mâna Serviciului social finlandez. Pentru a arăta, din nou, cât de diabolic este acest sistem, care distruge psihic părinți și copii, Camelia Smicală amintește, pe Facebook, un caz tragic, similar, până la un punct, cu al ei, și care demonstrează că protecția copilului din țările nordice este altceva decât ceea ce se pretinde a fi, iar sub formula ,,confidențialitate asupra cazului,, se ascunde multă suferință. 

Conform presei finlandeze, un bărbat de 40 de ani a fost reținut de poliție, pe 13 noiembrie 2017, în timp ce își înjunghia fiica în vârstă de 3 ani într-un parc din orașul finlandez Porvoo, la 50 de kilometri de Helsinki. Fetița a murit la spital. Bărbatul, care este tatăl biologic al copilului, luase fetița cu forța de lângă mama ei. Cei doi erau divorțați din martie, iar în august femeia ceruse un ordin judecătoresc de restricție pentru a-l ține la distanță pe bărbatul extrem de violent.

Fetița fusese preluată de autoritățile de protecția copilului, dar i-a fost returnată mamei în septembrie, după divorț, când i s-a acordat și custodia copilului. Totuși, emiterea ordinului de restricție trena, deoarece autoritățile nu redactaseră rapoarte clare, scrie presa finlandeză.

Un studiu recent arată că, în 100% din cazurile de copiii de până la 15 ani uciși în Finlanda, locul faptei a fost propria lor locuință. Finlanda are o rată dublă de ucidere a  copiilor față de Olanda și triplă față de Suedia învecinată.

Studiul vine în sprijinul afirmației  Cameliei Smicală, care spune că acest sistem că nu le lasă „nicio posibilitate de apărare victimelor în caz de agresiune în familie.

Redăm mai jos textul publicat de Camelia Smicală:

„Povestea acestei femei este până la un punct similară cu povestea mea: o familie care nu a funcționat, un divorț, un copil la mijloc. O mamă care a informat autoritățile și a prezentat dovezi care arată că fostul soț este violent și pune în pericol viața copilului. Niște autorități care nu numai că au ignorat semnalele ei disperate, dar au avut și grijă să fie respectate drepturile tatălui. În urmă cu câteva zile, acest tată și-a ucis fiica.

Maria și Mihai se află în două închisori de copii tot ca urmare a faptului că cei care ar trebui să aibă în vedere drepturile copiilor, acordă prioritate și credit nelimitat fostului meu soț, iar interesele lui sunt protejate in detrimentul intereselor copiilor. Finlanda nu lasă nicio posibilitate de autoapărare victimelor:în caz de agresiune în familie, toate instituțiile statului se unesc sa apere agresorul. Victimelor nu le rămâne nicio șansă.

Dacă mama încearcă să își apere copiii, pățește ce am pățit eu: o termină financiar, își pierde slujba, i se iau copiii și mai e și condamnată. O spun statisticile: de zeci de ani, Finlanda se afla în topul mondial la capitolul uciderii de copii și a agresiunii asupra femeilor. Nu, nu sunt tarile Arabe în top, ci Finlanda. Dacă nu mă credeți, citiți statisticile ONU!!!!

Am fost contactată de mai multe mame finlandeze cărora serviciile sociale le-au răpit copiii din motive incredibile. Într-o zi voi traduce toate înregistrările discuțiilor și le voi posta. Fiul meu povestește într-una din înregistrări despre alți copii care spun că acasă era foarte bine și nu știu de ce au fost plasați în cămine. Nu suntem o excepție.

Pe zi ce trece, devine tot mai clar faptul că protecția copilului din țările nordice este altceva decât ceea ce se pretinde a fi, iar sub formula ,,confidențialitate asupra cazului”, se ascunde multă suferință. Nerespectarea ei aduce automat sancțiuni, așa cum știți că mi s-a întâmplat mie. Este o metodă de intimidare și în egală măsură un avertisment pentru alți părinți care ar avea în intenție să se revolte împotriva acestui sistem.

Nu am fost niciodată acuzată de lipsa aptitudinilor parentale, neglijență sau abuzuri asupra copiilor mei, și cu toate acestea, ei au fost luați de acasă (știți în ce fel) apoi returnați, după care au fost din nou ridicați cu forța, pe nepregătite, din fața școlii – în văzul colegilor și al profesorilor lor. Serviciul social joacă de ani de zile un ping-pong sinistru cu sufletele noastre, și se face vinovat de un abuz groaznic.

De un an și șapte luni, copiii mei spun fără încetare că vor acasă. Dacă ați ascultat înregistrările, știți că există pasaje care ar face și pietrele să plângă. Dar serviciul social nu are slăbiciuni și nu se lasă condus de sentimentalisme. Din păcate, și mult mai grav, nu se lasă condus nici de adevăr, și nici de lege, pentru că, dacă ar fi așa, copiii mei nu ar fi trăit niciodată experiența separării și a înregimentării în centre sociale.

La această oră eu nu știu ce va urma: nu știu dacă Maria și Mihai vor fi lăsați să vină acasă. Știu doar că cei de la social au slăbit un pic chingile în care îi ține, un pic de tot: au voie o dată la trei săptămâni să se întâlnească cu sora lor mai mare, să vorbească la telefon cu bunicii materni, iar domnul ambasador are permisiunea să-i viziteze.

Adică, după atâtea intervenții, copiilor mei li se acordă un minimum din ceea ce în mod legal li se cuvine. Sper că nu vor face o strategie din a le acorda din când în când câte o mică favoare, ca să mai treacă niște ani… După ce o bună bucată de vreme nu am scos un sunet, supunându-mă dresajului practicat de responsabilii serviciului de protecție a copilului din Tampere, am ales să vorbesc și să scot la lumină adevărul, pentru copiii mei. Este un drum cu sens unic pe care nu îl voi abandona, până în ziua în care Maria și Mihai vor intra pe ușa casei noastre, cu bagajele în mâini.