Acest text este dedicat, în mod exclusiv, creștinilor practicanți. 

Trăim vremuri tulburi în care atitudinea noastră nu trebuie să se rezume doar la o critică publică a deciziilor luate de autorități, fie ele bisericești sau lumești. Ele se află la conducere (nădăjduim) și ca atare ele trebuie să-și asume anumite decizii. De regulă, nu urli la cei care sunt la volan, deoarece dacă țipă mii de oameni la cei care conduc atunci sigur ajungem în șanț.
 
Acest text nu vrea să polemizeze cu nimeni, nu vrea să critice nici deciziile unor ierarhi și nici ale unor preoți, luate de aceștia în urma situației globale create. Nu dorește să polemizeze nici cu o parte dintre frații noștri care descriu tot felul de trăiri înalte și ‘duhovnicești’ pe care le au stând în fața micului ecran și privind Sfânta Liturghie. Sper că mâine, de Buna Vestire vor privii un lac la ecran și ne vor spune ce gust bun are peștele de apă dulce. Cei cu alte gusturi să se uită la un râu...
 
De fapt, acest text vrea să aducă niște clarificări care să-i ajute pe creștinii practicanți să înțeleagă mai bine ce înseamnă Sfânta Liturghia, conform învățăturii Sfinților Părinți. 
  
Cuvântul Liturghie (gr. leitourgia) este format din două cuvinte grecești (gr. laos = popor și ergon = lucrare), astfel încât, din punct de vedere etimologic, el înseamnă ‘împreună-slujire’. Astfel, toți creștinii sunt slujitori (leitourgoi) ai lui Dumnezeu (cf. Romani 13, 6).
 
Sfânta Liturghie nu este un ritual și nici o simplă slujbă. Sfânta Liturghie este unirea tututror mădularelor în Biserică, în Hristos. Dacă unui trup îi lipsește doar un deget, sau o ureche ori un plămân, oare ce spunem despre acel trup? Că nu este întreg și că nu poate funcționa normal, ceea ce înseamnă că el este handicapat sau bolnav. În aceste condiții mă întreb ce mărturisire a unității trupului lui Hristos se mai poate face cu un trup fărămițat? Și mă refer aici nu doar la lipsa creștinilor practicanți, deci a celor care sunt sau ar trebui să fie sarea Pământului (Matei 5, 13), ci la toți cei botezați, pentru că toți aceștia sunt membri ai Bisericii? Ei bine dacă nici măcar primii nu participă la această împreună-slujire oare ce fel de trup se manifestă în Biserică? Dacă în biserică se află doar preotul și cântărețul, lipsind tot poporul, oare despre ce împreună-slujire mai putem vorbi? 

"Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, că să fie una precum suntem și Noi.”(cf. Ioan 17, 11).
 
În primele secole exista un canon care preciza foarte clar că absența unui creștin de la Sfânta Liturghie de trei ori la rând atrăgea după sine excomunicarea. De aceea, în Taina Spovedaniei, preotul în rugăciunea sa de dezlegare, spune: "Împacă-l și-l unește pe dânsul cu sfânta ta Biserică în Iisus Hristos...”. Expresia "Eu, Preotul cu puterea ce îmi este dată …” a apărut ulterior pe filieră apuseană*. Deci iertarea fundamentală viza împăcarea cu Trupul lui Hristos. Păcatul nu este altceva decât ruperea de Hristos, de Trupul Său, deci el nu trebuie înțeles ca o greșeală morală, mai mică sau mai mare. Păcatul înseamnă, mai curând, a avea conștiința că ai greșit față de întregul trup al Bisericii, deci inclusiv față de capul acestui trup, și anume față de Hristos. Prin păcat te rupi de toți și de toate, te rupi de Rai și de Dumnezeu, astfel încât orice păcat reactualizează căderea originară a lui Adam. 
 
„Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umblă prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: "Adame, unde ești?”(cf. Facere 3, 7-9).
 
Nu știa oare Dumnezeu unde este Adam? Desigur că știa. La o primă lectură acest strigăt a lui Dumnezeu ne arată delicatețea Sa, dorința de a-i oferi timp lui Adam să-și acopere goliciunea, să-și vină în fire. La un nivel mai adânc, acest episod ne arată că Dumnezeu dorește ca Adam să-și ceară iertare, să-i pară rău de fapta sa, pe scurt să se pocăiască tocmai pentru ca omul să rămână împreună cu Dumnezeu. Nu întâmplător, în greacă verbul ”a ierta” (να συγχωρείς) se traduce prin ”a fi cu cineva în același loc”.  
 
Mâncând din Pomul cunoștinței binelui și răului, Adam a ieșit din comuniunea cu Dumnezeu și a intrat într-o relație cu răul. Cu alte cuvinte, Adam nu mai era împreună cu Creatorul său, astfel încât Dumnezeu văzând că Adam nu mai este în comuniune cu El, adică în același loc, îl caută, întrebându-l: Adame, unde ești? E ca și cum Dumnezeu îi spune: Adame, vrei să te iert, vrei să vii înapoi la Mine, să fii în Mine și întru Mine? Însă Adam dă vina pe Eva, iar aceasta pe șarpe, ceea ce înseamnă că niciunul dintre cei doi nu vrea să-și asume vina. Consecința imediată o știm cu toții. 
 
Acestea sunt motivele – unele dintre ele – pentru care la un Botez participa tot satul. Atunci când Ioan și Maria erau botezați, aceasta nu era o simplă treabă de familie, deoarece ei erau mădulare care se alăturau celorlalte mădulare ale comunității din care făceau parte. Prezența întregului trup mistic era dovada acceptării acestora ca noi membri ai Bisericii. Înțelegem că botezul celor doi privea întreaga comunitate, astfel încât absența unui mădular de la această taină era la fel de gravă ca lipsa de la Sfânta Liturghie. Fiindcă în trecut botezul se săvârșea în cadrul Sfintei Liturghii, primirea Sfintei Împărtășanii de către Ioan și Maria pecetluia primirea lor în trupul Bisericii. La fel și cununia. Iar Sfânta Împărtășanie era pecetluirea unirii celor doi tineri într-un ”singur trup”, care la rândul său se unea cu restul trupului Bisericii. Despre pișcoturile care se dau astăzi în cadrul cununiei, permiteți-mi să nu pomenesc vreun cuvânt. 

Cum vă rog să îmi dați voie să nu vorbesc nimic nici despre cei ce se acoperă zilele astea ca și cu o haină, cu o filă de istorie de acum 200 de ani. Filă în care se spune cum că a mai fost oprită împărtășania. Apelăm fiecare la partea din tradiție în care ne regăsim. Astfel observăm că și Iuda este mereu prezent.
 
În Rai, Adam l-a cunoscut pe Dumnezeu mâncând. Nu prin concentrare, nu prin meditație, nici rugându-se, căci nu te rogi la cineva în care ești, trăiești, viezi; ci mâncând și respectând astfel porunca lui Dumnezeu de a mânca din toate în afară de … Dacă am fi rămas în Rai așa l-am fi cunoscut pe Dumnezeu: mâncând. Acum Îl cunoaștem postind și mâncând Trupul și Sângele lui Hristos Dumnezeu.
 
„Ale tale dintru ale tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate.” Pentru smerenia acestui gest prin care admitem că aducem lui Hristos absolut totul, întreaga creație și despre care știm că este a Lui, trebuie să înțelegem că El nu ne ia darul, spunându-ne mulțumesc și lăsându-ne singuri. Ce face, așadar, Hristos? Înmulțește darul! Cum? Ca un împărat, adică dându-Se pe Sine. Deci noi aducem niște daruri care sunt, de fapt, ale lui Dumnezeu și, totodată, prin Sf. Împărtășanie noi Îl primim pe Dumnezeu. Nu simbolic, nu magic, ci în mod real. 
 
„Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”. Acesta este începutul Sfintei Liturghii. Ce înseamnă acest lucru? Că o slăvim desigur. Că Împărăția este aici, prezentă. Dar mai înseamnă un lucru, și anume că intrăm în împărăția cerească. Sfânta Liturghie nu aduce doar Cerul pe Pământ. Sfânta Liturghie este Biserica luptătoare care urcă la Cer. Nu simbolic, nu închipuit, ci cât se poate de concret. Aaa, că noi nu trăim asta, că noi nu simțim asta, că noi nu mai suntem sarea ... Tot așa cum atunci când îmi iau un bilet de avion pentru a merge de la București la Timișoara, eu mă gândesc deja la destinație, la ce voi face acolo, transpunându-mă în acel loc, deși sunt încă în avion, tot așa când merg spre biserică pentru a participa la Sfânta Liturghie, eu mi-am luat bilet spre Împărăția Cerului, astel încât la sfârsitul slujbei voi ști că mă voi înălța și voi ajunge în împărăție: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă (cuvântul grecesc este Anafora care înseamnă și Înălțare) în Pace a o aduce.
 
În cererile adresate către Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii, cuvântul folosit aproape de fiecare dată este pacea. "În Pace Domnului să ne rugăm”. "Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte" (Ioan 14.27). Și care a fost pacea de care au avut parte apostolii, ce fel de pace le-a dat Hristos? Toți au suferit bătăi, schingiuiri, scuipări, lanțuri și moarte. Înseamnă că Pacea lui Hristos nu înseamnă Pacea cu lumea. "Și toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2Timotei 3.12).
 
O Sfântă Liturghie on-line este ca și cum Hristos ar fi rămas în cer, ar fi rămas doar Dumnezu și ar fi zis: imaginați-vă că mă mâncați, imginați-vă că vă hrăniți cu mine, imaginați-vă că m-am răstignit pentru voi. 
 
Biserica este în lume dar nu din lume. Iar biserica instituțională se intersectează cu Biserica ca Trup al lui Hristos, dar niciodată cele două nu se suprapun și nu se confundă.
 
Nimeni nu poate opri pe nimeni de la Mărturisire. "Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este slugă mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi.”(Ioan 15.18-20). 
 
"Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă (Anafora/Înălțare) în Pace a o aduce.”  Altă teamă să nu avem fraților. Nici măcar gândul la robia și sărăcia ce va urma. De ce?
 
Fiindcă avem Sfânta Cruce cu care ne însemnăm și la care spunem: Amin. Dar crucea nu ne păzește în mod magic sau simbolic, ci în mod concret, real. Ce înseamnă că ne însemnăm cu semnul Crucii? Înseamnă că ne luăm crucea, că nu ne lepădam de ea. Într-un cuvânt, ne-o asumăm. Iar această asumare înseamnă că și noi, alături de Hristos, suntem dispuși să răbdăm batjocoriri, umiliri, bătăi, temnițe și moarte. Moarte fraților. Dacă nu, să ne mai analizăm oleacă înainte de a ne însemna cu sfânta cruce. Și atunci dacă eu sunt dispus chiar să mor alături și întru Hristos, ce alt rău mai mare mi se poate întâmpla!?
 
În centrul Sfintei Liturghii este Trupul și Sângele lui Hristos. Fraților, Hristos vine și se dăruiește, complet, întreg, nedespărțit, neîmpărțit, desăvârșit, pe care chiar și cei din temnițele comuniste au găsit diverse căi să Îl primească.
 
Slavă Ție Doamne că ne-ai învrednicit să trăim aceste vremuri. Nu fiindcă suntem pregătiți, nu fiindcă nu ne vom fi lepădat de Tine la prima adiere de furtună, ci fiindcă nu ai lăsat să sufere copiii noștri singuri. 
 
* Vezi Alexander Schememann, Postul Mare