Aristina Pop Săileanu a murit, duminică, 19 mai 2019, la vârsta de 88 de ani, a anunțat, pe o pagină de socializare, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei.

 

Aristina Pop Săileanu s-a născut în data de 13 mai 1931, într-o familie de țărani, cu nouă copii. Când a început prigoana comunistă, a plecat în munți, alături de partizanii anticomuiniști. În 1953 este arestată și condamnată la 20 de ani de închisoare, fiind eliberată la vârsta de 33 de ani.

 

Redăm mai jos un fragment din cartea Aristinei Pop Săileanu, "Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munți, din închisoare și din libertate”, așa cum este prezentat pe site-ul Memorialului.

 

„Care a fost lucrul care v-a susținut cel mai mult în închisoare?

Credința, doamnă, credința în bunul Dumnezeu. Vedeți, Dumnezeu m-a ajutat. Am avut un moral, un psihic foarte bun. Mi-am spus: „Asta mi-a dat Dumnezeu, prin asta trebuie să trec, și de-acum înainte ce va vrea El, așa să fie”. M-am împăcat cu acest gând… Sechele, desigur, sunt, pentru că, în primul rând, acei 15 ani, cei mai frumoși, de la 18 până la 33, petrecuți în munți și în temniță sunt o viața furată. Școala nu am terminat-o. Dar m-au învățat greutățile. Mă gândesc că, dacă nu aș fi fost arestată, nu aș fi dobândit atât de mult (…)

 

Doamna Aristina, ați trecut prin atâtea suferințe, sunteți supraviețuitoarea atâtor dezastre. Autorii lor, autorii crimelor pretindeau că servesc prin ele o cauză nobilă, dedicată dreptății, egalității sociale. Credeți că, măcar teoretic, acest experiment avea vreo șansă de realizare? Credeți că, de partea dumneavoastră, această rezistență morală a fost o victorie în fața barbariei comuniste?

 

A fost o victorie pentru toți cei care și-au păstrat normalitatea. Eu mă consider țărancă, am fost și am rămas un om normal, nici eu, nici rudele mele, nu am avut complexe de inferioritate. Tatăl meu a fost adesea în anturajul unor oameni importanți ai vremii, deși era pădurar. Când Constantin Brătianu a cedat pământ, cu pădure cu tot, oamenilor din Lăpuș, tata l-a invitat la masă și apoi au jucat hora împreună. Noi nu am suferit de complexe de inferioritate. Întotdeauna am crezut că este în beneficiul țării să fie cât mai mulți intelectuali. De la noi au plecat la liceu o sumedenie de băieți, pentru că țăranul vroia ca și copilul său să ajungă să învețe carte. Ori, ura asta „de clasă”, a fost ceva de neînțeles, a exploatat tot ce putea fi mai rău în om. Ea a distrus atâtea destine, a lăsat în urmă numai suferință și moarte, a vrut să-l despartă pe om de Dumnezeu. Să-i ia credința, speranța și iubirea. Experimentul de care vorbiți s-a sfârșit cu un ocean de nedreptăți. Eu sunt doar o picătură din acel ocean”.

Din Aristina Pop Săileanu, "Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munți, din închisoare și din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2008.

Foto: Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei.