Am mai spus-o, de nimic nu s-au temut capii sistemului uzurpator „post-comunist” decât că țara ar putea reintra în normalitate prin revenirea la forma de guvernământ desființată de ocupantul sovietic cot la cot cu înaintașii lor. Două au fost perioadele în care sistemul și-a manifestat cel mai evident această teamă, anume mandatele prezidențiale ale lui Iliescu de până în 1996 și cele două ale lui Traian Băsescu. 

Dacă despre perioada Iliescu s-a vorbit pe larg, cea a lui Băsescu a fost tratată cu totul superficial, deși ce au făcut regimul Băsescu și intelectualii lui a fost cel puțin la fel de grav cu cele întâmplate în cealaltă perioadă. Deși la fel de rudimentari amândoi – acțiunile în forță și șarjele calomnioase ale lui Iliescu (și Petre Roman) la adresa Regelui, respectiv ultragiile de bodegă ale lui Băsescu – în perioada celui de-al doilea au fost atent gândite și un număr de strategii anti-monarhiste, diversioniste, unele de un rafinament care lipsise până atunci. 

Cea mai importantă dintre ele a cuplat vârful ierarhiei politice cu elitele intelectuale (unele cu pretenții academice), susținătoare ale regimului Băsescu, și cu unele medii diplomatice românești din afară. Am elemente încă disparate (iar unul insuficient confirmat) pentru o demonstrație completă. Și totuși, ceva pot să pun cap la cap. Pe de o parte, elitele regimului Băsescu au propagat în permanență o rezervă categorică față de revenirea la monarhie. Uneori ele chiar au alertat, manipulator, cu amenințarea restaurării frauduloase a monarhiei. În zilele referendumului din 2007 pentru demiterea lui Băsescu liderul acestor elite, d-l Liiceanu, atrăgea atenția că „Miza referendumului este mai mare decât persoana lui Traian Băsescu, ea are în vedere instituția Președintelui”. Acest mesaj a fost transmis pe canale diplomatice și în capitale euro-atlantice, informațiile cele mai credibile indică Washingtonul și Berlinul. 

În anul următor, după eșecul referendumului, Băsescu a avut inițiativa înființării unei Comisii „de analiză a regimului politic și constituțional românesc”. O inițiativă pe cât de bizară pe atât de superficial tratată (cel mai probabil tocmai de aceea) de observatorii independenți. Fără a fi câtuși de puțin clar ce anume justifica în mod real un asemenea demers, s-a decis ca obiectul de analiză al Comisiei să fie acela de a vedea dacă limitele revizuirii Constituției, stabilite în 1991, își mai păstrează, toate, actualitatea (reamintesc aceste limite: caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială). Rezultatul? Perfect previzibil, desigur: forma republicană de guvernământ. Și doar ca să nu bată prea tare la ochi s-a adăugat și pluralismul politic. 

Numai că dacă în privința pluralismului politic (democrației constituționale) concluzia a fost argumentată (ceea ce putea să facă până și un președinte de CAP trecut pe la Ștefan Gheorghiu), cea privind forma de guvernământ n-a avut parte nici măcar de un rând în cele aproape 100 de pagini ale pretinsei analizei. Fapt care cred că spune două lucruri importante. Primul că, în contextul românesc istoric, politic și constitutional, așa ceva e practic imposibil de argumentat în mod rațional și cu un minim de bun-simț. Al doilea că, mai ales în raport cu această împrejurare, membrii Comisiei au dovedit un partizanat pro-republican grețos – altminteri perfect predictibil încă din clipa în care ei au acceptat patronajul unui personaj ca Băsescu. 

Dar e oare de mirare că ei au acceptat să scrie la comandă un Raport cu pretenții academice? Răspunsul mi se pare a fi mai mult nu decât da. Iar pentru asta e nevoie să dăm câteva nume mai sonore și să vedem ce ne spun ele. Președintele Comisiei a fost nimeni altul decât Ioan Stanomir, un propagandist al elitelor lui Băsescu și regimului lui, împreună lucrător cu alde Tismăneanu, Patapievici șcl. Timp de doi ani, firește din perioada numitului regim, el a condus în tandem cu Tismăneanu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, având ca principală grijă să îngroape, prin prescriere, dosarele pe care Institutul le-a instrumentat și le-a trimis Parchetului, prin Marius Oprea și prin mine. Membri? Printre ei Iulia Motoc, juristă de obediență băsistă, făcută de regimul omonim judecătoare la Curtea Constituțională și mai apoi la CEDO. Radu Carp, camarad în mai toate cu Stanomir, și de asemenea un cimpoi fleșcăit al aceluiași regim. Și, din ce știu, fiu al generalului Gheorghe Carp, celebrul satrap militar ceaușist, cu crime pe conștiință din Decembrie 1989 – despre care observ cu maximă mirare că nu-l întreabă nimeni de trei decenii.

Cât despre alte semnături ale făcăturii băsiste, cred că e suficient de spus că Tudor Drăgan este trecut la „consultanți” la o dată la care fostul constituționalist avea nu mai puțin de 86 de ani, și cu numai doi ani înainte să treacă la cele veșnice.