După o viață tumultoasă, proaspăt intrat în monahism la Mănăstirea Antim, Sandu Tudor „continuă să-și exerseze pasiunea «poetică»."1 Astfel, în jurul anului 1946, ca semn de omagiu adus „Rugului Aprins" începe să lucreze la o amplă poezie religioasă, de rit bizantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului.2 Va definitiva textul în anul 1948.3 Această variantă avea o formă mai redusă, acatistul fiind format din nouă condace.

După cei doi ani petrecuți în închisoare, în jurul anului 1952, va începe o nouă diortosire a textului. La această variantă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957,4 conform manuscrisului. Așadar, poemul a fost încheiat cu puțin timp înainte de a suferi cea din urmă detenție. Textul respectă întru totul canonul bizantin al acatistului, conținând 13 condace și 12 icoase. Ambele poeme au circulat în perioada comunistă, în mediul cultural și în spațiul religios, sub formă de samizdat.

Mai târziu s-a reușit trecerea lor peste graniță, ajungând, în traducere, la prestigioși teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul patrolog Olivier Clément în cadrul unei conferințe susținute la Centrul Ortodox din Chambésy, de lângă Geneva, la data de 23 noiembrie 1985: „Maica Domnului face din pământ, din durerea ei, din frumusețea ei, adevăratul Rug Aprins. Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Rugului Aprins, alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor – devenit călugăr imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, mort asemenea unui martir câțiva ani mai târziu în închisoare. Acatistul o celebrează pe Maria și în același timp inima aprinsă a omului în rugăciune."5

În volumul Taina Rugului Aprins, Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul a ajuns prin André Scrima la Paris, unde a fost citit și tradus în mijlocul unor oameni de înaltă ținută morală." Lectura a produs o impresie atât de puternică, încât s-a făcut propunerea să fie publicat și în limba franceză. De asemenea, Olivier Clément a publicat pe această temă articolul L’Orthodoxie ou le Buisson Ardent.6 Mai târziu, respectiv în anul 1987, Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului a fost tipărit la Madrid cu sprijinul Fundației Culturale Române.

Încă de la prima vedere ne atrage atenția planul compozițional al textului, foarte riguros organizat în ceea ce privește metaforele mistice utilizate. De asemenea, scriitorul a reușit să nuanțeze deosebit de plastic demersul desăvârșirii spirituale, mai exact dobândirea rugăciunii inimii.

În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului reprezintă o autentică poezie mistică deosebit de valoroasă grație metaforelor utilizate. Din cuprinsul său, însumând în jur de 500 de versuri, alegem spre analiză doar câteva dintre versurile care ne atrag în mod deosebit atenția prin valoarea lor estetică.

Bucură-te, toiag cu floare întru a inimii călătorie.

                                                                           (Icosul al II-lea)

Însemnul pelerinului este toiagul, simbolul arborelui vieții veșnice în căutarea căruia pleacă acesta. Conform învățăturii creștine, viața veșnică, Împărăția lui Dumnezeu, este chiar în inima omului, care trebuie descoperită printr-un efort propriu, căruia i se adaugă harul divin. Fecioara este ipostaziată precum un toiag cu floare, în virtutea atributelor ei de frumusețe și puritate, dar și drept călăuză pe drumul desăvârșirii. Pe un drum cu multe încercări, floarea de la toiag susține prin frumusețea ei proaspătă moralul obositului pelerin.

Bucură-te, limpezime în care îngerul în trup ni se urzește.

                                                                                 (Icosul al III-lea)

Castitatea este una dintre condițiile „nașterii din nou", cea a omului duhovnicesc, din apă și din duh, prin această calitate omul asemănându-se cu îngerii. De aceea, Maica Domnului este văzută ca însăși matricea nașterii omului spiritual. „Limpezimea" Fecioarei se referă la lipsa patimilor, primul stadiu al arcanelor desăvârșirii.

Bucură-te, zare arcuită cu heruvice aripe

           Bucură-te, vecie oprită în încăperea unei clipe.

                                                                   (Icosul al IV-lea)

Imaginea cerului ca niște arcuite aripi de îngeri dă impresia deplinei armonii cosmice, o armonie vegheată ocrotitor de puterile suprafirești. O astfel de armonie se coboară și pe pământul „obosit de dureri", prin întruparea lui Dumnezeu, în calitate de Fiu. „Vecia oprită în încăperea unei clipe" este tocmai coborârea divinului în timpul uman, prin mijlocirea Fecioarei, în pântecele căreia stă ca într-o încăpere ocrotitoare.

Cum nu Te văd de noapte, grosimea de păcate,

Te pipăi cu sfială,

cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,

cu deget de bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială.

Și neajuns aș pune și cealaltă mână,

dar inima străpunsă de fulger, de arsură,

îndurerat și dulce, cu răsuflarea-ngână

chemarea Ta întreagă și fără voia mea,

bătaia rugăciunii aleargă spre Lumină într-un: Aliluia!

                                                                       (Condacul al VIII-lea)

Depărtarea dintre om și Dumnezeu capătă materialitate prin expresia „grosimea de păcate". Concretizarea abstractului continuă și în următoarele versuri prin materializarea unor stări sufletești. Repetiția cuvântului „deget" corespunde unor antagonice simțuri pe care le presupune trăirea religioasă. Totuși, îndoiala mărturisită nu este una ce tinde spre negare, ci este mai mult îndoiala Apostolului Toma, care rostește cuvintele de neîncredere în Învierea lui Hristos mai mult din cauza regretului de a nu se fi întâlnit și el, personal, cu Domnul, precum ceilalți ucenici. De aceea ultimele patru versuri mărturisesc depășirea acestor stări printr-un entuziasm ce ține de o chemare suprafirească spre lumină.

Bucură-te, cutie de cântec prin care sună o rază.

                                                                       (Icosul al VIII-lea)

Conceptul de muzică s-a constituit în cultura lumii prin raportare la ordinea cosmică, muzica fiind considerată arta măsurii, capabilă să redea ritmurile cosmice, mai exact armonia. Este surprinzătoare această ipostaziere a Maicii Domnului ca o cutie muzicală a cărui mecanism este pus în funcțiune de o rază. Probabil se face trimitere la episodul Bunei Vestiri, când harul Duhului Sfânt s-a coborât asupra Maicii Domnului sub forma unei raze. Lumina divină a găsit în Sfânta Fecioară un receptacol al ordinii și al armoniei, mediu prielnic nașterii Fiului lui Dumnezeu.

Bucură-te, surâs de engolpion pentru a inimii uscăciune.

                                                                                  (Icosul al IX-lea)

Engolpionul este o icoană cu chipul Maicii Domnului sau al lui Hristos, pe care ierarhii ortodocși o poartă pe piept pentru a-și aminti că trebuie să îl aibă pe Domnul mereu în inimă și să creadă în ocrotirea și mijlocirea Maicii Sale. Originea acestui obiect o găsim în obiceiul primilor creștini de a purta la gât moaște ale sfinților. Sandu Tudor îl utilizează pentru a crea o imagine compensatoare la nivel sufletesc. Chipul senin al Fecioarei din iconița de pe piept se suprapune peste inima omului deznădăjduită, asemenea unui balsam. Seninătatea feței sale din icoane este un îndemn asemenea celui liturgic: „Sus să avem inimile!"

Bucură-te, Tu, scară cu pragul în inima ce se închină!

                                                                     (Icosul al XI-lea)

La o decodare foarte generală, identificăm trei semnificații: un simbol al ascensiunii (scara), un simbol al spațiului de trecere/ de tranziție (pragul) și un simbol al centrului (inima). Inima omului devine împărăția lui Dumnezeu, adică Centrul Absolut pe măsură ce omul caută această împărăție cerească. Scara este și un simbol valorizant, mai ales datorită treptelor sale. De aceea mulți dintre sfinții părinți au ales scara pentru a figura urcușul transcedental.

În Acatistul Rugului Aprins, Maica Domnului este numită „scară" pentru că ea urcă rugăciunile oamenilor până la Tronul Dumnezeiesc, dar și pentru că prin ea S-a coborât Domnul la oameni, căci scara care îi leagă pe oameni de Dumnezeu este echivalentă cu înălțarea spirituală a omului, din treaptă în treaptă, concomitent cu coborârea harului Duhului Sfânt.

Prin urmare, poemul nu este un acatist destinat cererii, el este o laudă, adresată „Miresei urzitoare de nesfârșită rugăciune!" – respectiv Maicii Domnului. Credinciosului i se cere la modul cel mai direct transformarea sa ontologică. Astfel, anahoretul de pe muntele Rarău, Sandu Tudor, detașat total, îndreaptă toate sursele sale lirice spre surprinderea urmelor hierofaniei divine lăsate mărturie omului. În nici un stih poetul nu formulează o cerere vremelnică, toate cuvintele sunt îndreptate către zona cerească, sunt sacre. Când citim acest poem liturgic înțelegem dictonul heruvicului: „toată grija cea lumească să o lepădăm", din liturghia Sfântului Ioan Hrisostom.

Ne oprim aici cu analiza, deși mult mai multe versuri ar fi meritat să fie comentate, deoarece ne dăm seama că textul ne îndeamnă să dăm întâietate comentariului teologic.

____

1. André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, București, 2000, p. 107.

2. Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, București, 1999, p. 12.

3. André Scrima, op. cit., p. 107.

4.  Sandu Tudor, Imn Acatist la Rugul Aprins, Editura Anastasia, București,  p. 8.

5. Olivier Clément, Viața din inima morții, Editura Pandora, București, 2001, p. 224.

6. Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 129.

Va urma