ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


La împlinire a 7 ani de când a luat ființă ActiveNews pentru Dvs și Adevăr, am lansat două concursuri cu Premii: Concursul de Fotografie "Dulce Românie" și Concursul Publicistic cu tema - "Ce mai poate însemna Eminescu pentru sufletul românilor de azi". Concursurile ActiveNews sunt organizate în parteneriat cu Asociația Artiștilor Fotografi din România (AAFR) și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și îi au în Juriu pe fotografii Nic Hanu, primul președinte al AAFR după 1989 și pe Eugen Negrea, actualul președinte AAFR, respectiv pe scriitorul și analistul Corneliu Vlad și pe reputatul eminescolog Nae Georgescu.

Toate fotografiile au fost încărcate pe pagina de Facebook ActiveNews într-un Album special.

Conform Regulamentului nostru, disponibil AICI, mâine vom publica preselecțiile, în special pentru premiul de popularitate, care va fi acordat în funcție de numărul aprecierilor pe care le obțin fotografiile participanților. ACTUALIZARE: Acestea pot fi găsite și votate AICI. De asemenea, toate textele primite se află publicate la secțiunea CONCURS.

La categoria Premiul Juriului se va oferi din partea ActiveNews un aparat foto compact Canon, cu husă și card plus Albumul de Fotografie "Părintele Justin Mărturisitorul", cu autograful autoarei. în timp ce la categoria Premiul de popularitate - cea mai apreciată fotografie online - Albumul de Fotografie "Părintele Justin Mărturisitorul", cu autograful autoare.

La publicistică, la categoria Premiul Juriului se va oferi Colecția pe un an a Revistei Familia Ortodoxă, împreună cu CD-urile lunare de muzică psaltică și învățături ale marilor duhovnici și cartea de anchetă literară ”Boala și moartea lui Eminescu”, cu autograful autorului, profesorul Nae Georgescu iar la categoria Premiul de popularitate - "Cartea Boala și moartea lui Eminescu", cu autograful autorului, profesorul Nae Georgescu.

Popularitatea va putea fi stabiltă prin numărul de Aprecieri primite pe platforma Facebook pentru articolul sau fotografiile publicate. Toți câștigătorii vor primi Diplome și Medalii din partea Asociației Artiștilor Fotografi din România (AAFR) și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR).

Pentru a intra în temă începem prin publicarea, în afara Concursului, a unui eseu al colegului nostru, mezinul nostru la ActiveNews, Vlad Pârău, intitulat Basarabia lui Eminescu și ilustrat cu o fotografie realizată de jurnalist Ludmila Tălmăzan de la Ziarul Nostru din Soroca, cu Cetatea de la Nistru a lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Îi suntem fideli lui Eminescu și ascultăm de îndemul Părintelui Justin  „Gazetarul trebuie să fie omul liber care să exprime cuvântul nu al lui, ci al nației. Gazetarul trebuie să aibă mereu în față nevoile nației. El nu scrie de dragul artei. Orice rând scris într-o gazetă, într-o revistă, într-o carte, trebuie să aibă în vedere starea aceasta a nației. El e un apostol, al nației, gazetarul!”, după cum ne spunea Duhovnicul Neamului.

Mulțumim tuturor participanților și invităm toți cititorii să urmărească rezultatele Concursului despre Eminescu și țara noastră așa cum o simțea și el: Dulce Românie! 

 

Basarabia lui Eminescu

 

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai ușor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar și, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoașa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe frații noștri în pace și să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deși destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieți pline de bogăție materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăți, numai să rămână sănătos și cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogății. La fel și adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat și cu ființa sfâșiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăși o întreagă istorie, cu atât de multe fațete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înțelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărți și falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoșești nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăți impresia legitimității, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuși să își depășească scopul, lovind până la urmă nu doar în conștiința națională a locuitorilor acestei bucăți de pământ, ci și în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identității poporului ce i-a dat naștere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit și suferă întreaga națiune română.

Cum a înțeles așadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism și o putere de pătrundere fară putință de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINȚEI ROMÂNEȘTI.

Din această poziție „domnul Eminescu” și-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătății spiritului națiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanță majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Trăind între 1850-1889, simțea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut și Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părți (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruși în 1812. A trăit unificarea țărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independență din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obținerii neatârnării față de Poarta otomană. Deși Rusia se obligase prin tratatul de alianță militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câștigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiționând recunoașterea Independenței României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naștere unor argumentații de excepție, însă în primul rând pornește de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea și până într-al XVIII-lea. întemeietorul Țării Românești, Basarab I, reușește să unifice mare parte dintre formațiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpați și până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut și Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâșiei de teren dintre Prut și Nistru, imediat lângă Dunăre și Mare. Astfel ia naștere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Țări Românești din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămurește foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Țara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgărașului și Omlașului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării și țări tătărești nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latinește ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ștefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părțile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut și Nistru, aceste părți au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga țară dintre Prut și Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâșie spre sud, hotărâtă și mică, așa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezișă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad și ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numește Eminescu, a aparținut mai întâi Țării Românești, pentru ca în final să facă parte din Moldova și să rămână pe veci și de drept a Moldovei, deși anexată în disprețul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruși.

Referindu-se la existența unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioșii români rupți din trupul Valahiei și al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei și o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desființarea mitropo-liei de Brăila, iar componența acesteia este re-distribuită eparhiei de Huși și celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii și că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se folosește în mod strălucit de argumentul organizării bisericești pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând și o morală de adâncă simțire creștinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulțumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca liniște și statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor față cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut și Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu rușii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creștea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani și stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre.

Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la București de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanșa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preț la București, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă și rușii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiți să lupte pe două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile românești în slujba înaltei Porți, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei și în defavoarea Porții. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruși, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă rușilor de către dragomanul trădător. Hărțile însă au fost falsificate, de așa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord laHotin întregul teritoriu dintre Prut și Nistru. De atunci și până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruși de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals și expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuși, orice am înțelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparținea. Principatul Moldova, ce avea în componență Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenență la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, și de atunci și până în zilele noastre s-a învățat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut și Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâștigatei Basarabii și s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretențiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază și să nu dăm decât morți acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înșine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila și mai puțin.”

Având ca și fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul își revendică justificarea în intenția de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparține de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfășurare de forțe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la București se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi niște tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârși o nedreptate istorică -afirmații foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri și trata problema la modul cel mai superficial cu putință – Eminescu nu se mulțumește decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunțite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praștie.

Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere și nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunțat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.

O neașteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie noblețea sufletului poetului și faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare și în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din țara noastră” (…) „Oricât de mulți oameni răi s-ar găsi în această țară, nu se găsește nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiți de o parte din vatra strămoșilor noștri.”.

In mentalitatea lui Eminescu, conducătorii țării nu pot decide soarta țării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găsește în această frază ceva din dictonul lui Ștefan cel Mare și Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmașilor urmașilor voștri”, și anume conștiința că Țara este o zestre sfântă care prețuiește cu mult mai mult decât o întreagă generație, pentru că ea aparține tuturor generațiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioși de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcției nepieritoare care este Țara. Eminescu e ferm convins că dacă simțul personal al rușinii poate nu i-ar împiedica pe unii să își vândă Țara, totuși simțul colectiv al răspunderii în fața istoriei i-ar ține departe de a comite un asemenea sacrilegiu.

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuiește faptul că în contextul de față problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existență pentru poporul român. (…) Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde și rămășița unei prețioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…) Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț; noi nu primim nici un preț. Primind un preț, am vinde; și noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiție a ideii de martiriu, arătând că oricât de strașnic ar fi dușmanul și oricât de mici șansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt și să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă nația românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i~a trecut prin cap să ne impună.”

Strigând nedreptățile și jaful la care este supus un popor mai puțin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm și în egală măsură înduioșător aspirația de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii și al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale același ecou al dorinței sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad Pârău

Articol apărut în revista Veghea, în 2009.