ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice sumă este binevenită. Doamne, ajută!

† 19 martie – 24 de ani de la nașterea în Ceruri a mărturisitorului Virgil Maxim

Virgil Maxim a fost, întâi de toate, model moral pentru colegii de școală. Este arestat de pe băncile școlii și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care va ispăși 22. Trece prin închisorile de la Aiud, Alba Iulia, Galda, Târgșor, Jilava, Gherla, Văcărești, fiind supus unor torturi inimaginabile. Întărit în credință și în sentimentul datoriei față de neam, Virgil Maxim se alătură grupului de „sufletiști”, format din Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Valeriu Gafencu, preotul Vasile Serghie, Marin Naidim și alții.

Ca și ceilalți confrați, și Virgil Maxim privește suferințele îndurate pe nedrept ca o posibilitate de desăvârșire creștină: „Nu există victorie fără luptă, nici luptă fără suferință și nici luptă dreaptă în afara iubirii. Iubirea înseamnă, însă, jertfă, înseamnă răni, înseamnă cunună de spini, suplicii, crucificare, înseamnă Golgota”, mărturisește Maxim, continuând: „sublimul constă în faptul că în lucrarea lui Dumnezeu nu există înfrângere, ci victorie sigură. Prin Golgota Iisus a biruit lumea. Cine se va bate pentru El e sigur de înviere.”

Acest gând i-a fost temelia unei rezistențe fizice și morale eroice. Și sub deviza aceasta, lui Virgil Maxim i se va revela conștiința datoriei față de ceilalți, față de aproapele său aflat, ca și el, în suferință, căci „nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere față de o comunitate de suflete”. Devine călăuză și lumină duhovnicească pentru cei din jur, luptând cu toate puterile sufletești împotriva ispitelor cele mai întâlnite în temnițe – a deznădejdii, a neputinței, a disperării.

Create mental în timpul prigonirilor prin pușcării, versurile sale au fost notate, după eliberare, într-un caiet și îngropate în zidul unui bloc la a cărui construcție a participat și autorul lor. Gestul este și simbolic, și literalmente asemenea legendei lui Manole. Dacă versurile sale au fost hrană sufletească și dovadă a integrității morale pentru deținuți, zidirea lor contribuie la ridicarea zidului biruinței sufletești a Vieții asupra morții, a Adevărului asupra minciunii.

După 1989, Virgil Maxim reconstituie, din memorie, versurile și le adună în volumul Nuntașul cerului. Valoarea literară, teologică și documentară a poeziilor este una incontestabilă.

Pentru istoriile literaturii române scrise până în acest moment, Virgil Maxim este și azi, pe nedrept privit ca doar unul dintre mulții necunoscuți care au trecut prin calvarul temnițelor comuniste, îndulcindu-și suferința cu încercări versificate. Doar arareori, un Radu Gyr sau Nichifor Crainic, poeți consacrați deja în momentul arestării, rețin atenția criticilor și istoricilor literari. Virgil Maxim este omis nejustificat, nefericit, spre exemplu de oprimare post-mortem, asemeni altora, care au dobândit harul poetic în bezna celulelor transformate în chilie de rugăciune și jertfă.
 
 
VIRGIL MAXIM: CÂTEVA GÂNDURI SMERITE ALĂTURI DE CREAȚIA MARELUI BRÂNCUȘI

Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare "Imagine și simbol la Brâncuși”, a intuit actul fundamental al creației brâncușiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creației, din pogorământul Rațiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult și mai deschis, dar la data apariției lucrării, chiar și "cititul printre rânduri” constituia o primejdie și pentru autor și pentru editură. Și dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul "Imagine și Simbol la Brâncuși”, vina este a mea.

*

Rațiunea lucrează nu cu noțiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !

Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelații…

De aceea, orice judecată rostită, consecință a revelației interioare, este un act definitiv al rațiunii, ireversibil, o sancțiune, o sentință de condamnare pe viață, pe viață veșnică, împotriva, întâi, a celui ce rostește și n-o împlinește și apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.

De aceea zice Iisus: "Nu Eu, ci cuvântul pe care l-ați auzit vă va judeca”. De aici și starea de vinovăție pentru actul cunoștinței pe care-l are cineva, față de actul cunoașterii, adică netransformării lui în act de traire.

Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noțiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligație de conștiință pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viață și de moarte pentru cel care a luat cunoștință de el.

Acest cuvânt conține în el fulgerul inițial al revelației cu care s-a împărtășit rațiunea creată a îngerului și omului și pe care rațiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeași pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.

Deci oricine se împărtășește cu cunoștința adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.

Acesta este înțelesul expresiei Mântuitorului : "Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.

Și acum, aparent, o diversiune: Două sunt păcatele fundamentale pe care Dumnezeul-Creat, omul, le-a săvârșit și le săvârșește împotriva Creatorului său și împotriva sa, excluzându-se din comuniunea cu semenii și cu Creatorul și ele sunt complementare: îngâmfarea (trufia) și desfrânarea, fiecare cuprinzându-se și spiritual și material unul într-altul, din ele decurgând toate celelalte.

Îngâmfarea (trufia) înseamnă situarea în postura singurului care poate spune: "Eu sunt, cel ce sunt” (Iahve-Dumnezeirea), prin aceasta, necurăția minții, (a sufletului), fiind desăvârșită la categoria înger (duh) și ireversibilă deci în spirit, ca unul ce nu poate trăi condiția devenirii (căderii și ridicării, a morții și învierii) spre deosebire de om, căruia această condiție i-a fost dată ca posibilitate de salvare, plătind cu dispariție vremelnică (moartea trupului material, apoteozând Eternitatea), învierea în trupul imaterial. De aceea, îngâmfarea te scoate din comunitatea și comuniunea spiritelor sfințite, prin întunecare, prin răsturnarea lui "Exist” (Sunt) în non exist (nu sunt), rămânând o conștiință (spirit) sancționată prin însăși cuvântul "Non” (nu), opus oricărui cuvânt (de fapt singurul, care le cuprinde pe toate), care se confirmă prin cunoașterea ți recunoașterea Eu-lui și a eu-lui celorlalți (a lor, celor creați).

De aici și această formidabilă exprimare a Sf. Ioan Evanghelistul: "Cine zice că iubește pe Dumnezeu, să iubească și pe aproapele, (fratele său)”… iar Mântuitorul spune clar: "Eu în ei și ei în Mine, pentru ca toți să fie una în noi”… (Ev. Ioan).

De aceea păcatul acesta este groaznic pentru condiția spirit, respectiv pentru diavol.

Căci în timp ce Iahve (Dumnezeirea) cuprinde în sine trei ipostaze” Existența, Enunțarea ei și Realizarea, (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), diavolul, reducându-se la "monos”-ul (fără conștiința existenței în sine, fără posibilitatea de a enunța această existență și fără realizarea prin sine a actului creației), desființează astfel esența Existenței, dragostea, înlocuind-o cu opusul ei, ura, luptându-se de fapt împotriva propriei sale existențe și neputându-se totuși desființa, realizând în felul acesta iadul, tragedia neputinței de a trăi în, și a cuprinde în sine iubirea de alții în lumina lui Iahve, Cel ce le are pe toate din sine, în sine și prin sine (a se, per se, in se).

Desfrânarea, vizibilă mai ales în trup la categoria om, (Dumnezeul-Creat) este necurăția trupească, ascunsă în spirit în dorința de posesiune a creației, de integrare în sine a formelor eterne prin frumusețe divină, având ca finalitate satisfacții instinctuale și nu multiplicarea chipului lui Hristos în creație.

Desfrânarea te scoate din comunitatea și comuniunea trupurilor sfințite (adică din Biserică, din trupul mistic al lui Hristos, ca mădular infectat, care trebuie extirpat dacă nu se vindecă. De aceea Sf. Ap. Pavel scoate pe cel desfrânat din comunitate până la vindecare. (I Corinteni, Cap.V)

Dumnezeu desființează nașterea din poftă bărbătească și trupească prin preluarea creaturii într-o înfiere, transferând prin apă și Duh, natura umană în condiția nașterii din Dumnezeu și desființând astfel stăpânirea lui satan asupra creației. Această naștere nouă pe care n-o pricepea Nicodim și pe care omul, chiar după botez, o desconsideră și o ignoră, i se face mai grea acuză pentru că în acest caz, actul desfrâului nu mai este un act inconștient ci unul conștient. Sf. Ap. Pavel pune pe Anania și pe Safira în situația de a-și rosti în spirit sancțiunea morții definitive, pentru actul desfrâului aparent nu în trup (dar pentru satisfacții trupești) și mândria falsei lepădări de cele pământești ci în duhul personal și în duhul trupului mistic al lui Hristos, în Biserică.

Pentru a preciza gravitatea acestui păcat, Sf. Ap. Pavel explică cu claritate fără echivoc: "Orice păcat pe care-i face omul este în afară de trupul său (mistic), dar cine săvârșește desfrâul (curvia) păcătuiește în însuși trupul său (mistic) (I Corinteni).

Acestea au fost un fel de paranteză pentru a putea înțelege cele ce urmează.

Pentru că acest mare monah al culturii românești, Brâncuși, nu va putea fi înțeles decât cunoscându-i nu numai forța pe care o dau cultura, talentul și tenacitatea, ca să nu zicem ambiția de a fi original, ci actul străduinței spre puritate desăvârșită, spre sfințenia și simplitatea vieții, conștient că harul lucrează prin cei puri.

De aceea, cine vrea să despartă opera lui Brâncuși de Creștinism, de creștinismul românesc (și veți vedea de ce spun așa), nu va înțelege nimic din creația lui.

Toate elementele de simbol, ancestral am putea spune, folosite de acest mare creator, se purifică și se topesc în viziunea creștină.

Aceste elemente revelate cu anticipație omului, pentru a-l recunoaște prin ele pe Cel ce le-a purtat dintru început în Sine, pe Hristos, Brâncuși le regăsește în arta străveche românească…

Brâncuși nu este un creștin de paradă, nici unul de rit.

El se ridică deasupra formulelor și formelor mărturisite, deși se servește de ele. Dar face din ele idei, transfigurându-le, trecându-le în metafizic, prin înțelesul pe care-i capătă acestea în spirit, imprimând formelor linia ascendentă, sublimând parcă materia, obligând spiritul prin contemplare, să se detașeze de materie. Nu existența materială sau biologică ci spiritul ei este acela care dă sens existenței văzute (formei receptate).

Din orice existență văzută (percepută de altfel prin toate simțurile noastre trupești și sufletești) trebuie să transpară spiritul care o susține în această stare de existență individuală, unică.

Odată despiritualizată, orice existență devine posibilă dispariției, morții (procesului de degradare și descompunere în elementele incapabile de reprezentare existențială).

Ori, tocmai acest act îi realizează Brâncuși:

El pune materia în situația de a-și legitima existența prin spiritul care a informulat-o, obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic, cu spiritul artistului, ascuns în mesajul obiectului creat, așa după cum Creatorul Etern este "văzut” ("întâlnit”, "cunoscut”) în creația Sa.

Și această corespondență înt5re spirite are loc tocmai pe acest "soclu” material care devine astfel, el însuși, purtător al nobilei atenții și intenții a spiritului Creatorului Etern.

De aceea dictonul lui Brâncuși "să creem ca Dumnezeu”, însemnează pentru el a (re)încărca materia cu sensul pe care Creatorul i-a avut ab inițio în intenția Sa (în Planul Său), adică de a o face nemuritoare, de a o înveșnici.

"O sculptură (orice creație artistică, zicem noi, extinzând gândul lui Brâncuși) nu se sfârșește niciodată în postamentul său ci se continuă în cer…” (în înțelesul spiritual n.n.).

"Materia se sfințește sau se întinează în funcție de intenția cu care o atingem” va zice un părinte al pustiei (fără certitudine Sf. Antonie cel Mare, fiindcă am citat din memorie).

Așa cum, frământând lutul și suflând asupra lui Duh de viață, Dumnezeu a dat sens existenței material-spirituale, conștiente, subiective, tot așa artistul respectiv, Brâncuși, "încarcă” materia (existențele, subiect, create)cu un suflu spiritual pe care-i comunică spiritului ce le contemplă.

Orice om de cultură care caută esența lucrurilor se întâlnește în final cu Dumnezeu, chiar dacă inițial nu a dorit sau nu și-a dat seama de acest lucru (fapt). Această întâlnire îi va fi fatală: va trebui să mărturisească Adevărul. Și nu va mai avea niciodată liniște, absolut niciodată, până nu se va situa sub toată zidirea. (Recunoașterea ignoranței în condiția cunoașterii luciferice).

Dar atunci va fi salvat integral, prin Rațiunea divină care-i va satisface dorința de cunoaștere, prin Împărtășirea cu Cuvântul Său Întrupat (întru care și prin care sunt toate), crescând în acest act de cunoaștere pe măsura dorinței de desăvârșire.

Boala de care suferă astăzi omenirea și de care va suferi orice om și orice comunitate omenească care se desparte de Biserica lui Hristos este inaniția spirituală (Neputința de a împlini dragostea totală față de Dumnezeu și de frații (aproapele) lui).

Aproape nimeni nu vrea să mai trăiască prin Adevărul Etern. Fiecare vrea să trăiască prin "adevărul” său particular, egoist!

Un egocentrism ajuns la paroxism, la exacerbare. Dar în această postură, cei în cauză se vor întâlni cu Lucifer, căci: "Dacă nu veți mânca Trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu, nu veți avea viață în voi…” zice Mântuitorul. Iată sancțiunea fără rezervă rostită evreilor de Mântuitorul, ei care credeau că vor putea fi integrați în fericirea eternă a lui Avraam, fără recunoașterea, mărturisirea și consumarea Adevărului, în însuși trupul și sângele Dumnezeului-Om pâinea coborâtă din Cer… și că slujirea societății, invocată de foarte mulți, fără slujirea lui Hristos, fără conducerea ei spre Dumnezeu, este o formă deghizată de mândrie luciferică : "Fără Mine nu veți putea face nimic”, zice iarăși Iisus.

Deci orice gând, orice cuvânt, orice faptă, intenție sau chiar gest, care nu duce, nu indică sau nu sugerează obiectul slujirii supreme – Dumnezeirea – este un act mort.

Finalitatea nu-i va integra.

Iar omul trebuie să lucreze, să slujească în așa fel încât să aibă personal conștiința și să trezească în semeni conștiința că va fi confirmat (proiectat) de (în) Eternitatea divină, împreună cu cei ce primesc slujirea lui. Toată opera lui Brâncuși, acest monah al culturii românești, este o metaforă a sufletului românesc îngenuncheat discret în templul creației Dumnezeului – cel – viu.

La noi, creștinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însușite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bogotă de credință…

La noi creștinismul este un stil de viață. (Nu spun eu pentru prima dată acest lucru).

De aceea am zis mai sus: "Creștinismul românesc”.

Un stil de viață inconfundabil, la care sufletul românesc (al comunității și al persoanei) n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă : "Veniți la Mine”, "Eu sunt lumina lumii”!

În acest atașament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut așa cum se naște un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.

Poate că acest fapt s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar constatăm istoricește și implicit spiritualicește.

Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual, determinat de vreo formă de păcat existent în trupul său, i-a întors la Dumnezeul lui, nu la Dumnezeul "lumii”. Și acesta este un fapt  care pare curios multora : consecvența acestui atașament și comuniunea rămânând nealterată față de forma și fondul inițial. Căci pentru român, fiecare neam are un Dumnezeu care nu e ca al lui sau și al lui.

Dumnezeul românului ar putea fi dumnezeul oricărui neam sau popor, dar Dumnezeul fiecărui neam sau popor n-ar putea fi Dumnezeul lui (al românului). De ce?

Pentru că în Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toți așa cum sunt, necenzurându-le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută: "Câte bordeie, atâtea obiceie!”, păstrându-și deci aceeași libertate pentru sine, fără vreo constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conștiinței lui. Libertatea îi dă condiția de Om. De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului (socială și națională) despărțind-o de legea de viață a acestui pământ, legea românească fiind legea sinonimă cu legea creștină, inițială, în care s-a născut și pe care a moștenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ, ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească față de libertatea celorlalți. De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el, este un inițiat și un investit, dar nu și un cenzor al conștiinței lui, dacă nu se identifică cu Adevărul, în numele căruia vorbește. Nu se smintește, despărțindu-se de Adevăr, din cauza greșelilor lui omenești, ci lasă loc judecății Supremului Judecător: "Mare-i grădina lui Dumnezeu!” va zice făcându-și și cruce.

Dar când acest inițiat se identifică cu viața (sau tinde) cu Adevărul, pe care-i cunoaște foarte bine și el, (românul), atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.

Și nu numai el (sacerdotul), ci orice semen al său care egalează sfințenia. Și sfințenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor. Aceasta este o treabă de ordin inventarietiv.

El simte această sfințenie care i se impune ca un flux, ca o putere, din care nu poate ieși sau peste care nu poate trece, ignorând-o! Recunoașterea acestei puteri a spiritului sfințit al aproapelui său stă într-un act tăcut de venerare interioară a acestui chip, care s-a transfigurat în lumină.

De aceea acel chip rămâne, pentru el, Icoană ! Icoană vie, cu puteri fecundative, tainic, a tuturor puterilor lui spiritual-morale, mai întâi și apoi bio-fizice, dorind aceeași înălțare, devenindu-i model sau reper în viață.

De aceea, (poate părea curios pentru cel ignorant în cunoașterea sufletului românesc), pe același perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu și Dumnezeului-Om și a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca niște tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca ființe ale aceleiași familii sfinte din casa lui, care a devenit astfel casa lui Dumnezeu (Munții Apuseni, Bucovina, Munții Olteniei, etc…).

Așa încât el și tot neamul lui de oameni, strămoși, moși, părinți, sunt în Dumnezeu și se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondență vie cu cei prezenți, permanent în timp și spațiu, în timpul atemporal, în spațiul aspațial, în Eternitate, în Veșnicul prezent dumnezeiesc.

De aici și sentimentul și chiar siguranța integrării lui în creație, în Planul divin, ca element creat pentru Eternitate între alte elemente eterne în Dumnezeu… și acum, puteți privi, aș spune mai bine, puteți contempla opera lui Brâncuși, căci de fapt, în toată diversitatea ei aparentă, ea este una, aceea a depășirii timpului și spațiului, a zborului, a înălțării, a transfigurării taborice…

Iisus a făcut tină, a uns ochii orbului și i-a zis: "Du-te și te spală la scăldătoarea Siloamului” (care tălmăcindu-se înseamnă trimis).

Oarecum parafrazând, Brâncuși plămădind tina acestui pământ românesc ne unge ochii minții, trimițându-ne la Siloamul Târgu-Jiului: "Duceți-vă la Târgu-Jiu și spălați-vă ochii minții, în baia contemplării ca să vedeți nemurirea în actul recunoștinței față de Dumnezeu”.

Pe acest altar, comun tuturor vetrelor românești – masa tăcerii – rotundă ca o pâine și ca țara, vorbitoare tainic pentru cei ce o înconjoară; Brâncuși, ca un sacerdot învestit al spiritului neamului său, oficiază în numele vieții-nașterii și morții-Învierea, prin liturghia dragostei de cunoaștere a Absolutului divin, spre care actul de recunoștință, laudă și mulțumire se înalță într-un zbor succesiv de generații suprapuse (modulele coloanei) într-o continuitate infinită.

Căci dacă în această trilogie de la Târgu-Jiu nu vedem sufletul neamului românesc în lumina recunoștinței celor vii pentru primirea celor mutați la Dumnezeu ca jertfe pentru Adevărul revelat, mărturisit și apărat de-a lungul a două mii de ani, pe acest pământ, ce altceva ați putea vedea?

Ar fi o blasfemie!

Dar iată-mă într-o postură care mă jenează în cuget: eu să vorbesc despre Brâncuși?

Brâncuși nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaștere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice și despre el și despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creștini. Asta se pare că i-ar înjosi. Ca și despre Sf. Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicționar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!

Despre M. Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămidă în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus!

Știm cu anticipație că Eminescu era "piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul creștin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaște, mărturisește și acceptă suferința ca ispășire, transferând-o lui Hristos, și de aceea și primește răspunsul prompt: "Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), nu se spune nimic despre acest spirit creștin. Dar știți dumneavoastră "Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor”? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu: Rugăciunea.

Toate aceste flori, acele minuni ale creației, versificate, împodobite ca niște icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.

O să-mi răspundeți că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în fața atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieții lui zbuciumate dornică de Absolut.

Și aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate și elucidate, unde comuniunea de idei și sentimente cu Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe același perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un "drept” al neamului românesc ca și Ștefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorința de a deține funcții politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viața societății și a celei de stat. "Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor”. Căci nu a te intitula creștin, socialist, democrat sau combinațiile acestor numiri îți dă dreptul să deții autoritatea în stat, ci conștiința responsabilității în fața lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător.

Așa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă niște nuanțe de încântare și miraj, mângâind sufletul și mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieți cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Așa și Hristos face să dispară în lumina strălucirii Lui orbitoare creația fantasmelor lumești. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne și nu vor căpăta strălucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamărit.

De aceea, nu "Luceafărul”, nu "Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoți pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugăciunea.

Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfățișa Eminescu înaintea lui Hristos:

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară

Din valuri ce ne bântuie

Ridică-ne, ne mântuie

O, Maică Preacurată

Și pururea Fecioară

Marie!

Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.

Dacă sufletul lui s-a entuziasmat și s-a încântat în fața frumuseții creației divine, aceste frumuseți le-a cântat încântându-ne și pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în fața zorilor a văzut chipul aurorei hristice și-a alergat conștient, căzând în genunchi într-un act de contemplare și adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinței, a celei mai sincere recunoașteri a nimicniciei noastre (sale) omenești.

"Înțelepții lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului !” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinți).

În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu și implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) și prin acest dar, act de adorație a dumnezeirii.

E cel mai mare act de viață pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiția de pământean. În felul acesta, el restabilește și ierarhia valorilor culturii.

Astăzi, veacul nostru ține morțiș să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:

(Pofta inimii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții”). ("D’abord la politique”). Așa i-a zis și satana Mântuitorului, pe muntele Carantaniei: "Iată lumea și slava ei, Ție ți-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).

Mințea ca și în Eden. Și așa cum au murit protopărinții noștri, așa mor toți în brațele lui satan, când primesc această ofertă. Observați dar, că toată zbaterea individuală și colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale și spirituale. De ce ? "Căutați MAI ÎNTÂI Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă!”. Astăzi, chiar în spatele aparentei "fapte bune”, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. "Fără Mine nu veți putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veșnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu și-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică: egoismul tău luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creștinismul românesc, că este un stil de viață. Românul când dăruiește ceva zice: "Primește darul acesta și zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulțumire lui Dumnezeu!). De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiția spirituală a omului din popor și a stilului lui de viață creștină. În casa de la Ipotești, Eminescu trăiește de mic condiția de suferință, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică și jur împrejur, țăranii suferind umilința muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunați duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilință, mai mulți decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei și a Fiului Ei, crucificat și înviat, supremă mângâiere în viața aceasta și ultima țintă pentru cealaltă viață. Brâncuși s-a născut creștin, a trăit intens creștinește și a murit creștinește. Uitați-vă la toată simplitatea ți comportarea vieții lui aproape schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului. Cu atât mult această capacitate de jertfă e mai de admirat, cu cât condițiile ispitei sunt și ele mai mari. Un pat de lemn masiv, un buștean drept scaun, un tuci de mămăligă cu făcălețul lui, un blid pe o vatră care-i este și masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc. Acestei icoane i se cuvine cinstire! Luați aminte, voi care vreți să fiți învățători și doctori trupești și sufletești ai neamului românesc și voi care loviți acest neam sfințit prin acești drepți. Și sunt foarte mulți! La "Marea Judecată” îi veți putea privi în ochi?!".

Virgil Maxim