Ecoul crimei din Dîmbovița nu s-a stins, presa din România încercând să afle mai multe despre pedofilul olandez. În scormonirea trecutului deviant al celui pe care autoritățile olandeze l-au „sinucis” apar elemente menite să prezinte și „fața umană” a pedofilului care a ucis cu sânge rece o fetiță de 11 ani. Considerații ale apropiaților olandezului, legate de „trecutul zbuciumat” al ucigașului de copiii,  prin care se încearcă spălarea imaginii de monstru. De la toate aceste aberații pleacă editorialul jurnalistului Alecu Racoviceanu, din Evenimentul Zilei.


„Cred că una dintre cele mai dezonorante dezbateri care pot apărea într-o societate este cea pe tema „De ce e pedofilul pedofil”. În general nu mă opun publicării oricărei informații, pentru că noțiunea de „interes public” a devenit tot mai vastă, încăpând în ea tot felul de lucruri, de la diagnosticele celebrei Greta la calitatea rufăriei mototolite noaptea de o starletă oarecare”, scrie jurnalistul Alecu Racoviceanu.

„În recentul caz al pedofilului criminal Johannes Visscher au apărut informații despre trecutul său, copilăria sa, care aproape că ar deschide și la noi o dezbatere de genul „și monștrii sunt oameni”. Nu, după mine, monștrii nu sunt oameni și, tot după umila mea părere, astfel de indivizi trebuie cercetați și medical ca pe păduchi, doar pentru a afla metodele cele mai eficiente de stârpire a lor. Deocamdată, au apărut doar două intervenții care m-au deranjat, prima, venită prin intermediul presei olandeze, de la un vecin de-al criminalului, cum că plânge soarta lui Johannes, care s-a sinucis sub ochii poliției olandeze.

A doua, citită în Libertatea, este o intervenție a unei foste logodnice a lui Johannes Visscher, care ne îndeamnă să îl privim cu îngăduință: „Nu e un monstru, ci un om care a suferit mult!” Citesc destul de multă presă străină ca să îmi dau seama cât este de reală această aplecare a publicului occidental de a privi cu înțelegere agresorii, de a căuta explicații și scuze în educație, credință, ofense primite în trecut sau abuzuri la care ar fi fost supuși când erau copii. Eu privesc lucrurile astea profund retrograd”, continuă ziaristul.

Și după ce, pe baza declarațiilor iubitei lui Johannes Visscher, olandezului i s-a conturat mai mult imaginea de victimă, decât de criminal,  „micuțul Johannes fiind bătut crunt de tată și abuzat de un frate mai mare, care a murit când avea 41 de ani”, Alecu Racoviceanu conchide:


„Ce ar trebui să înțelegem noi de aici? Că personajul care-mi provoacă scârbă, Johannes Visscher, nu e un monstru născut, ci unul făcut de o societate strâmbă, care l-a lăsat de mai bine de 7 ani fără supraveghere medicală și de 6 fără vreun control de la Poliție, asta după ce i-a permis unui tată bețiv să îl calce în picioare din fragedă pruncie până la adolescență. Iar unicul răspuns al maică-sii a fost de a scrie o carte motivațională în care spune „că poți reuși și dacă pleci dintr-o familie cu probleme”, spre extazul pozitivilor din toată lumea care lăcrimează dacă văd un pisic orb, dar la violarea unei fete se mulțumesc să spună că „o societate deschisă acceptă diferențele de concepție dintre oameni și tradițiile noului venit, cu bune și cu rele”.

Mi-e scârbă!”