Într-o notiță anterioară, făceam următoarea afirmație: „El (virusul SARS CoV-2 n.n.) circulă în continuare și va continua să circule până când 80% din populație se va imuniza”. Un prieten, Teodor Nedelcu, pune o întrebare: „Domnule profesor, un necunoscător în domeniul medicinei, ca mine, ar dori să comentați un pic afirmația «virusul va continua să circule până când 80% din populație se va imuniza». Ce se întâmplă cu celelalte 20 de procente?”. Grăbit, nu stau să gândesc și dau răspunsul cu care ne îndoctrinează epidemiologii și infecționiștii: „Celelalte 20 de procente sunt protejate de imunitatea celorlalți.” Luat de val, am uitat de genetică, de individualitate, de specificitate de grup etc. M-am comportat ca un „expert orgolios și mărginit”.

Miracolul Manaus – cum îl numește presa – a fost ca un duș rece, care m-a adus cu picioarele pe pământ.

Manaus este capitala statului brazilian Amazonas. Este al șaptelea oraș ca mărime din Brazilia, cu o populație estimată în 2019 de 2.182.763 persoane și o suprafață terestră de aproximativ 11.401 km2. Este situat în apropierea confluenței râurilor Negro și Solimões. Orașul a fost fondat în 1669 ca Fortul de São José do Rio Negro. Manaus este situat în centrul celei mai mari păduri tropicale din lume. A fost unul dintre cele douăsprezece orașe gazdă ale Cupei Mondiale din 2014, precum și gazda uneia dintre cele cinci subsecțiuni ale Jocurilor Olimpice de vară din 2016.

Primul caz de infecție cu SARS CoV-2 în Manaus a fost raportat pe 24 martie 2020, după care (mai ales datorită atitudinii președintelui conservator al Braziliei, Jair Bolsonaro) se declanșează o campanie „apocaliptică” a presei internaționale.

Iată ce scrie The Guardian în 30 aprilie 2020:

Dezastru total: Manaus umple gropi comune în timp ce Covid-19 ajunge pe Amazon "Ziua și noaptea, morții sunt înhumați în pământul amazonian – ultimele victime ale unei pandemii devastatoare, care ajunge acum adânc în inima pădurii tropicale braziliene. Duminică, 140 de cadavre au fost înhumate în Manaus, capitala a statului Amazonas. Sâmbătă, 98. În mod normal, cifra ar fi mai aproape de 30 – dar acestea nu mai sunt vremuri normale. Experții și oficialii spun că mai mulți factori explică intensitatea catastrofei, care afectează cel mai mare oraș din regiunea Amazonului. Una este că epidemia de coronavirus a lovit la capătul sezonului ploios, când bolile respiratorii sunt frecvente și spitalele sunt deja aglomerate. Un alt aspect este că serviciul de sănătate cronic subfinanțat de Manaus era slab echipat și nu avea personal suficient chiar înainte ca personalul medical să înceapă să contracteze COVID-19. Dar mulți dau vina pe eșecul guvernului de a implementa în mod eficient măsuri de izolare după detectarea COVID-19. Pe 23 martie, guvernatorul statului a instituit o stare de urgență, ordonând închiderea tuturor întreprinderilor (anulată de președinte n.n.), Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, ar trebui să își asume vina pentru subminarea deliberată a acestor măsuri. (sursa The Guardian)

O lună mai târziu, intervine BBC cu știrea „Cum coronavirusul trece prin Brazilia”. Citez „Focarul de coronavirus din Brazilia este unul dintre cele mai grave din lume, cu peste 2 milioane de cazuri înregistrate din martie. De fapt, este a doua țară cea mai afectată după SUA. Peste 74.000 de oameni au murit cu virusul acolo…. În capitala statului Manaus, un bărbat poate fi văzut aranjând sicrie la un salon funerar. Oficialii au avertizat că stocul de sicrie din regiune ar putea să se epuizeze. Aceștia au fost forțați să sape mari locuri de înmormântare, pe măsură ce decesele au crescut, iar sărăcia și malnutriția au făcut din combaterea virusului din inima pădurii tropicale amazoniene o provocare majoră. (…) Dar, în ciuda creșterii numărului de cazuri, nu a existat încă un blocaj național. Statele și orașele și-au adoptat propriile măsuri, (…), iar datele au arătat ulterior că respectarea acestora a scăzut odată cu trecerea timpului. Ordinele de ședere la domiciliu și alte restricții au fost criticate de președintele de extremă dreapta Jair Bolsonaro, care le-a denunțat drept „dictatoriale”. S-a alăturat chiar protestelor anti-blocaj din capital Braziliei. El a susținut că blocările regionale au un efect mai dăunător decât virusul în sine și a acuzat mass-media că răspândește panică și paranoia… (sursa BBC).

Presa internațională afirmă că situația în Manaus este dramatică. Sistemul spitalicesc este în colaps. Pacienții cu coronavirus sunt refuzați la internare. Necesitățile de bază – paturi, targă, oxigen – nu sunt rezolvate. Ambulanțele refuză să ia pacienți. Oamenii mor acasă. Groparii nu au putut ține pasul cu înhumările. Se prezintă imagini cu ambulanțe în șir la poarta spitalului, sicrie aliniate, personal medical care învinuiește populația că nu respectă recomandările și răspândește virusul etc. (vă sună cunoscut?). Surplusul de mortalitate este de 3000 cazuri (la o populație de peste 2 milioane de locuitori). Se prognozează o catastrofă umană. Primarul din Manaus, Arthur Virgílio Neto, a declarat că „a luptat pentru izolare socială”. „Încercarea a eșuat”, a spus el. „Nu a existat o izolare socială reală. Oamenii au ieșit încă și nu s-a înțeles de ce. În cele mai dificile ore, mergeam la spitalul de campanie, mă blocam în trafic și mă gândeam: „De ce oamenii nu sunt acasă? Ce fac?”. (sursa Washington Post)

Apoi, la jumătatea lunii iulie, în mod neașteptat, – fără o explicație, lucrurile se îndreaptă. Numarul pacienților cu coronavirus internați scade (de la peste 1.300 în mai la sub 300 în august), unitățile de terapie intensivă se eliberează, excesul de decese scade (de la 120 pe zi la practic zero), numărul de testați pozitiv (asimptomatici) scade. Viața în Manaus a revenit la normalitate – mult mai devreme decât se așteptau OMS, oamenii de știință și oficialii din domeniul sănătății publice.

Cum putem să explicăm acest fenomen?

Manaus nu a impus niciodată un blocaj sau alte măsuri stricte de izolare utilizate în Asia și Europa. Puținele recomandări emise (inclusiv purtatul măștii) au fost ignorate de majoritatea oamenilor. Deducem că există alți factori care „au alungat” virusul. Cel mai probabil imunitatea „de turmă”. Dar Manaus nu a trecut niciodată peste 20% de infectări. Atunci, trebuie să adâncim semnificația acestui concept. Să stabilim care este nivelul de transmitere și imunitatea efectivă într-o colectivitate de la care se întrerupe circulația virusului. Când am spus că, la 70-80% populație infectată s-ar ajunge la încetinirea infectării, s-ar putea să fi greșit prin exagerare în cazul SARS-CoV-2. Altfel zis, sigur la această proporție lanțul de transmisie se întrerupe. Acest raționament pleacă de la justificarea și explicarea scopului campaniilor de vaccinare în masă unde, plecând de la rata de transmitere a bolii, se stabilește procentul de persoane care trebuie vaccinate pentru a avea succes. Dar, în același timp, nu trebuie să plecăm de la premisa eronată că toată lumea este la fel. Indivizii diferă, fiind dublu determinați: genetic și ontogenetic. Genetic prin jocul genelor (nu există doi indivizi identici din punct de vedere genetic, cei mai apropiați fiind gemenii monozigoți) și ontogenetic prin evoluția de la naștere la moarte (unii oameni sunt mai activi social, alții sunt mai activi fizic, alții au preocupări spirituale, alții comportamente alimentare specifice etc). În aceste condiții, mulți cercetători afirmă că trebuie să ținem cont de eterogenitatea care e posibil să reducă procentul de infecție la care se poate realiza imunitatea de turmă. Oamenii cu cea mai mare probabilitate de a lua boala și de a o transmite sunt cei mai activi din punct de vedere social sau cei mai sensibili, vulnerabili, care se infectează primii. Dar, odată ce s-au imunizat și sunt în afara potențialului de victime, riscul este mai mic pentru toți ceilalți. Nu știm însă care este (procentual) efectul imunizării lor, dar poate fi o explicație pentru modul de evoluție a epidemiei în Italia (diferențe între Lombardia, Roma, Sicilia), Suedia, Olanda, țările central și est europene în care la măsuri diferite rezultatele medicale au fost aproape identice și la măsuri identice, rezultate diferite.

Gabriela Gomes et all., în Individual variation in susceptibility or exposure to SARS-CoV-2 lowers the herd immunity threshold, au ajuns la o concluzie uluitoare: imunitatea de turmă ar putea fi mai mică de 20%. Se afirmă „Pe măsură ce sindromul respirator acut sever coronavirus 2 (SARS-CoV-2) se răspândește, subpopulația sensibilă se epuizează, provocând scăderea incidenței noilor cazuri. Variația sensibilității individuale sau a expunerii la infecție crește acest efect. Persoanele, care sunt mai susceptibile sau mai expuse, tind să fie infectate mai devreme, epuizând subpopulația sensibilă a celor care prezintă un risc mai mare de infecție. Această epuizare selectivă a susceptibilităților intensifică decelerația în incidență. În cele din urmă, numerele susceptibile devin suficient de scăzute pentru a preveni creșterea epidemiei sau, cu alte cuvinte, se atinge pragul de imunitate al efectivelor (HIT). Măsurările exacte ale eterogenității sunt, prin urmare, de o importanță crucială în controlul pandemiei COVID-19.”

În concluzie, merită să reanalizăm conceptul „imunizare de turmă” și prin prisma individualității și suscceptibilității persoanei. Cât privește actuala pandemie, rectific ce am spus anterior și afirm că virusul SARS CoV-2 circulă în continuare și va continua să circule până când o parte din populație se va imuniza. Care este procentul de persoane infectate pentru a realiza „imunizarea de turmă”? Rămâne să vedem.

P.S.: Pentru cei care postează comentarii și îmi trimit tot felul de date și grafice, încercând să mă convingă fie că virusul nu există, fie există și ne așteaptă apocalipsa: convingerea mea de nezdruncinat este că virusul există și determină o afecțiune cu 1% cazuri grave și critice și 80-90% asimptomatici. De aceea trebuie tratată pandemia cu responsabilitate: nici să nu o bagatelizăm, nici să nu o exagerăm. Această pandemie prin particularitățile sale nu justifică măsurile de limitare ale drepturilor civile și sociale.