Jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob comentează pe site-ul Inpolitics rezultatul alegerilor de duminică, punctând marile surprize, bizateriile, mașinațiunile și, peste toate, hosul. Pentru a înțelege mai bine de ce s-a votat cum s-a votat, care a fost rolul „partidului bidon” și cum și-au jucat, până la capăt, rolul ce-l aveau de jucat serviciile, este amintită„lecția italiană”.
 
Un scenariu similar, scrie BTI, este prevăzut și la parlamentare.

Acesta este textul:

Multe surprize, ieri, la alegerile locale. Lucruri de neînțeles chiar, răsturnări de situații, succese neașteptate, eșecuri idem, exit-poll-uri și sondaje fantasmagorice. Se vorbește de maturizarea electoratului, dar avem în egală măsură vot la mișto, morți aleși primar, ca și candidați condamnați (teoretic, Piedone poate merge la pușcărie în 2-3 zile), pedofili, corupți și dezaxați preferați de alegători etc. Aparent, un haos de nedescris. Dar care ar putea fi explicat, pe fond, dacă nu pe formă, prin „lecția italiană”. 
 
Să amintim, pe scurt.
 
După război, Italia devine un obiectiv militar de maxim interes pentru occident, grație poziției la Mediterana. E crucial să fie controlată de NATO, de americani, în primul rînd. Problema e că italienii post-belici sunt săraci lipiți, deznădăjduiți și cu o mare deschidere spre socialism-comunism. Soluția? CIA se implică puternic în mecanismul electoral, pompînd sute de milioane de dolari – la valoarea actuală – numai în alegerile din 1948, spre exemplu. Și va face asta în următoarele decenii. Practic, indiferent de scorul alegerilor, din 1946 pînă în 1983, guvernele sunt conduse de creștin-democrați, cu o mică excepție în 1981, cînd guvernul e condus de republicanul Giovanni Spadolini. Abia în 1983 vine, pentru scurtă vreme, un premier socialist, Bettino Craxi, dar numai după ce rupsese fățiș orice legături cu URSS, apoi iar creștin-democrați pe bandă, pînă după căderea comunismului, în 1992. Cînd, la finele anilor 70, premierul creștin-democrat Aldo Moro a închegat o relație strînsă cu liderul comuniștilor, Enrico Berlinguer, s-a trezit răpit de teroriști, cu sau fără ghilimele, și executat, ca avertisment pentru cei tentați de aventuri cu stînga. Pentru că creștin-democrații nu puteau da mereu satisfacție electoratului, după alegerile cu probleme se recurgea la tot felul de partide-satelit, precum monarhiștii, republicanii, liberalii șamd, în tot felul de combinații salvatoare.
Occidentalii, americanii mai ales, nu lucrau cu nuanțe: stînga nu își avea locul în calculele lor.
 
 
Am scris de cîteva ori, și nu doar eu, că în România se lucrează intens, și nu de ieri, de azi, la polarizarea scenei politice, mult prea fragmentate la noi, în două partide mari, unul pe stînga, unul pe dreapta, PSD și PNL, care să acopere complet stînga și dreapta. Necazul era că, deși PSD era băgat cînd și cînd în corzi, în alegeri, tot nu se putea obține polarizarea pe dreapta: de cîte ori fuzionau două partide, rezultau trei. În ultimul an, soarele a răsărit pe ulița dreptei. PNL a cîștigat europarlamentarele, apoi prezidențialele și a preluat guvernarea, deși pierduse la scor alegerile din 2016.
Se putea vorbi, în fine, de nașterea marelui partid de dreapta, contraponderea la PSD.
 
Dar a venit lebăda neagră: pandemia, care a turtit fesul guvernanților în ultimul hal. Să recunoaștem deschis, orice partid ar fi fost la palatul Victoria o pățea la fel de rău. Dar a avut PNL ghinionul să fie el.
Măsurile luate l-au îndepărtat rapid de alegători exact cînd avea premisele perfecte să-i cucerească, să-și lărgească baza de mase.
Pentru sistem s-a aprins becul roșu. Voturile pierdute s-ar fi dus, natural, către PSD. Care putea reedita victoria din 2016 la locale și parlamentare.
Din acest punct de vedere, USR-PLUS se prezintă a fi soluția salvatoare.
Un partid care se luptă cu PNL în mod direct pentru voturile dreptei.

Dar care are un avantaj imens: menține voturile luate de la liberali ori de la nehotărîți tot pe dreapta.
Împiedicîndu-le să ajungă la PSD.

Un partid bidon.

PNL și USR/PLUS își pot sparge căpățînile între ele fără probleme; important e să o facă în incintă. Important e ca voturile să nu iasă din curte.
Pentru cancelariile occidentale nu e nicio problemă; or fi PNL și USR/PLUS în tabere europene diferite, Germania, respectiv Franța. Dar și unii și alții au aceleași viziuni pro-occidentale, sprijină multinaționalele, nu au ochi pentru capitalul chinez, se manifestă progresist, resping organic naționalismul, nu cîrîie împotriva serviciilor secrete, susțin procente mari din PIB pentru înarmare etc. Marile interese sunt servite în același mod. Cum se așează cele două grupări la masa puterii devine o chestiune secundară pentru marile cancelarii.
Marea artă a sistemului e că nu a lăsat nicio clipă să transpire ideea că USR/PLUS ar reprezenta o amenințare reală pentru PNL. Ba chiar s-a lăsat impresia că partidul e în derivă, nu are oameni și va fi marele perdant la locale, unde scosese în fața destui candidați cvasi-anonimi.
Surpriză: nu doar că nu s-a întîmplat asta, dar USR/PLUS a ”ieșit” din Bucureștiul unde a obținut rezultate de excepție și a cîștigat spectaculos și prin țară, de la Timișoara și Bacău la Brașov, ori a pierdut eroic în alte mari orașe.
Anunțînd de pe acum un scenariu similar și la parlamentare.
PSD se pregătește pentru un viitor complicat, în care ar putea sta pe tușă nu un mandat, ci poate chiar mai mult. Partidele mici precum ALDE, Pro România sau PMP își întrevăd sfîrșitul, parțial sau total.
Este scorul scos de oamenii USR/PLUS unul pe bune sau a fost generos ajustat de singurul sistem de vot militarizat din Europa și de alte forțe oculte?
 
Probabil că aici nu vom putea depăși tărîmul speculațiilor. Fiecare va crede ce vrea. Argumente sunt și pro și contra, nu o să le mai înșirăm aici.
Vorbeam zilele trecute de un meci între activii (PNL) și rezerviștii din servicii (USR/PLUS și Pro România). Cu pronosticul că activii vor cîștiga.
Rezultatul e oarecum împărțit. Rezerviștii SIE au pierdut dramatic cu Pro România, aproape lichidat. În cazul USR/PLUS, însă, pare că activii și rezerviștii au fost programați din capul locului să se lupte, cum spuneam, strict în incintă, în numele unui bine comun, mai mare: păstrarea dreptei la butoane.
 
Am considerat, ca și maestrul Ion Cristoiu, chemarea lui Nicușor Dan la Cotroceni, alături de premierul Orban, drept o mișcare de maximă sfidare a cetățenilor și a normelor democrației. Maestrul a opinat că Iohannis și Orban au făcut asta la disperare, pentru a da semnalul că Nicușor trebuie susținut de către Sistem. Eu, dimpotrivă, am considerat că, intenționat ori ba, manevra lui Iohannis îi va face rău lui Nicușor, pentru că trădează slăbiciunea acestuia. Altfel, ce nevoie ar fi avut de sprijinul președintelui și al premierului?
Ne-am înșelat amîndoi.
Klaus Iohannis și Orban nu l-au adus pe Nicușor pentru că el avea nevoie de sprijin. Și nu de asta s-au repezit, suspect, să trîmbițeze în media respectiva întîlnire. Ci pentru că știau că e programat să cîștige și doreau doar să îndulcească hapul ascensiunii USR/PLUS, partid cu care Dan se identifică infinit mai mult decît cu PNL.
Iohannis și Orban nu l-au propulsat pe Dan, ci s-au plasat, șmecherește și public, în tabăra învingătorului știut deja.
Bătălia PNL-USR/PLUS va continua, ba chiar se va înteți pînă la parlamentare, unde ar fi de așteptat ca Barna și Cioloș să scoată un scor mai bun decît în 2016.
Dar, la fel ca acum, voturile atrase de USR/PLUS vor rămîne în ”incinta” dreptei, contribuind la izolarea PSD, care sub măreața conducere a lui Ciolacu va continua să refuze atragerea voturilor pierdute de guvernarea de dreapta și pare resemnat de pe acum cu șederea mult și bine în opoziție. Ba chiar, dacă ne amintim platforma cu care Ciolacu a cîștigat la congres, PSD începe să o ia și el pe aceeași potecă a supunerii totale față de capitalul occidental.
O fi bine, o fi rău? Numai istoria va da un răspuns, cîndva. (Bogdan Tiberiu IACOB)
Distribuie: