ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



• 15 iunie 1893 – s-au împlinit 133 de ani de la nașterea sa
 
Cronicar, dramaturg, prozator, poet, eseist, reprezentant al generației de intelectuali care s-a afirmat în cultura română după Primul Război Mondial, Ion Marin Sadoveanu a contribuit substanțial la procesul de înnoire a dramaturgiei românești, în special prin demersul de teoretizare, dar și prin creație, delimitându-se de tradiționalism și dezvoltând noi forme artistice, sincrone cu dramaturgia occidentală.
Dacă în documentele oficiale apare cu numele de Iancu Leonte Marinescu, fiu al medicului Nicolae Marinescu, născut în ziua de 15 iunie 1893, în București, intelectualul a folosit, încă de la primele apariții în spațiul public, pseudonimul Ion Marin Sadoveanu. În anul 1949, în urma demersurilor juridice, scriitorul a primit decizia oficială din partea Ministerului de Justiție de schimbare a numelui în actele de stare civilă.  
 
Deoarece Ion Marin Sadoveanu a folosit în opera sa literară un număr însemnat de date preluate din arhiva familiei, considerăm necesar să le amintim în cazul de față. Scriitorul s-a născut în familia renumitului medic Nicolae Marinescu și a Emiliei Petrescu. Iancu Petrescu, bunicul său, reușise să strângă o avere considerabilă, fiind posesorul unor moșii din jurul Capitalei. Deși copil orfan, crescut din milă de către un diacon pe care îl ajuta la treburile gospodărești, datorită spiritului său de observație și al unei deosebite dibăcii financiare, Iancu a reușit să urce scările ierarhiei sociale, ocupând în cele din urmă funcția de grefier la Tribunalul București. Urmărind cursul evenimentelor, și-a dat seama că dota fiicei nu era suficientă pentru întemeierea unei căsnicii convenabile și introducerea familiei în înalta societate. Așadar, Emilia a urmat cursurile unui vestit pension bucureștean, loc în care, pe lângă orele obligatorii, tinerele domnișoare învățau codul bunelor maniere, pe scurt, „să devină bune soții și gospodine". 
 
Doctorul Nicolae Marinescu provenea dintr-o veche familie de țărani olteni, din județul Dolj. Tatăl său, Marin Marinescu, asemenea tuturor familiilor din zonă, trudea pe moșia Sadova. Datorită faptului că învățase carte și fusese înzestrat cu o voce deosebită era și dascălul Mănăstirii Sadova. Cu toate că nu dispunea de bunuri materiale își va îndruma fiul să învețe, pentru a-și depăși condiția socială. Drept mulțumire față de tatăl său și după ce va deveni medic pentru a nu uita originile sale țărănești, de care era foarte mândru, Nicolae Marinescu își va adăuga la sfârșitul numelui pe cel de Sadova, în amintirea neamului său. 
 
În perioada inter- și postbelică, un intelectual în adevăratul sens al cuvântului era considerat cel care știa: să scrie o poezie, să vorbească cursiv câteva limbi străine, să făcă traduceri din operele marilor scriitori occidentali, să cânte la un instrument muzical, să scrie o nuvelă, să deosebească într-un tablou culorile reci de cele calde, să interpreteze un articol jurnalistic și, totodată, să-i găsească mesajul ascuns. Pentru a învăța toate aceste îndeletniciri, încă de la o vârstă fragedă familia i-a angajat o guvernantă, pe nume Berta, descendentă a unei vechi familii nobiliare, rămasă necăsătorită. 
 
Ion Marin Sadoveanu a urmat școala primară Mircea cel Bătrân, din Constanța. În 1908 pentru a frecventa cursurile Liceului Sfântul Sava, a revenit în București, împreună cu Berta și mama sa. Odată cu această mutare se produce ruptura în familia doctorului Marinescu, cei doi părinți despărțindu-se. În pofida neînțelegerilor nu vor divorța, păstrând aparențele de dragul copilului.  În anul 1912 se înscrie concomitent la două facultăți, la Drept și la Filozofie-Litere. După cei patru ani de studii, și-a luat licența în Drept. La insistența bunicului, a devenit avocat, cu toate că nu a profesat niciodată această meserie. 
 
Deși toată viața s-a dedicat scrisului, Ion Marin Sadoveanu a neglijat să obțină diploma de licență și în filologie. Cu toate acestea, încă din perioada adolescenței a frecventat cenaclurile literare și a colaborat la reviste culturale. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, Ion Marin Sadoveanu a fost trimis la Bârlad pentru a urma cursurile Școlii Militare, ocupănd diferite funcții juridice pe timpul războiului. 
 
Captivat de lumea teatrului, în anul 1919, în urma unui spectacol a cunoscut-o pe Marietta Bîrsan, o tânără actriță a Teatrului Național, cu care se va căsători. Aceasta va deveni mai târziu marea regizoare Marietta Sadova. Dupǎ doar câteva luni de zile de la căsătorie, tânǎra familie a plecat la studii, la Paris. Ion Marin Sadoveanu, la insistența familiei, a frecventat cursurile Facultății de Drept, în vederea obținerii unui doctorat. După câteva luni, spre mâhnirea părinților, a renunțat la cursurile universitare, dedicându-se literaturii franceze, istoriei și artelor plastice. Având la dispoziție biblioteci prestigioase, a parcurs în scurt timp un număr impresionant de cărți. În mod deosebit, a fost captivat de analizele dramaturgice ale lui François de Curel.  
 
Paul Claudel a jucat un rol decisiv în formarea sa intelectuală. Mai târziu, în poezia „Odă unui pământ deznădăjduit", Ion Marin Sadoveanu va ilustra câteva aspecte din modalitățile lirice clauderiene. A frecventat și „școala Luvrului", unde a studiat ceramica cipriotă și vechile monumente sumeriene. În timpul liber, lucra la numeroase traduceri din literatura franceză, frecventând cu deosebit patos teatrele, muzeele și bibliotecile, bucurându-se de atmosfera boemǎ a întregului oraș. 
 
La moartea tatălui, survenită în anul 1920, Ion Marin Sadoveanu a revenit în țară. În urma evenimentului a intrat în posesia unei moșteniri substanțiale. 

Teatrul  - mijloc de educație al publicului
 
În anul 1922, Ion Marin Sadoveanu și-a început colaborarea cu revista „Gândirea". „Dramă și teatru" este titlul rubricii cu care se va impune în spațiul public. În cadrul acesteia, exegetul a comentat tehnica montării pieselor pe scenă, distribuția textului, codul teatral (aspect puțin cunoscut la acea vreme), lăsând în plan secund sau chiar eludând performanța actorilor. Astfel, cititorii erau familiarizați cu jocul actorilor, costumele, regia și scenografia. Analiza obiectivă și depășirea convenționalismului au fost principalele sale atuuri. În cei opt ani în care a colaborat cu această revistă a publicat zeci de cronici și studii despre dramaturgie. Articolele aveau ca temă dominantă modernizarea teatrului românesc și sincronizarea acestuia cu cel european, mai exact cu direcția expresionistă, ce se afla în plină ascensiune pe scenele teatrelor europene. 
 
Alături de Sandu Tudor și Vasile Voiculescu, în 1925, își găsește refugiul din fața politicianismului, „care silește individul să se strice sufletește", în ideologia revistei „Gândirea", pe care o considera „ultimul liman al salvării noastre naționale".
 
În anul 1926, sub auspiciile grupării „Poesis", cu prilejul sărbătoririi memoriei lui Francisc din Assisi, Ion Marin Sadoveanu a susținut prima sa prelegere în fața unui public numeros. „Conferințele Experimentale, mijloc de educare a adulților prin teatru", după cum le-a intitulat, au avut loc în perioada 1931-1942. Bun orator, pus la punct cu toate direcțiile culturale ale vremii, scriitorul a susținut numeroase prelegeri culturale în mai toate orașele țării. Urmărind impactul acestor conferințe publice, Sandu Tudor i-a propus să facă parte din proiectul său religios, mișcare care mai târziu va fi cunoscută sub denumirea de Rugul Aprins. Sadoveanu i-a acceptat oferta cu bucurie.   
Începând cu anul 1926 a fost numit Inspector al Teatrelor, în cadrul Ministerului Cultelor și Artelor, activitate pe care a exercitat-o cu multă pasiune și competență până în anul 1930. În aceastǎ posturǎ a participat la multe conferințe internaționale.
Sub directoratul sǎu la Teatrul Național din București, a organizat numeroase turnee în țarǎ și în strǎinǎtate, cǎutând sǎ dezvolte funcția educativǎ și socialǎ a dramaturgiei românești. Dupǎ eliberarea Ardealului, pentru a marca evenimentul a organizat un turneu în mai multe orașe transilvǎnene. În semn de omagiu adus provinciei, Ion Marin Sadoveanu a pregǎtit dramatizarea poeziei epice „Moartea lui Fulger" de George Coșbuc. Întrebat într-un interviu de ce a ales acest text, scriitorul și-a motivat astfel opțiunea: „George Coșbuc a fost ales din douǎ motive, mai întâi reprezintǎ o platformǎ mare, al doilea motiv: e ardelean!" În același interviu, și-a manifestat dorința de a vedea jucate piesele din repertoriul național și în provincie, subliniind încă o dată necesitatea educării publicului prin teatru.
 
În anul 1927, la cel de-al doilea Congres Internațional al Criticii Teatrale, organizat la Salzburg, Ion Marin Sadoveanu a participat în postura de reprezentant al României. Revenit în țară, în cadrul conferințelor, de fiecare datǎ când avea ocazia, aducea în atenția auditoriului noile tendințe europene.
În anul 1930 a reușit să redacteze drama Molima, piesă în trei acte, considerată cea mai izbutită creație a sa, reprezentată, pentru prima dată, pe scena teatrului „Ventura". În același an, a publicat volumul „Cântece de rob", în care a reunit poeme scrise în perioada 1922-1930. Între anii 1930-1940, Ion Marin Sadoveanu a dus o viață agitată, a scris dramaturgie, a condus teatre, a tradus, a conferențiat, a scris poezie și roman. 
 
În anul 1937, Ion Marin Sadoveanu are inițiativa de a înființa pe lângă Direcția Generală a Teatrelor și Operelor o școală de regie, cooptându-i la acest proiect pe cei mai renumiți regizori nemți, reușind, spre surprinderea tuturor, să obțină aprobarea Ministrului de Resort, Victor Iamandi. Chiar dacă adeseori sublinia în fața autorităților faptul că proiectul nu avea caracter politic, această inițiativă, s-a dovedit, mai târziu, nefastă pentru cariera sa. Precizăm faptul că, la acea vreme teatrul german se bucura de un succes răsunător în spațiul european, între regizorii nemți și cei francezi existând o veritabilă competiție. Din cauza conjuncturii politice, Ion Marin Sadoveanu a fost nevoit să renunțe la proiect, rupând definitiv relațiile de colaborare cu regizorul Meissner. Noile schimbări politice nu au fost de bun augur. În anul 1940 a fost obligat să demisioneze de la conducerea Teatrului Național. După câteva luni de zile a fost acuzat de autorități că-și dobândise averea „în mod ilegal". Cu toate că, în urma controlului fiscal, bunurile au fost justificate, momentul l-a marcat profund. 
 
În anul 1942 a încheiat primul fascicol din „Istoria dramei și teatrului universal", intitulat „Dramă și teatru religios în Evul Mediu". Cu toate că plănuia să scrie și alte fascicole („Drama magică și mimus", „Drama și teatrul extraeuropean", „Tragedia elină", „Comedia elină și teatrul latin", „Drama și teatrul profan în evul mediu"), Ion Marin Sadoveanu nu a reușit să le definitiveze.
 
În anul 1937, presat de problemele financiare, semneazǎ un contract de traduceri din opera lui Shakespeare („Richard al III-lea", „Furtuna, Antonio" și „Cleopatra", „Romeo și Julieta"), cu Teatrul Național. De asemenea, solicită un ajutor financiar prietenului său N. M. Condeescu, secretarul Fundațiilor Regale. În această cerere, cu multă durere, precizează faptul că: „Sunt pe punctul de a-mi vinde întreaga mea bibliotecă evaluată la circa 2.000.000 lei, vândută pentru suma de 160.000 lei. Ca instrument de lucru în specializarea mea este o bibliotecă unică în țară. Sunt acolo cărți de doctrină literară, texte, critică, albume de decoruri, costume și arhitectură de teatru, ce ar fi imposibil să le adun din nou. E tot ce mi-a rămas de pe urma unei foste averi, aceasta realizată de-a lungul bibliotecilor și anticarelor în curs de cincisprezece ani."
 
După obținerea ajutorului financiar, va face o vizită în Germania, unde va lega noi prietenii cu regizorii nemți. Adeseori, temându-se să nu fie acuzat de politică de extremă dreapta, în discursurile pe care le ținea, sublinia că-l interesează doar dramaturgia germană. Dar, se pare că, în mod șăgalnic am spune, „omului nu-i pria liniștea", după cum notează Ioan Massoff, în analiza personalității sale. Simțind nevoia să se desfășoare, nebănuind pericolul la care se expunea, a acceptat să țină, în vara anului 1943, o serie de conferințe la Madrid, Lisabona și în câteva orașe din Germania. Cu toate că turneul s-a încheiat cu un succes rǎsunǎtor, „nota păcatelor sale se lungise". Astfel,  după evenimentele politice din 23 august 1944, Ion Marin Sadoveanu a fost trecut pe lista „trădătorilor", „vânduți nemților", fapt care, practic, l-a expulzat din viața publică. Astfel, deși era un model de conștiinciozitate, a fost înlăturat din funcția de dramaturg al Teatrelor Române. Desigur, în spatele destituirii se afla afinitatea sa vizibilă față de cultura germană. Ajuns în pragul pauperizării, pentru a supraviețui, vinde rând pe rând bunurile de valoare moștenite.

Începând cu anul 1945, toți intelectualii români au fost supuși unui nou val de verificări. Scriitorii care nu corespondeau noilor cerințe politice au fost epurați din bibliotecile publice, ca mai apoi operele lor să fie interzise. Cei considerați „periculoși" au fost trimiși în judecată, sub diferite acuzații, primind în urma proceselor ani grei de închisoare. O astfel de verificare a avut loc și la Societatea Autorilor Dramatici. Consiliul de conducere în cazul lui Ion Marin Sadoveanu a admis faptul că sciitorul nu a făcut parte din niciun partid politic, iar în ceea ce privește activitatea desfășurată în spațiul public a fost caracterizată „ca având un caracter strict cultural". Astfel, chiar dacă era urmărit și adeseori hărțuit, guvernul comunist nu a avut suficiente probe pentru a-i intenta un proces politic.
Primul său roman, Sfârșit de veac în București, a apărut în plină criză politică și socială, mai exact în anul 1944, fiind editat de Socec. Încă de la prima ediție s-a bucurat de aprecierea criticilor, deși a fost publicat în doar 3.000 de exemplare. Au urmat încă patru ediții, care au impus romanul printre cele mai reprezentative din epocă, textul fiind tradus în limbile franceză și germană. 

Conferențiar în cadrul grupului Rugul Aprins

Prin 1945, fiind exclus din Societatea Scriitorilor Români, îndepărtat din funcția de Subsecretar de Stat, din cadrul Ministerului Cultelor și Artelor, începe să frecventeze Asociația Rugul Aprins, închegată în jurul Mănăstirii Antim. Ion Marin Sadoveanu a participat activ la cenaclul grupului, prezentând numeroase fragmente din creația sa artistică.
Odată cu frecventarea grupului religios, pentru a se împăca cu sine, își schimbă stilul de viață, aplicând cu strictețe învățăturile Sfinților Părinți. Citește literatură religioasă, ajungând la concluzia, că „patimile pot fi înăbușite dacǎ omul duce o viață ascetică". În jurnalul său întâlnim numeroase evocări de acest gen. „M-am împărtășit, eram singurul. Și extrem de emoționat. [...] Asistența numeroasă m-a privit cu simpatie." Adeseori, într-o singură zi, împreună cu Vasile Voiculescu, vizita mai multe biserici, fiind atent la arhitectura locașelor de cult, la starea sa interioară, mai ales când pășea în naosul încăperii, cu alte cuvinte la urmele sacrului sacerdotal. Întrospecția practicată intens îi facilita observații precum aceasta: „viteza, pripeala, graba sunt cele care strică rugăciunea." 
 
Mihai Berechet, în 9 caiete albastre, nu-l omite din evocările sale, notând cu oarecare simpatie: „Îl vedeam adesea pe Ion Marin Sadoveanu la Schitul Darvari, în tovărășia fostului Mitropolit Tit Simedrea și a părintelui profesor Nae Popescu, tatăl regretatului actor Mihai Popescu. [...] Ion Marin Sadoveanu mi se părea teribil de pios, remarcasem starea de prosternare în fața icoanelor, care dat fiind proporțiile distinsului om de cultură, iertați-mă, îmi părea ușor ridicolă."
 
O prezentare edificatoare ne oferă și părintele Andrei Scrima în „Timpul Rugului Aprins". Ion Marin Sadoveanu este amintit în câteva rânduri ca fiind un apropiat al lui Sandu Tudor de pe vremea colaborării sale la revista „Gândirea". În cadrul grupului „surprindea prin asiduitate, vădită într-o devoțiune oarecum rustică: adorare prelungită a icoanelor, gestualitate amplă. Modern și incorigibil – și încântat de a fi considerat astfel – memorie vie, deosebit de manierat. El era unul dintre cei mai sclipitori conferențiari de pe piața culturală de atunci. Cum la
 
Mănăstirea Antim se organizase un ciclu săptămânal de conferințe, Ion Marin Sadoveanu a asigurat o serie consacrată teatrului antic și misterelor medievale." Începând cu anul 1946, însăși literatura sa a suferit numeroase modificări, îi citește pe Sfinții Părinți, face traduceri și începe un program religios, asemănător fraților din mănăstire. 
 
Începe să lucreze la o amplă proză creștină dedicată patronului său spiritual Sfântul Ioan Botezătorul. În urma unei serioase documentații, va reuși să scrie doar un prim capitol, intitulat „Viața înaintemergătorului Ioan Botezătorul", pe care îl va publica în revista „Mărgăritare". 
În accepțiunea Mădălinei Nicolau, „această remarcabilă proză întrunește toate calitățile prozatorului. Într-o limbă clară, frumoasă, cu iz de vechi calendare, sunt înfățișate pe rând scene ale traiului tihnit din familia lui Zaharia, peisaje din Iudeea, dramatica ucidere a pruncilor de către tiranicul și obsedatul Irod. Caracterele și stările psihologice sunt redate cu mare finețe, nelipsind secvențele dinamice cu mișcare scenică, abil realizate." Când narațiunea a fost citită în cadrul unei conferințe, sub egida Rugului Aprins, la Mǎnǎstirea Antim, textul a stârnit interesul auditoriului. Iatǎ ce ne mǎrturisește în acest sens
 
Părintele Vasile Vasilache, starețul de pe atunci al mǎnǎstirii. „Într­-una din zile, Ion Marin Sadoveanu a venit la noi cu un manuscris, scris cu penița, care prezenta într-o înfățișare excelentă scena martirajului Sfântului Ioan Botezătorul." 
 
Însǎși viața sa personalǎ a suferit numeroase modificări. Semnează un număr mic de articole și cronici, merge la cafenelele de pe Calea Victoriei din ce în ce mai rar, evită să întrețină cancanurile epocii. În schimb era văzut deseori în compania fostului Mitropolit Tit Simedrea, cu care purta ample discuții la Schitul Darvari sau în incinta Mănăstirii Cernica. Această distinsă față bisericească frecventa aproape zilnic Biblioteca Academiei Române, secția Manuscrise Vechi. După modelul Vlădicii, care căuta tezaurul ascuns în ceasloavele bisericești, prin 1955, Sadoveanu a început să studieze cărțile rare. Din lectura zilnică nu erau omise nici ultimele apariții din librăriile românești și occidentale.
 
Din notele de jurnal aflăm faptul că, zilnic, între anii 1945-1955, obișnuia să facă „popasuri îndelungate, vreme de câteva ceasuri la bisericile Boteanu, Crețulescu, și nu în ultimul rând, la Antim". Adeseori, în zilele de sărbătoare sau duminica după-amiază, împreună cu pǎrintele Alexandru Elian și Vasile Voiculescu obișnuia să viziteze mănăstirile din jurul Bucureștiului. 
Religiozitatea, izolarea în în lumea cărților, neliniștile cauzate de lipsa unor resurse financiare sigure (nicio instutuție nu a mai dorit să-l mai angajeze), au adâncit latura introspectă a personalității sale. Cu toată tendința sa spre însingurare, un grup de prieteni i-au rămas alături. Florentin Popescu, în volumul „Pe urmele lui Vasile Voiculescu", ne vorbește despre un astfel de grup: „Acasă, poetul – e vorba de Vasile Voiculescu – primea din când în când vizita mai vechilor săi prieteni, totuși puțini la număr: Adrian Marin, desenatorul Demian, Sandu Tudor, Dinu și Cornelia Pillat, Camil Baltazar, Camil Petrescu, doctorul Radian, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Bădăuță și Ion Marin Sadoveanu (Manache, cum îi zicea el), cu acesta din urmă purtând, după ce va depăși șocul pierderii soției, și îndelungi convorbiri telefonice."
 
Pentru că începuse perioada restricțiilor totalitariste, scriitorii considerați primejdioși aveau interdicție de a mai publica. În această situație se aflau cam toți intelectualii vremii. Pentru a uita de noile vicisitudini, cei nominalizați se adunau într-un cerc restrâns fie la domiciliul lui Vasile Voiculescu, fie la locuința lui Barbu Slătineanu, pentru a-și împărtăși unii altora creațiile artistice. Barbu Slătineanu, descendent dintr-o familie nobiliară, fost colonel, autor de nuvele istorice, renumit colecționar de ceramică și tapițerie veche românească, donase întreaga colecție Statului Român, împreună cu o parte a locuinței. Făcuse acest gest pentru a scăpa de o posibilă pușcărie. Pentru sine și pentru familie păstrase câteva camere spre folosință. Astfel a luat naștere „Muzeul de ceramică veche Slătineanu". Din păcate, acest muzeu a funcționat pentru o scurtă perioadă de timp. După 1958, când Barbu Slătineanu moare, colecția unică la acea vreme în București dispare fără urmă.
 
În marele salon al casei Slătineanu, unde se adăposteau piesele de muzeu, fostul colonel își primea oaspeții de onoare la un ceai. Cenaclul literar închegat la domiciliul acestuia funcționa pe relații de prietenie, întâlnirile având loc marțea și joia. Ion Marin Sadoveanu făcea parte din acest grup, fiind considerat un scriitor „de mare clasă". 

În 1958 persecuțiile din țară se întețesc, regimul comunist fabricând noi dosare de anchetă. Ion Marin Sadoveanu nu s-a numărat printre cei reținuți în cadrul grupului Rugul Aprins. Iată explicația oferită de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania. „Numele lui Ion Marin Sadoveanu era cunoscut în afara țării, de fapt în toată Europa, și regimul nu dorea să se spună că sunt persecutați oamenii de cultură și ierarhii. El, ca de altfel și Tit Simedrea, erau supravegheați de organele Securității. Chiar dacă, mai apoi, au fost cercetati de către procurori, nu au fost arestati."

În ultimele decenii de viață, cu ajutorul lui Tudor Vianu, Mihai Ralea, va reuși să publice în paginile revistelor: „Timpul" și „Viața Românească". În pofida noilor presiuni ideologice a reușit să introducă pe scenă câteva drame din repertoriul antichității. Amintim piesele: „Electra" lui Euripide, „Prometeu înlănțuit" și „Perșii" semnate de Eschyl, „Norii și păsările" a lui Aristofan.
 
De-a lungul a două stagiuni (1956-1957, 1957-1958) a susținut și douăzeci și trei de conferințe publice, în care a prezentat „Istoria teatrului universal", în sens exhaustiv, cuprinzând: „Teatrul în Evul Mediu", „Tragedia elină", „Mimusul și începuturile teatrului realist", „Teatrul renascentist", „Teatrul clasicist". 
Încurajat de succesul obținut cu romanul „Sfârșit de veac în București", Ion Marin Sadoveanu s-a apucat din nou de scris. A redactat romanul „Taurul mării", în anul 1962, în care a introdus numeroase documente arheologice strânse de-a lungul timpului din Dobrogea, tǎrâmul copilǎriei sale. A finalizat, împreună cu Șerban Cioculescu, un ghid turistic intitulat România, în care semnează un consistent capitol destinat geografiei Bucureștiului. În anul 1957, după o lungă elaborare, îi apare romanul „Ion Sîntu", o continuare pe linie cronologică a „Sfârșitului de veac în București". 
Dupǎ patruzeci de ani în slujba culturii, oboseala a început să-și spună cuvântul. Nici turneele cu trupa de teatru, prin Austria și Italia, nu-l mai atrăgeau atât de mult. Într-o scrisoare, îi mărturisește lui C. Serienescu faptul că: „Acum simt că am îmbătrânit. Cu toatǎ efervescența în care trăiesc, tânjesc după o viață liniștită."
 
În anul 1959, Ion Marin Sadoveanu a fost cooptat în Comisia Națională pentru UNESCO, devenind primul delegat al României la congresele internaționale ale instituției. Așadar, este împovărat cu noi obligații de serviciu. Participă la toate ședințele comisiei UNESCO, redactează numeroase articole pentru această instituție, răspunde tuturor invitațiilor de a conferenția, mai ales că „nu exista societate, asociație, ligă, la care să nu cuvânteze". 
 
Oscar Han, sculptor de profesie, l-a cunoscut imediat după Primul Război Mondial, în cercul revistei „Gândirea". Cu timpul, cei doi au devenit prieteni apropiați. Urmărindu-l de-a lungul timpului, observase că Ion Marin Sadoveanu „era un om de o mare distincție sufletească, dar distincția sa era livrescă și manuală, a celuia ce poate scrie cu mâna liberă litere caligrafice. La acest om se vedea, încă de la prima vedere deosebit de clar, faptul că pasiunea pentru lecturi și cărți i-a creat acea bogăție intelectuală deosebit de fină. Putea expune cu frumusețe și claritate o carte citită, putea prezenta cu aceeași amploare o carte de filozofie. Avea vaste cunoștințe, din diferite domenii, practic puteai să dezbați cu el orice domeniu, dar excela în istoria artelor. Era un om ce deținea o putere deosebit de selectivă. Știa să găsească și să scoată frumosul la suprafață." 

 
Ultimii ani din viața sa au stat sub semnul modestiei. Trăia într-o garsonieră, singur, înconjurat de cărți și numeroase albume. Nu mai avea nimic de valoare, din fosta sa moștenire. Iată ce ne mărturisește Ioan Massoff un apropiat al scriitorului: „Chiar dacă se arǎta în fața amicilor mulțumit de viața sa, avea însǎ o fricǎ, nu dorea să moară chinuindu-se. Soarta a fǎcut ca Domnul sǎ-i împlineascǎ cea din urmă cerere, Ion Marin Sadoveanu stingându-se, la data de 2 februarie 1964, în urma unui atac de cord. A decedat la 70 de ani."
Tudor Vianu, profund afectat de această neașteptată pierdere, scria în necrologul său: „Ion Marin Sadoveanu este un tovarăș din anii tinereții, și cărțile sale sunt niște evenimente ale prieteniei noastre. [...] Sub înfățișarea sa impecabilă vibra un fond omenesc pe care n-aș putea sǎ-l evoc acum. Îl regăsesc în inima mea, ca pe o amintire scumpă a vieții, pe care aș vrea să-l trec mai departe, revărsându-l în inimile tinerilor de azi, care vor regăsi în el pilda unui învățat și a unui artist. Dați-mi voie să mă mărginesc la aceste recapitulări obiective. «Restul este tăcere» spune Hamlet lui Horatio. Este tăcerea noastră grea de despărțire..."