† AMBROZIE
DIN MILA LUI DUMNEZEU,
EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Dumnezeu, iar de la Noi arhierească binecuvântare!

„Taină minunată și neobișnuită văd, cer fiind peștera,
Scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire,
întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu,
pe Care, lăudându-L, Îl mărim.”
Catavasia a IX-a la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

Preaiubiți slujitori ai sfintelor altare, binecuvântați și încercați dreptmăritori creștini din cuprinsul eparhiei noastre,

Cu dor am dorit a vă scrie, după îndemnul Dumnezeiescului Apostol Pavel, în vremurile acestea de încercare, nădăjduind să Vă pot împărtăși lumină din lumina cea necreată a Tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Am fi dorit ca scrisoarea noastră să vă afle în pace, cu inimile și cugetele încălzite de harul dumnezeiesc, însă purtarea vremurilor ne-a adus tulburare și teamă, am închis cămara cea dinlăuntru și am zăvorât ușa, ca nu cumva vrăjmașul să pătrundă printr-însa și să ne afle cu totul nepregătiți. Cine va rupe zăgazul acesta vremelnic? Cine va sfărâma lacătul cu care teama și neștiința, neputința și necredința au ferecat vistieria sufletelor noastre? De aceea, am socotit cu dreptate să vă fiu alături în osteneala aceasta și să vă aduc cheia nemăsluită ce deschide larg porțile sufletului. Și cheia aceasta este Hristos Domnul, pe care Îl mărturisim din veac, ca Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat, născut din veci din Tatăl și născut „la plinirea vremii” din Fecioara, spre îndreptarea și răscumpărarea neamului omenesc adâncit în păcat.

Priviți, iubiții mei, taina aceasta: în Hristos, vremurile dobândesc lumină și pace, se unesc într-un timp al curățirii și al izbăvirii, în vreme ce, fără de El, toate se despart și se împotrivesc unele altora, pun în locul dragostei ura și dezbinarea, în locul păcii războiul și ura. În zilele acestea ne urăm cu toții „La mulți ani!”, însă mulțimea aceasta a anilor nu poate fi decât în Hristos și împreună cu Hristos. Restul este vremelnicie. Vestea aceasta nu este nouă. Nu am aflat-o deunăzi, iar acum o transmitem mai departe. Noi ne-am născut cu aceasta și cântecul de leagăn ne-a fost „Hristos se naște!” și „Hristos a înviat!”, însă din prea multa trecere a anilor, le-am uitat pe toate acestea, iar în loc am așezat vorbe deșarte.

Da, fraților, astăzi este Crăciunul! Astăzi prăznuim începutul mântuirii noastre! Astăzi este sărbătoarea cea luminată a copilăriei binecuvântate! S-ar cuveni să ne bucurăm, însă bucuria ne-a fost întunecată de boală și de neputință. Mulți am lăsat calea deschisă deznădejdii și ne-am trezit singuri în fața unei încercări pe care n-am putut-o întrezări și peste care nu știm cum vom trece. Singuri fiind, am uitat învățătura apostolului: „de vreme ce Dumnezeu este pentru noi, cine ne va sta împotrivă?” (Romani 8, 31). Într-o asemenea împrejurare, vrăjmașul și-a întețit lupta și cei cuprinși în mrejele sale nu au pregetat să strige „Unde este Dumnezeu?”, dorind numaidecât răspuns după neputincioasa măsură omenească și refuzând să-l vadă pe Hristos ce le stă alături. În loc de dreapta cunoștință și mărturisire, au îmbrățișat necunoașterea mândră și orbirea celui rău. Cu dreptate învață Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu despre toate acestea: „Stăpânitorul veacului acestuia n-a cunoscut fecioria Mariei, nașterea lui Hristos din ea și moartea Domnului. Trei taine răsunătoare, care s-au săvârșit în tăcerea lui Dumnezeu” [1]. Și necunoscând ispititorul tainele acesteia, și cei ispitiți s-au legat cu aceeași necunoaștere, batjocorind dreapta credință. Față de unii ca aceștia nu se cuvine să răspundem cu ură și război, ci cu blândețe și rugăciune, care sunt arme nebiruite ale Duhului și nu fier stricăcios, pe care rugina îl macină și pe care furii îl râvnesc (Matei 6,19-20). „Față de mânia lor, ne îndeamnă tot Sfântul Ignatie, voi fiți blânzi, față de lăudăroșenia lor, voi fiți smeriți, față de hulile lor, voi faceți rugăciuni, față de rătăcirea lor, voi fiți tari în credință, față de sălbăticiunea lor, voi fiți potoliți” [2].

În astfel de clipe de cumpănă, multora cuvântul nostru le-ar putea părea fără de folos. La ce bun să vorbești despre sărbători și despre bucuria Nașterii Domnului, despre colinde și despre tradiții, despre copilărie și despre adunarea familiei în jurul mesei, câtă vreme lumea întreagă se află subjugată de boală? Vom îndrăzni totuși să cuvântăm, cu voia Domnului Dumnezeu, de-a pururi îndurat și milostiv, nu pentru a așterne pe hârtie cuvinte deșarte, ci cu speranța că vom aduce mângâiere și cuvânt de învățătură folositoare în aceste vremuri.

Creștini într-o lume tulburată

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Sunt noi, oare, schimbările acestea prin care trecem? Nicidecum! Citiți Sfintele Evanghelii și mai ales scrisorile Sfântului Apostol Pavel, ca să aflați cu de-amănuntul lupta dintru început a Bisericii. Bolile, teama, neînțelegerea, necredința, toate acestea au fost mereu arme la îndemâna vrăjmașului, împotriva celor stăruitori în dreapta credință. Singura schimbare este aceea a modului în care noi privim toată această prefacere a lumii și a societății.

Mai întâi ne-am bucurat de libertatea câștigată cu atâta trudă și sânge, apoi nu am știut ce să facem cu ea. Am ambalat-o în plastic, am negociat-o iresponsabil, am risipit-o fără discernământ, până i-am uitat rostul. Pierduți în propria viață, am socotit de cuviință să ne aflăm o nouă cale, însă nu ne-am încins mijlocul, nici nu am luat împreună cu noi toiag de spirijin. Mândri, ne-am încrezut în noi înșine atât de mult, încât ni s-a părut potrivit să pornim pe cale înveșmântați doar cu tunica subțire a rațiunii, părându-ne că singură aceasta ne va fi călăuză și adăpost în clipe de încercare. Și, iată, că astăzi doar rațiunea nu poate lupta împotriva bolii și mai ales a spaimei și a nesiguranței ce o însoțește. Firesc ar fi fost să ne luăm tovarășe de drum credința și buna-cuviință, însă, orgolioși, am preferat să rămânem singuri. Propriile neputințe le-am pus pe seama celorlalți, ne-am transformat limitele în false împliniri și păcatele în virtuți. Orbiți fiind, am strigat nebunește: „Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 52, 1) și ni s-a părut că săvârșim binele.

Aceasta este, fraților, lumea în care trăim, o lume tulburată de care nu ne putem lepăda. Boala aceasta ce bântuie întreaga planetă este doar suprafața unei răni mult mai profunde, ce macină neamul omenesc fără încetare. Uitându-l pe Dumnezeu, am uitat de noi înșine și ne-am transformat viețile în prilej de risipire. Astfel, am pierdut sensul propriei noastre existențe, am pierdut noblețea și buna rânduială, cinstea și dragostea, iubirea și bucuria de a face binele. Toate acestea s-au retras stânjenite din fața tăvălugului nerușinării, însă nu ne-au părăsit cu totul. Priviți la cadrele medicale ce ostenesc în spitale, la căpătâiul celor infectați! Înveșmântați în costumele de protecție, amestecând sudoarea și lacrimile, învăluiți în mirosul medicamentelor și al soluțiilor de dezinfectare, oamenii aceștia fac tot ce pot pentru a-i salva pe cei în suferință. Și ei au familii, soți, soții, copii și părinți ce-i așteaptă îngrijorați acasă. Și ei ar dori ca totul să se termine, însă dorința nu le este împlinită. Trudesc fără încetare, nădăjduind că totul va fi bine. Ce îi ține pe acești oameni minunați? Restul de noblețe rămas neamului omenesc. Ce le dă putere? Fărâma de credință ce nu a părăsit cu totul sufletul.

Fără îndoială, oamenii aceștia sunt adevărați eroi, însă nu sunt singurii. Lor li se alătură mulțimea discretă, tăcută a celor ce continuă să-și îngrijească bătrânii, a celor care ostenesc să învețe și să educe copiii, a celor care nu au obosit să spere că putem duce o viață decentă, chiar și în vremuri de criză. Și ar mai fi o categorie, pe care mulți o ignoră, alții o hulesc și o condamnă și doar puțini îi acordă sprijinul: aceea a preoților. Nu au nevoie de laude, nici de recunoaștere lumească, ci de înțelegere și sprijin, de decență și de un dram de respect pentru efortul pe care-l depun pentru păstoriții lor. Neștiuți de nimeni, oamenii aceștia au contiuat să-l împărtășească pe Hristos, să slujească lui Dumnezeu și aproapelui, fiecare după putința lui, să mângâie acolo unde nimeni nu mai putea mângâia, să înțeleagă acolo unde înțelegerea și-a atins limitele ultime, să râdă acolo unde zâmbetul a devenit amintire și să plângă pentru cei pe care nimeni nu s-a mai încumetat să-i jelească. Dragii mei preoți, Vă știu greutățile, văd povara ce vă apasă și, de ar fi cu putință, aș purta-o în locul vostru. Mulți dintre voi ați simțit urgia bolii și nu ați dezarmat. Noaptea Învierii v-a aflat pe cale, împărtășind Lumina din ușă în ușă, din poartă în poartă. Celor răposați le-ați aprins candelă, când casnicilor lor le-a fost cu neputință să vină la morminte, pe cei bolnavi i-ați cuminecat, voi ați umplut bisericile cu rugăciune, purtând în suflet pe cei rămași izolați în case. Acum, de Crăciun, situația nu s-a schimbat foarte mult, însă ați fost deja încercați întru slujire. Avem încredințarea că veți reuși să mențineți candela permanent aprinsă în sfintele altare, candela credinței, a mărturisirii în faptă și în cuvânt, candela Dumnezeieștii Liturghii și a slujirii aproapelui. În clipele acestea, însă, nu de confirmări aveți nevoie, ci de sprijin și de întărire. De aceea, Vă pomenim mereu în rugăciune, nădăjduind că vom fi pomeniți asemenea, ca Domnul Hristos să fie în mijlocul nostru acum și de-a pururi.

Dreptmăritori creștini,

Anul 2020 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române "Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români.” În plan educațional și de formare, în general, familia reprezintă cea mai importantă comunitate. Întrucât principiul de viață al familiei îl reprezintă iubirea, mai precis comuniunea de viață și iubire, din ea izvorăște o deosebită forță educațională și de formare a personalității sub toate aspectele, care nu-și are egal în altă parte. Astfel, familia este mediul spiritual în care copilul născut de mamă urmează să-și contureze personalitatea sa morală. Fără iubirea maternă și paternă, în ciuda unei foarte bune îngrijiri trupești, copilul riscă să rămână sărac sufletește.

Pastorația părinților și copiilor în aceste vremuri tulburi este cu siguranță o provocare foarte mare, însă ea nu se poate face fără a pune la temelia acestui demers sămânța cea bună a Scripturii, udată de apa vie a dumnezeieștilor experiențe ale Sfinților Părinți, care împreună vor face să se simtă mireasma Duhului în sufletele celor care vor dori să le urmeze și astfel să ajungă la măsura ,,bărbatului desăvârșit”. Bineînțeles, mesajul Evangheliei și al Tradiției trebuie adus în actualitate,tâlcuit și descoperit noilor generații, însă fără a pierde ceva din bogăția duhovnicească a mesajului sfânt.

Dacă vom deschide cartea Faptele Apostolilor și vom lectura capitolul 2, 46: „Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii.”, vom descoperi un adevărat program spiritual al Bisericii primare care poate să ofere o direcție sănătoasă oricărui tânăr care dorește să înainteze în trăirea autentic creștină. Astfel, vedem cum primii creștini aveau ca obiectiv principal participarea la rânduiala Bisericii, la săvârșirea Sfintelor Slujbe, mărturisind că numai împărtășindu-se de prezența harului lui Dumnezeu pot respira viața cea adevărată. Apoi, a doua recomandare este Cina Domnului, Sfânta Euharistie, gustarea din hrana Împărăției Cerurilor încă din lumea aceasta. Nu e suficient să fim în Biserică și nu vom putea înainta pe drumul spre Împărăția cea făgăduită, dacă nu ne vom hrăni cu merindele pe care Hristos ni le oferă. Vedem apoi că aceste două etape, prezența în Biserică și hrănirea cu Sf. Trup și Sf. Sânge ale Domnului, se dezvoltă și din sânul comunității eclesiale crește în chip firesc și o comuniune socială, căci putem observa cum primii creștini ,,luau împreună hrana întru bucurie”, adică starea eclesială era dusă mai departe de zidul Bisericii, viața în Duhul Sfânt înnoia și transforma fiecare activitate de zi cu zi. Nu întâmplător, Evanghelistul Luca, autorul cărții Faptele Apostolilor, lasă la sfârșitul versetului stăruința ,,întru curăția inimii”, ca ultimă etapă a programului duhovnicesc.

Curăția inimii, înțeleasă ca adâncul cel tainic al omului, locul în care simte glasul mustrător al conștiinței și zbaterile ființei sale, este tărâmul pe care se dă lupta cea duhovnicească cu ispitele și patimele. Stăruința de a păstra curăția inimii ne ține în harul lui Dumnezeu, care nu se retrage de la cei care împlinesc poruncile lui Dumnezeu și în același timp ,,îl simt” pe Dumnezeu în viața lor prin acest demers, căci Hristos ne spune: ,,Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. (Mt 5, 8). Totodată, curăția inimii asigură relațiile sănătoase cu semenii noștri. Căci cel deprins în a-și cunoaște propriile slăbiciuni și neputințe va găsi o înțelegere sporită și pentru scăderile celor din jur. Tinerii care vor reuși să pună în practică acest sfat, vor deprinde empatia și vor căuta să-i tămăduiască prin curăția lor pe cei din jur, mai degrabă decât să-i osândească sau, și mai grav, să dezvolte relații tensionate sau conflictuale.

Luând aminte la aceste etape prezentate în Faptele Apostolilor 2, 46, și anume: prezența în Sf. Biserică, împărtășirea cu Sfintele Taine, dezvoltarea stării duhovnicești din cadrul eclesial în cel social și grija pentru curăția sufletului, vedem cum putem să ne adunăm într-o comuniune cu ceilalți, ne ridicăm din izolarea noastră atât fizică, dar și spirituală, așezându-ne într-o relație de frățietate, dar, cel mai important, ne oferă o nouă identitate: aceea de fiu al lui Dumnezeu după har.

Crăciunul cel din inimă

Iubiții mei,

Ne sunt pline de suferință inimile, pentru că astăzi durerea este stare de fapt. Îi vom da, însă, locul de cinste și o vom lăsa să se încuibeze în sufletele noastre? Să nu fie! Acolo, în adâncul inimii, păstrăm chipul lui Hristos și tot de acolo ne izvorăște lumina. Astăzi este Crăciunul și, indiferent de împrejurările triste în care ne aflăm, Sărbătoarea Nașterii Domnului nu trebuie să fie umbrită. Este adevărat că mesele ne sunt întinse, însă locurile au rămas goale în jurul ei. Ne sunt plecați copiii, ne sunt plecați nepoții, ne sunt plecați părinții și cei mai mulți dintre ei nu au reușit să revină acasă. I-am uitat însă? Nicidecum, pentru că ei rămân mereu aproape inimilor noastre. Anul acesta acolo trebuie să sărbătorim Crăciunul, în inimă, împreună cu toți cei dragi, ospătându-ne duhovnicește.

De suntem cu luare aminte, vom înțelege că aceasta este Sărbătoarea Nașterii Domnului. Hristos s-a născut în taină și smerenie, în iesle, nu în palat împărătesc, încălzit de îmbrățișarea Maicii Preacurate și de suflarea animalelor, nu înfășurat în purpură de mult preț. L-au cercetat păstorii și străinii, nu cei din neamul său și acolo, în peștera din Betleem, s-a pus începătură mântuirii noastre. Nu ospețele, nu petrecerea, nu mulțimea oaspeților și bogăția mesei au dat strălucire Crăciunului, ci prezența lui Hristos, lumina harului dumnezeiesc, veșmântul dragostei dumnezeiești revărsat peste întreaga lume. Da, fraților, aceasta este Sărbătoarea Nașterii Domnului și, după mai bine de două mii de ani, suntem chemați să ne întoarcem la chipul ei cel dintâi, la chipul, smerit, duhovnicesc, tainic.

Nu ne putem îndura să lăsăm la o parte ospățul cel după trup, însă nu ne lipsim oare de masa cea dumnezeiască a împărtășirii cu Hristos? Vom pune înaintea lui Hristos – trup și sânge adevărat, prezent tainic în Sfântul Potir – mâncărurile cele de multe feluri ale lumii acesteia? Dumnezeieștii Părinți ne îndeamnă să fim cu luare aminte și să nu ne lipsim nici de cele ale duhului, nici de cele ale trupului. De aceea, iubiții mei frați în Domnul, apropiați-vă mai întâi de Dumnezeiasca Împărtășanie, curățiți prin post și prin spovadă, apoi bucurați-vă de ospățul pe care mamele și bunicile l-au pregătit pentru această zi. Amintiți-vă și de cei aflați în lipsuri, ca nu cumva să rămână flămânzi, râvnind asemenea sărmanului Lazăr la firimiturile căzute de la mesele voastre. Nu-i uitați pe cei din spitale, cadre medicale și bolnavi deopotrivă, pentru că toți au astăzi, mai mult ca oricând, nevoie de sprijinul vostru. Rugați-vă pentru ei, pentru poporul acesta și pentru lumea toată, căci avem mare nevoie de rugăciune, mai mult ca oricând. Rugați-vă, pentru ca harul Duhului Sfânt să sălășluiască în noi și astfel să prăznuim Crăciunul cel din inimă.

Preaiubiți părinți, frați și surori în Hristos Domnul,

Sfârșitul acesta de an a adus multă tulburare. Mulți părinți duhovnicești au fost chemați la Domnul, încercați fiind cu focul acestei boli molipsitoare, însă nu au plecat din lumea aceasta cu tristețe, ci cu bucuria întâlnirii cu Hristos. Testamentul lor este testamentul nădejdii învierii, al bucuriei viețuirii în dreapta credință și nicidecum al tristeții după lumea aceasta trecătoare. Sărbătoarea Nașterii Domnului nu trebuie să ne găsească în deznădejde, ci înveșmântați în haina credinței. Doar astfel ne vom putea bucura cu adevărat, doar astfel vom simți că astăzi este cu adevărat praznic luminat.

La acest ceas de sărbătoare sfântă, când Dumnezeu se descoperă în Betleemul sufletelor noastre și ne-a restaurant în demnitatea de fii ai Săi, Vă doresc tuturor să prăznuiți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei cu pace și sănătate deplină, minunându-Vă, așa cum spunea Sfântului Ioan Gură de Aur, de taina cea mare a înomenirii lui Hristos, care covârșește toată priceperea omenească.

La mulți și binecuvântați ani!

Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor și pururea către Domnul fierbinte rugător,

† AMBROZIE
EPISCOPUL GIURGIULUI

[1] Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni XIX. 1, în: Scrierile Părinților Apostolici, traducre Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1995, p. 196.
[2] Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni X. 2, p. 192.