Îmi amintesc de o glumă care conținea dilema „cum ai prefera să mori, spânzurat, otrăvit sau printr-un atac de cord”? Până la urmă toți aleg să trăiască iar dacă n-au încotro ar prefera o moarte cât mai rapidă. Adaptată pentru cazul debitorilor cu probleme, întrebarea ar suna așa: cum preferi să ajungi în incapacitate de plată, prin dobânzi foarte mari sau prin penalități de întârziere astronomice? Disputa privind nivelul optim de plafonare a dobânzilor i-a scos până acum în față pe cei care se considerau victime ale unor DAE (dobânzi anuale efective) umflate dar nu s-a făcut încă nimic în plan legislativ pentru cei care pleacă la drum cu DAE relativ decente dar prin acumularea unor întârzieri la plată ajung să datoreze mult mai mult decât cei care au avut din start DAE mai mare. Și chiar mult mai mult decât suma inițială împrumutată.

 

Într-o analiză relativ recentă a BNR privind plafonarea dobânzilor, care propunea totodată și un algoritm de calcul, apărea o referire interesantă la situația din Marea Britanie. „Marea Britanie a introdus, începând cu 1 ianuarie 2015, o serie de restricții asupra dobânzilor la împrumuturile cu cost ridicat acordate pe termen scurt. Astfel, dobânda la împrumuturi nu poate depăși 0,8% pe zi din suma împrumutată; se impune o limită în privința costurilor în caz de default de 15 lire sterline; există o limită totală de cost ce presupune că împrumutatul nu va trebui niciodată să ramburseze niciodată mai mult de 100% din suma împrumutată”.

 

Ei bine, pare o chestie ceva mai inteligentă să limitezi penalitățile decât să limitezi dobânda. Dobânda poate fi ceva asumat, este predictibilă dar în ceea ce privește penalitățile de intarziere lucrurile pot sări peste cal. Poți fi tras la răspundere la un moment în ceea ce privește asumarea unor costuri, pe principiul cerere-oferta (de ce ai acceptat, nu vedeai ce scrie negru pe alb în contract?) dar în ceea ce privește penalitățile de întârziere mai puțin, aici poate lipsi orice control din partea debitorului dacă acesta se confruntă fără voia sa cu o sugrumare a veniturilor. Dacă se limitează drastic dobânda, în special pentru împrumuturile pe termen scurt cu grad mai mare de risc asociat, cum se intenționează în acest moment (legea este destul de avansată în procedura parlamentară) finantatorii care își văd provocată serios marja de profit se pot duce în zona costurilor colaterale, care nu apar în DAE (penalitățile de întârziere reprezintă una dintre soluții), pentru a-și rotunji veniturile pe seama celor care ajung în dificultate.

 

Eventual, plafonarea dobânzilor se poate suprapune cu plafonarea costurilor totale ale împrumutului după model britanic. Sau, ca să rămânem la modelul țărilor de limba engleză, ar putea fi conceput și un hibrid anglo-american. Potrivit unui articol publicat pe opiniibnr.ro de către Cristian Bichi, „un raport al Național Consumer Law Center (NCLC) pentru anul 2017, prezintă, la nivel național, nivelele de dobândă aplicate de state pentru un împrumut de 500 de dolari SUA pe termen de 6 luni, după cum urmează: 21 de state americane au limita de dobândă (DAE) de 36 % sau mai mică); 12 state au limite cuprinse între 36% și 60%; 11 state au limite peste 60%; 10 state nu au limită (7 state oferă însă instanțelor judecătorești posibilitatea de a modifica termenii contractului dacă acestea din urmă constată că debitorul a fost tratat extrem de incorect, dar aplicarea unui astfel de mecanism este dificilă)”. Cu alte cuvinte, n-ar strica o soluție în care plafonarea DAE pentru împrumuturile de valoare mică, posibil după model american (între 36% si 60%), să fie dublată de prevederea ca suma totală rambursată să nu depășească în niciun scenariu dublul sumei împrumutate, ca în Marea Britanie (și, de asemenea, ca în România, înainte ca respectiva reglementare să fie eliminată din legislație la presiunea băncilor).