Într-un articol publicat pe portalul Adevărul, jurnalistul Cătălin Sturza face o analiză a etichetelor demolatoare puse împotriva instituțiilor de autoritate, adică de angajament, precum Familia, Biserica, Școala, Armata ș.a. Astfel, acesta observă că fenomenul contestatar e o dovadă de lașitate sau de frică față de asumarea greutăților, ceea ce naște comportamentul de fugă din fața vieții și de complacere într-o copilărie perpetuă. O dată criza personală conștientizată, același comportament evaziv duce la căutarea de surogate spirituale care nu pot înlocui credința și purtarea propriei cruci.

„Am văzut de curând vehiculată ideea că ar exista o „corelație” între căsătorie și corupție. (...) Mă gândesc, însă – de ce să cauți astfel de corelații? De ce să cauți, cum am văzut și în alte locuri, corelații între instituții precum Căsătoria, Familia, Biserica, școala, eventual armata, între instituțiile de autoritate, în general – și „corupție”? Toate acestea reprezintă „nenorocirile” acestei nații, și toate se traduc prin... corupție? În spatele acestor corelații de multe ori forțate, mi se pare că se ascunde o frică de a trăi. O generație întreagă (cea căreia i se adresează aceste „iluminări” de pe diverse bloguri) care trăiește în permanență cu frica drobului de sare. O generație căreia îi e frică să trăiască viața așa cum e ea. Care o teoretizează, care o abstractizează – fără însă a o trăi”, arată Cătălin Sturza.

În opinia jurnalistului, evitarea asumării propriei vieți e cauzată de lașitate și necredință. Aceste frici și negări alimentează fuga de trăire, căutarea permanentă a vieții ușoare, neangajante. Cum de ceea ce fugi nu scapi, confruntarea cu greutățile va apărea oricum, găsindu-l pe om nepregătit și vulnerabil. Ceea ce poate duce la depresie și deznădejde.

„Viața nu stă să aștepte după raționalizări, abstractizări și scuze de toate felurile. Viața nu vine cu garanții care să se potrivească parcursului ideal din capul tău – ăla care să te pună în lumina ideală în fața foștilor colegi de liceu cu care ești prieten pe Facebook. Viața o trăiești, pur și simplu. Creștinii o trăiesc cu nădejdea că mai intervine și Providența aici, că, dacă le vei face tu întâi pe cele plăcute Celui de Sus, și Cel de Sus le va face pe cele plăcute ale tale. 

Iar în unele cazuri nu mai e vorba nici măcar de frică – ci pur și simplu de fuga de greutăți, de dorința de a nu pune osul la bătaie, de a nu-ți asuma efortul. O căutare a „vieții ușoare”, pe modelul individualist – modelul eficienței maxime, utilitariste. Oricum, e clar că va fi greu. Și aceste raționalizări nu ajută la nimic – doar amână confruntarea inevitabilă cu greul. Ele ascund, de fapt, o frică patologică de greu, de confruntarea cu greutățile. Care confruntare oricum va veni.” 

Această "viață trăită în disonanță cognitivă", atunci când nu duce la depresie sau deznădejde, duce la o conștientizare pe jumătate a golului și a nefericirii personale, rezolvate la fel de superficial prin apelarea la surogate, la soluții existențiale culese din traininguri și de pe bloguri. O metodă de ocolire a problemei esențiale: „că împlinirea vine tocmai din confruntarea pieptiș și din biruirea greutăților vieții, care biruire este imposibilă fără (...) un salt bazat pe credință.”

„Și mai grav e când această generație realizează toate cele de mai sus – e conștientă de aceste lucruri. Și ar vrea să trăiască. Dar acești oameni nu pot, de frică – și atunci își caută scuze, culese de la tot felul de „traineri” „gurus” și „specialiști” și de pe tot felul de bloguri. Neasumarea, golul nu pot răspunde căutărilor autentice ale omului, nu pot oferi vreun fel de satisfacție care să nu fie un surogat – și de aici nefericirea, neîmplinirea. 

Cei care nu acceptă greul și sacrificiul, care merg pe modelul minimului efort nu au, pur și simplu, cum să devină cu adevărat adulți. Iar fuga lor este pe toate planurile, nu doar pe planul familial. „Puer aeternus”, copilul sau adolescentul perpetuu, este cel care trăiește așa până la vârste înaintate. Și care își face din fugă singura filosofie de viață. 

Ceea ce nu realizează această generație care ascultă de gurus și de bloggeri este că împlinirea vine tocmai din confruntarea pieptiș și din biruirea greutăților vieții. Care biruire este imposibilă fără „a leap of faith”, fără un salt care să se bazeze pe credință. Iar în lipsa credinței, toleranța omului la greutăți este foarte mică – este, de fapt, zero”, concluzionează Cătălin Sturza. 

Ocolirea dreptei credințe și a dreptei socotințe are ca efect îmbrățișarea unor soluții false dar convenabile, care minimalizează suferința interioară prin aruncarea vinovăției în exterior. De aici se nasc etichetările contestatare la adresa instituțiilor naturale ce ocrotesc binele social și individual, instituții văzute deodată ca oprimatoare și generatoare de inechități.

„Ceea ce rămâne este fuga eternă după surogate, după „rețete” spirituale dubioase și după „înțelepciuni” de pe bloguri care ne spun că, iată, căsătoria ar putea să fie o instituție suspectă. Și că toate instituțiile care au reprezentat, până acum o generație sau două, pilonii civilizației noastre – căsătoria, familia, etc – ar conduce de fapt la... corupție”, subliniază jurnalistul în articolul „Puer aeternus și fuga din fața vieții”, care poate fi citit integral pe pagina Adevărul.