La 1 și jumătate noaptea, a plecat cu trenul din Bârlad. Până la oraș, a luat, din satul unde locuiește, un microbuz. Și-a pus în gentuța ponosită cartea de rugăciuni, cu pozele fiicei între pagini, și-a făcut o cruce mare, sperând că Măicuța Domnului o va ajuta să-și rezolve problemele, și-a venit la București. Coborâtă din tren, a așteptat apoi, cuminte și a nimănui, într-o sală de așteptare din Gara de Nord. „Ce să-i spun domnului procuror general? Ca să înțeleagă totul repede, că n-o avea dânsul timp să mă asculte...”

Fata ei, Adriana Motaș (foto), a dispărut fără urmă în martie 2013. Avea 16 ani. Polițiștii au stabilit că adolescenta a fost văzută ultima oară urcând în mașina unui medic din Bârlad. Medicul a picat testul poligraf, s-a încurcat în declarații și a devenit principalul suspect în dosarul de omor. Apoi, în toamna lui 2013, peste dosar s-a așternut praful. Parchetul General a refuzat atunci să preia cauza, iar în februarie 2014, procurorul din Vaslui, Alice Ruja, a dispus clasarea dosarului.  
  
„Nu știu, spuneți-i domnului procurorul general că vreți să aflați adevărul. Că vreți să știți ce s-a întâmplat cu fata dumneavoastră. Ȋntrebați-l dacă are copii...”. E prima oară când mama Adrianei merge cu metroul. E prima oară, de la dispariția fiicei ei, când are ocazia să-i ceară ajutorul celui mai mare, în rang, dintre procurorii României. Șefului Ministerului Public, instituție care, conform Constituției, „reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.”

După ce cauza a fost clasată, mama Adrianei Motaș a făcut plângere împotriva acestei soluții, iar Tribunalului Vaslui a dispus redeschiderea dosarului. El s-a întors, pentru a fi soluționat, la același procuror care pusese cruce pe el. Din nou, mama a trimis o solicitare Parchetului General, cu rugămintea ca dosarul să fie preluat la București, însă cererea i-a fost din nou respinsă. „Poate că domnul procuror general n-a avut vreme să citească totul, ca să vadă despre ce e vorba...” De la începutul acestui an, mama Adrianei a făcut, pe rând, 3 (trei) cereri pentru a fi primită în audiență de Tiberiu Nițu. La prima cerere, a primit răspunsul, prin poștă, a doua zi după ce fusese programată audiența. La a doua cerere, scrisoarea de la Parchetul General a ajuns la ea la doar câteva ore după ce îi expirase audiența aprobată. O bătaie de joc, în fața căreia cei mai mulți oameni ar claca. Nu și o mamă deznădăjduită. Nu și un om care, atunci când își cere drepturile, se teme să nu-i supere sau să nu-i deranjeze pe cei plătiți din banii publici, tocmai pentru acest scop. Ca „să apere drepturile cetățenilor”, așa cum prevede Constituția.

A treia oară, ca în basme, a fost cu noroc: mama Adrianei a primit răspunsul din vreme. Cererea ei, de a fi primită în audiență de procurorul general al României, fusese aprobată, iar azi, 8 septembrie 2015, ora 11:00, trebuia să se prezinte la camera P4 din Parchetul General. A așteptat vreo oră pe hol, până când i-a venit rândul. Nu-i bai, dacă n-ar sta cu capul plecat în fața vreunei uși oficiale, românul n-ar mai simți că trăiește în țara lui. Apoi, femeia a fost chemată să-și spună doleanțele. Nu de procurorul general, ci de un procuror de serviciu. „Pe scurt”. Ea a povestit, succint, tot ceea ce era deja descris în cererea pentru primirea în audiență. „E un caz greu”, a concluzionat procurorul. Mama i-a spus că principalul suspect e în libertate, fără ca cineva să-l mai deranjeze cu întrebări despre fiica ei. „Și ce credeți doamnă, că, dacă a făcut ceva, va recunoaște vreodată?”, a gândit, cu voce tare, procurorul de serviciu. „Dacă de caz se ocupă un procuror bun, poate că da”, ar fi trebuit să sune răspunsul, însă mama n-a zis nimic, și-a înghițit oftatul și a simțit cum își dă suflarea toată speranța ei din ultimele douăsprezece ore, de când plecase la drum. „Eu, totuși, știți, cu domnul procuror general aș vrea să vorbesc”. Procurorul de serviciu n-a zis nu, a trimis-o pe hol, să aștepte „juma de oră, maxim o oră”. După vreo 45 de minute, ori a primit răspunsul de la secretariat, ori i s-a făcut milă, i-a comunicat mamei că „domnul procuror general nu este la serviciu”. Femeia a ieșit din Parchetul General, trecând pe lângă un tablou înrămat în care Tiberiu Nițu anunță că acordă audiențe marți (adică și azi), între orele 9:30 – 12:00. E drept, nu e menționat și anul...

A coborât scările, pe care mai deunăzi jurnaliștii se împingeau să ia declarații într-un super-caz de amenințare instrumentat de Parchetul General, și-a plecat înspre gară, mai disperată decât venise în București. Mai e ceva de frânt în inima unei mame care știe că fata ei nu mai e în viață și vede că nimeni nu încearcă să facă dreptate? Mai e... Când Dumnezeu îi dă un pic de putere, când ea se agață de orice speranță, când se trezește dimineața și știe că n-are încotro, decât să caute în continuare adevărul și să-și găsească fiica, vie sau moartă, poți încă să o mai calci pe suflet, din dispreț și din nepăsare. Poți să-i demonstrezi, până când va pricepe, că viața copilului ei nu contează și că nici ea, om viu care plânge, n-are vreo însemnătate, că dreptatea e un doar cuvânt care-ți umple gura când prezinți bilanțuri, iar justiția e doar un  reality show. Poți, domnule procuror general?

În povestea de mai sus nu vorba doar de o femeie de la țară, umilită de cei cărora ea le cere ajutorul pentru a-și găsi fiica. Nu e doar povestea unei mame. E calvarul prin care poate trece orice om de rând. E povestea noastră, a locuitorilor unei țări în care crimele rămân nepedepsite, iar în locul dreptății, care e cerșită ca și când ar fi o favoare, nu un drept, primești o altă nedreptate.