Observațiile unor analiști că prezența lui Iohannis pe listele PNL ar trage în jos partidul sunt de bun simț, am spune. Dar PNL nu are de ales: a interzice președintelui să candideze pe listele sale în alegerile care au loc cu o săptămînă înainte de turul doi al prezidențialelor ar transmite semnalul public că, în ”pregătirea” viitorului președinte liberal, PNL se dezice de fostul.

Ceea ce dă chiar mai rău decît prezența lui Iohannis pe listă.

Cît despre nevoia demisiei anticipate a președintelui, problema a fost lămurită încă din 2004, cînd opoziția a contestat candidatura președintelui Ion Iliescu pe listele de Senat ale PSD, invocînd neconstituționalitatea unui articol introdus în legea de alegere a parlamentului, care permitea candidatura acestuia.

Chiar dacă ulterior, articolul a fost scos din lege – oricum nu mai coincideau alegerile parlamentare cu cele prezidențiale – decizia nr. 339 din 17 septembrie 2004 a CCR a fost clară prin argumentație: președintelui nu i se poate interzice în nicio situație dreptul de a candida pentru Parlament din partea unui partid.

În consecință, orice contestare a candidaturii lui Iohannis se va ciocni de respectiva decizie obligatorie a Curții.

”Una dintre condițiile prevăzute de art. 37 alin. (1) din Constituție, republicată, pentru dreptul fundamental de a fi ales este corelată cu dreptul de asociere. Din coroborarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) și ale art. 40 alin. (3) din Constituție, republicată, rezultă în mod clar că dreptul de a fi ales este interzis judecătorilor Curții Constituționale, avocaților poporului, magistraților, membrilor activi ai armatei, polițiștilor și altor categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică, care nu pot face parte din partide politice.

Curtea constată că Președintele României nu este prevăzut între categoriile de cetățeni, stabilite limitativ de cele două texte constituționale, cărora le este interzis dreptul fundamental de a fi ales, deși, pe durata mandatului, nu poate fi membru al unui partid, conform dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Constituție, republicată.

În virtutea principiului că excepțiile sunt de strictă interpretare, Curtea nu poate considera că situația prevăzută de art. 84 alin. (1) din Constituție care stabilește o incompatibilitate politică temporară pentru Președintele României, ar putea, în lipsa unei prevederi constituționale, să aibă consecința interzicerii dreptului de a fi ales pentru Președintele României, în condițiile în care acesta nu devine membru al unui partid politic.

Curtea reține că numai printr-o interpretare forțată – prin adăugare la normele constituționale – situația prevăzută în textul de lege criticat ar putea fi convertită în incompatibilitatea prevăzută de art. 84 alin. (1) și în interdicția dreptului de a fi ales stabilită de art. 37 alin. (1) coroborat cu art. 40 alin. (3) din Constituție, republicată, astfel cum se susține în sesizarea de neconstituționalitate. O asemenea interpretare, care ar disimula o veritabilă creare a unei norme constituționale, contravine principiului supremației Constituției, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, precum și statutului constituțional și legal al Curții, care îi interzice rolul de legislator pozitiv.

În calitatea sa de garant al supremației Constituției, prevăzută de art. 142 alin. (1) din Constituție, republicată, Curții Constituționale îi este interzis, potrivit dispozițiilor art. 2 din legea sa organică, în exercitarea controlului de constituționalitate, să modifice sau să completeze prevederile supuse controlului. Cu atât mai mult, Curții îi este interzis să procedeze, chiar printr-un act necesar de interpretare, la modificarea și completarea dispozițiilor constituționale, operațiuni supuse exclusiv regimului strict reglementat al revizuirii constituționale.

În legătură cu susținerea autorilor sesizării de neconstituționalitate, în sensul că posibilitatea oferită în textul criticat Președintelui României de a candida ca independent pe lista unui partid politic pentru un loc de deputat sau senator ar face ca acesta să nu-și păstreze neutralitatea și echidistanța necesare exercitării funcției de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate, Curtea constată că această susținere nu reprezintă un motiv de neconstituționalitate a dispoziției de lege supusă controlului. De altfel, textul invocat al art. 80 alin. (2) din Constituție, republicată, nici nu are conținutul arătat de autorii sesizării, decât parțial, și nu privește relațiile dintre președinte și partidele politice.

 

În realitate, textul se referă numai la rolul ce revine Președintelui României în cadrul statului. Problema modului în care Președintele își exercită acest rol ține de măsura în care Președintele își îndeplinește obligațiile, de etica exercitării mandatului prezidențial, care, în caz că este încălcată grav, atrage răspunderea constituțională a titularului acestui mandat. De altfel, mutatis mutandis, problema ridicată de autorii sesizării s-ar putea pune și cu privire la situația în care Președintele României ar candida pentru un al doilea mandat succesiv, astfel cum prevede art. 81 alin. (4) din Constituție, republicată. Cu toate acestea, nici nu se poate concepe să se interzică Președintelui în funcție să candideze pe listele unui partid politic, unei alianțe politice sau alianțe electorale pentru cel de al doilea mandat succesiv, întrucât, astfel, textul respectiv ar deveni inaplicabil, lipsit de conținut” se mai arăta în decizia CCR.

 

Bogdan Tiberiu Iacob/InPolitics