Circulă un document intern, de lucru, care conține regulile pe care autoritățile vor să le facă obligatorii - din câte înțeleg, după încetarea stării de urgență. Deocamdată acestor reguli le spun „recomandări”. Cei care au cultură juridică poate ne vor lămuri în ce măsură aceste recomandări pot deveni lege după 15 mai, pe ce bază juridică, dacă ne gândim că CCR tocmai a demolat, cu ultima decizie, maniera de restrângere a drepturilor fundamentale prin decrete și ordonanțe militare.

Cele mai flagrant ieșite din sfera constituțională, în opinia mea, și cele care ne privesc pe noi sunt, evident, „recomandările” privitor la biserică: nu e recomandat să săruți icoanele, nu e recomandat să dai/iei binecuvântare ca până acum, nu e recomandat să te împărtășești decât dacă ai linguriță de unică folosință. Așadar, o intruziune majoră și grosolană în ritualul liturgic și în spațiul bisericii, dar și în practicile devoționale ale individului. Căci dacă tu vrei să săruți o icoană sau să iei binecuvântare de la preot, ei bine, statul îți zice că nu e bine să o faci așa cum au făcut-o toți predecesorii tăi timp de două mii de ani, ci fie să nu o faci deloc, fie să o primești de la distanță, că altfel vei lua covidul prin creștetul capului și degetele strânse în inițiala lui Hristos ale preotului.

Există, deja, din câte circulă pe rețele, un răspuns din partea purtătorului de cuvânt, Vasile Bănescu, în care se afirmă oarecum timid că rânduiala împărtășaniei ține de biserică, iar eventualele reguli se vor discuta la nivel panortodox (nu e o idee prea bună și nici nu cred că se va ajunge la o practică unitară). Însă unele mitropolii din diaspora au „furat startul” la agiornarea rânduielii liturgice după comandamentele biopolitice. În Germania deja se recomandă oficial rânduială liturgică pe stil nou și adaptat exigențelor așa-zis sanitare (later edit: se pare că au scos de pe site).

Aceste reguli ce impun o „nouă normalitate” în biserică nu atacă doar ceea ce e evident, anume autonomia cultelor, credința și viziunea creștină, ci și un întreg mod de relaționare și de participare a omului la evenimentul liturgic și la fenomenul bisericesc. Un mod de a fi este destructurat, decompus „chirurgical”, ca să folosim metafore inspirate din realitate, recompus după comandamente care absolutizează, oricum fără baze empirice, obiective epidemiologice. Or, absolutizarea obiectivelor epidemiologice, transformarea lor în scop suprem, duce la subordonarea tuturor celorlalte aspecte ale vieții umane acestora, deci la o radicală reducere a tuturor și a toate la o brută „viață nudă”, ca să folosesc termenul lui Agamben, adică o viață biologică deposedată de demnitatea modului său de a fi. Și nu e vorba doar despre biserică. Sensul tuturor acestor măsuri vizează o astfel de deconstruire a societății, a spațiului public, a locului de muncă, a spitalului, a familiei, după noile comandamente care, tocmai prin absolutizarea lor, nu mai au nicio legătură cu știința, medicina, epidemiologia, ci toată legătura cu guvernarea oamenilor, deci cu (bio)politica.

În opinia mea, noi, cei din biserică, avem datoria să spunem un „până aici” acestor tentative ale Cezarului de a reglementa rânduielile bisericești.