Lucrurile par a fi depășit orice linii roșii în Biserica Ortodoxă Română,scrie Știripesurse. Nimeni nu știe dacă cu încuviințarea Patriarhului Daniel sau fără, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, s-a lansat în adevărate bătălii politice și publice cu înalți ierarhi ai BOR, . Cu toate acestea, într-o apariție TV la postul lui favorit, UM Digi 24, cel supranumit de IPS Calinic drept un câine turbat și de Florentin Pandele cu un un „câine roșu”, cu referire la echipa securiștilor, susține că nu l-a informat pe Patriarh cu privire la voma lui logoreică. Bănescu pare să acționeze concertat și teleghidat, ca un adevărat agent infilterat în sânul Bisericii pentru distrugerea ei din interior.

Înțepatul de la Patriarhie a început să se creadă chiar și deasupra Patriarhului. Papesul închipuit susține că nu a discutat cu Patriarhul Daniel despre ”azilurile groazei” și se erijează în „instanță morală” de sine stătătoare.

„Eu nu îl pot deranja pe Părintele Patriarh cvasipermanent. Eu nefiind purtătorul de cuvânt al unei entităti politice sau economice, ci a unei entități care e percepută ca instituție în primul rând morală în societate.”, spunea ieri acesta.

După ce l-a atacat pe IPS Teodosie, acum, într-un răspuns neobrăzat pentru ÎPS Calinic, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Vasile Bănescu îl categorisește nebărbătește, tot fără a-l numi - la fel ca în cazul Firea - ca fiind un „stahanovist ortodox” care pare „pătruns de un duh de ură și vrajbă care duce la surzenie și orbire duhovnicească”, ceea ce pare o scăpare freudiană ca descriere perfectă pentru propria persoană a agentului USR-ist de la Patriarhie.

Gonfaltul fără limite reacționează trivial după ce ÎPS Calinic a spus public că cățelușul turbat al Patriarhului ar avea ceva probleme grave de morală și caracter.

Răspunsul lui Bănescu este unul violent și obraznic:

”Ce înseamnă „a sta cam prost cu caracterul” ?

Răspunsul teologului laic

Deși uitat, gândul că „stilul e omul însuși” rămâne mereu actual, puternic expresiv în legătură cu devoalarea omului lăuntric (singurul real) prin mișcările involuntare produse de sufletul lui, de conștiința, mintea, trăirile, cuvintele și gesturile sale intime sau asumat publice. Toate se înlănțuie în ceea ce se numește „stil propriu”, echivalentul etic și estetic al unei amprente lăsate de fiecare asupra realității în relația cu ceilalți.

Așadar modul mai mult sau mai puțin nuanțat în care reacționăm, relaționăm, comunicăm sau înfăptuim, ne construiește, ne dezvăluie, ne reprezintă. Pe noi, cei din noi înșine.

Suntem, așadar, ceea ce exprimăm în varii feluri ca persoane întoarse cu fața sau, din păcate, cu spatele spre ceilalți. În jurul nostru, ca un „corp energetic” iradiază continuu caracterul, miezul și relieful nostru moral, imposibil de camuflat total.

Depășirea măsurii în orice denunță cu precizie „inadecvarea la realitate”, un mare, dar ignorat păcat, o suicidară ratare inclusiv morală.

Este cazul oricui se lasă luat de valul tulbure al egolatriei, al lăcomiei de vizibilitate, de întâietate, de autoritarism sterp asupra celorlalți. E cazul trist al oricui se lasă sedus de strategia rudimentară a invectivei, a judecății sumare și a lui hodoronc-tronc.

Când asta se înfiripă și se consumă în cadrul prin excelență delicat în care se operează cu „cele nevăzute”, spirituale, lucrurile devin grotești, ridicole, caricaturale. În esență, antihristice. Excesul, adversar inclusiv al virtuții care strălucește doar prin discreție și moderație, nu se asortează nicicum cu straiele unei poziții publice (arhipăstorești).

De aceea, ca exemplu, stahanovismul ortodoxist situat la antipodul „calmului valorilor” Ortodoxiei, al sobrietății, al delicateței, nobleței și dreptei măsuri în toate, devine un toxic exces pentru corpus-ul eclezial atunci când se respinge chiar și ideea de sfat (evanghelic) sau binevoitoare observație, reacționându-se cu țâfnă și trufie.

Într-un asemenea context, „a sta cam prost cu caracterul”, cu gradul de rafinament lăuntric, indică mai degrabă o surditate și orbire spirituale, decât acuitate morală sau orice altă virtute predicată, niciodată practicată.Virtutea, când există, presupune un real, oricât de modest, grad de smerenie și inteligență (duhovnicească).

A apela, de exemplu, obtuz și trivial la ofensarea cuiva pe care nu-l cunoști, a-ți cultiva malițios, neinspirat, imaginarul și așa sărac, a confunda cotidian duhovnicescul cu prea omenescul, altruismul pastoral cu autoritarismul local, a te livra celorlalți exclusiv în cheie autoritaristă fără nicio acoperire în autentica autoritate, iată doar câteva dintre simptomele unui jenant autosabotaj, căruia unii i-ar putea descrie principala cauză prin cuvintele: „a sta cam prost cu caracterul”.

„Doctorul sufletelor”, cu acordul pacientului, le vindecă însă pe toate.”, mai scrie Bănescu pe pagina sa de Facebook, uitând că există și persoane nevindecabile, care ajung în iad împreună cu turma de porci în care trebuie să fie aruncate.