Din dorința dlui Sfrijan Dianu de a onora peste timp memoria soției sale, Sheila Margaret, la inițiativa dnei Emilia Țuțuianu și cu acordul Maicii Starețe Stavrofora Iosefina Giosanu și a Consiliului Mănăstirii Varatic, care a oferit terenul pentru viitoarea construcție, în toamna anului 2015 este inițiat proiectul construirii unui Centru Cultural Spiritual, în imediata apropiere a Sfintei Mănăstiri Varatic, pe strada ce duce spre Biserica Sf. Ioan și mormântul poetei Veronica Micle, la numărul 1.

În data de 28 martie 2016, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, acordă aviz favorabil începerii lucrărilor la proiectul conceput de dna Emilia Țuțuianu, și înaintat de Maica Stareță Stavrofora Iosefina Giosanu, pentru construirea unui Centru Cultural Spiritual la Mănăstirea Varatic, proiect având ca finanțator pe dl Sfrijan Dianu.

După trecerea de fazele proiectării și obținerii avizelor necesare, în data de 4 iulie 2016 începe execuția construcției. Textul pisaniei, amplasată pe peretele din holul intrării în Centrul Cultural Spiritual Varatic, certifică: ,,Eu, Dianu Sfrijan, născut în Țara Românească, din dragoste de Dumnezeu și țară, …din iubire și recunoștință pentru cea care mi-a luminat și încălzit viața, dorit-am să ridic un lăcaș pentru vrednică folosință creatoare la Sfânta Mănăstire Varatic din Ținutul Neamțului. Cu binecuvântarea ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, sub îndrumarea ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, cu susținerea Maicii Starețe Stavrofora Iosefina Giosanu, am hotărât, printr-o danie statornicită, înălțarea acestui lăcaș care se va numi: Centrul Cultural Spiritual Varatic. Astfel, voi ridica această clădire la Mănăstirea Varatic, unde doresc a-mi rândui cea veșnică viață, alături de Sheila, iubita mea soție. Îndrituiesc în făptuirea acestui proiect pe prietenii mei, poeta Emilia Țuțuianu Dospinescu și soțul ei, Dorin Dospinescu, pe care hotărât-am a-i lăsa străjeri și martori peste timp pentru buna rânduială a acestei așezări. Întru dăinuirea acestui așezământ cât și pentru pomenirea noastră, doresc să se pecetluiască acest dar al meu, ca să nu fie clintit niciodată în veac, rămânând loc de meditație spirituală, spre bucuria credincioșilor care vor vizita mănăstirea și centrul cultural. Astăzi, 4 iulie 2016, purces-am a înfăptui lucrarea. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Prin implicarea dnei Emilia Țuțuianu și a dlui Dorin Dospinescu, împuterniciți ai finanțatorului Sfrijan Dianu, cu consultarea și implicarea Stareței mănăstirii Varatic, Stavrofora Iosefina Giosanu, construcția este finalizată în luna iulie a anului 2017. Inaugurarea are loc în data de 29 iulie 2017, în prezența Înaltpreasfințitului Ioachim, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, delegat al IPS Mitropolit TEOFAN al Moldovei și Bucovinei și a unui sobor de preoți, a maicii starețe stavrofora Iosefina Giosanu, a finanțatorului, dl Sfrijan Dianu, a coordonatoarei proiectului, dna Emilia Țuțuianu, a dlui Dorin Dospinescu, a constructorilor, dnii Lucian și Ștefan Spânu, a unor oficialități administrative județene și locale și a unui numeros public, iubitor de cultură și spiritualitate.

La demisol se află Salonul Safta Brâncoveanu, ce adăpostește un muzeu cu piese etnografice și de colecție.

La parter este amenajat Salonul Literar, dedicat viitoarelor serate literare, salon ce expune, în elegante vitrine, o bogată colecție de cărți, semnate de personalitățile literare ce au poposit la Varatic. Salonul Sheila, dedicat soției finanțatorului, și un Magazin de Suveniruri, cu cărți de spiritualitate ortodoxă și cărți laice, se află tot la parterul clădirii.

La mansardă, funcționează Biblioteca Mihai Eminescu, cu un fond de carte destinat consultării și împrumutului, și Salonul de Artă, un spațiu pentru expoziții de pictură.

Mănăstirea Văratic

DAN DULCIU: Jurnal sentimental: Văratec – oază de cultură și spiritualitate

Primind în cursul acestei veri invitația de a participa la prima aniversare a Asociației Centrul Cultural Spiritual – Văratec, am simțit o vie emoție, o bucurie lăuntrică adevărată.

Aveam ocazia să revăd meleaguri de legendă, o parte a acelei Românii Pitorești, zugrăvite acum mai bine de un secol în urmă de pana lui Vlahuță, de Hogaș sau Ibrăileanu, închipuită de mine în anii lecturilor școlare, unde poveștile mitologice din Amintiri din Copilărie ale hâtrului Creangă mi se păreau desprinse dintr-un atlas fantastic, cu denumiri stranii – Pipirig, Piatra, Neamț -, în care paginile sadoveniene întruchipau un ținut fabulos, cu munți legendari sau cu personaje plăsmuite de imaginația fecundă a povestitorului.
Cunoșteam din lecturi cât de mult a însemnat Văratecul pentru oamenii de spirit, cu atât mai mult cu cât un profesor din anii de demult ai studenției mele, T.R. Popescu, obișnuia să își petreacă vacanțele de vară aici: un loc binecuvântat, unde liniștea și pacea se pogoară parcă din ceruri, aducându-te mai aproape de Dumnezeu, în care cei ce părăsesc vârtejul amețitor al marilor orașe vin pe aceste meleaguri spre a căuta odihna sufletească, unde viața pare mai dulce și mai tihnită.
Pentru mine, motivația a fost mult mai incitantă: a fi la Văratec înseamnă de fapt a fi cu adevărat ,,acasă”.
Înainte de a rememora zilele petrecute în această vară aici, am să vă istorisesc o întâmplare, încărcată oarecum de tristețe.
Aflându-mă la bordul unui avion, în drum spre Iași, observ lângă mine o călătoare, venind din Marea Britanie, împreună cu un băiețel de 4-5 ani. Aceasta i se adresa micuțului în românește iar el îi replica de fiecare dată în limba engleză. Fiul înțelegea perfect cuvintele mamei, dar se înverșuna să îi răspundă doar în limba engleză.
Lucru de înțeles, fiindcă mama, lucrând probabil 8-10 ore pe zi, își vedea copilul doar seara iar acesta, fiind în majoritatea timpului printre cei de vârsta sa, la grădiniță, nu s-a obișnuit încă a folosi limba maternă.
Mă gândesc cu tristețe că bietul copil, crescând și învățând într-o școală cu profesori englezi, nu va mai avea bucuria de a-l citi pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Blaga sau Coșbuc, ci doar pe Shakespeare, Chaucer, Defoe, Galsworty, probabil, în cele din urmă, va uita graiul străbun.
Mă consolez cu această constatare amară, deși gândul că sute de mii de copii de români sunt deja în această situație nu-mi dă pace!
Trăind asemenea milioanelor de români în afara granițelor țării îmi pun ca și ei aceeași întrebare dureroasă, care ne frământă zi de zi mintea: de ce, având o țară atât de minunată, o cultură atât de prolifică, am părăsit-o?
Care sunt resorturile interioare ce au determinat milioane de semeni de-ai noștri să își abandoneze casa părintească, bunicii, frații și surorile, preferând asfaltul și cimentul monoton al Occidentului, renunțând la iarba și florile de câmp, la cărările șerpuitoare de munte, la șuvoaiele cele limpezi precum cristalul și frumos curgătoare ?
Este dezolant să întâlnești atâția tineri căutând de lucru în cele mai neașteptate colțuri ale Europei și nu poți să nu deplângi soarta fiilor și fiicelor acestui binecuvântat și roditor pământ rătăcind bezmetic, ca un popor fără țară, prin Oslo, Dublin, Lisabona, Londra, Atena, Madrid sau Viena ?
Una dintre cauze, fiindcă sunt mai multe, dureroase și nespuse, ar putea fi aceasta: cei ce și-au părăsit propriile cămine, aparent fără vreun motiv întemeiat, dar lăsând impresia că o cumplită catastrofă s-a abătut asupra lor (război îndelungat, foamete, molime ucigătoare) au ales bejenia în schimbul neputinței, au preferat pribegia în dauna disperării, exilul în locul nesiguranței zilei de mâine și surghiunul în urma existenței umilitoare.
Ei sunt cei pentru care cuvântul ,,acasă” nu mai are nici o semnificație sentimentală, nici o conotație nostalgică.
Ei s-au trezit la realitate, ca dintr-un vis urât, un coșmar fără sfârșit, ajungând să creadă doar în visele și speranțele lor, nu în promisiunile deșarte ale celor cei i-au amăgit, impostori venali, ce au pervertit și ultima fărâmă din ceea ce a mai rămas curat, pur și adevărat în țara noastră.
Într-o țară ce ar fi putut deveni un Eden al Europei, vedem doar tristețe, mâhnire și lipsă de speranță.
Dar, care este soluția ! Și, dintr-o dată, îmi veni în minte Văratec. Da, nu-i totul pierdut!
Într-o țară ca a noastră, în care mintea tinerei generații a fost bulversată de textele unor manuale alternative (și rezultatele se văd, se resimt dureros), într-o epocă în care programele școlare prezintă elevilor cunoștințe privitoare la ,,nesupunerea civilă (nerespectarea deliberată și non–violentă a legii)”, ori necesitatea de a manifesta ,,respect față de persoane și grupuri care susțin valori, opinii și credințe diferite” (cf. Programa de cultură civică pentru clasele a VII-a și a VIII-a); într-o perioadă în care există presiuni inadmisibile pentru a împiedica predarea religiei în școli, coroborate cu asidui demersuri pentru introducerea în sălile de clasă a cunoștințelor legate de ”identitatea de gen” (urmare a intervenției mișcării LGBT); într-o țară ca a noastră, singura din UE în care Istoria se predă în medie doar o singură oră pe săptămână, în timp ce, în restul statelor europene, media este de 2-4 ore (Ungaria 4, Marea Britanie 4, Franța 5, etc), sunt sigur că zidirea câtor mai multe școli la sate, înmulțirea universităților fără plată și scrierea manualelor corecte, dar și apariția unor asemenea așezăminte de cultură, vor schimba fața României !
Observând numărul impresionant al oamenilor veniți din cele mai îndepărtate județe ale țării pentru a se reculege în biserica Mânăstirii Văratec, vizitând mormântul Veronicăi Micle și apoi trecând pragul noului lăcaș de cultură, aflat în proximitatea mânăstirii și sub oblăduirea acesteia, cunoscând mai bine epopeea fondării și acțiunile organizate de inimoșii curatori ai Centrului Cultural Spiritual Văratec, am avut revelația descoperirii răspunsului la întrebările evocate mai sus, am înțeles semnificația unui asemenea gest curajos, aproape sfidând realitatea unei lumi aflate în convulsie și indiferentă la asemenea inițiative, am început să înțeleg mai bine valoarea și însemnătatea unor asemenea așezăminte, făclii de luminare a cugetului, matcă de cultură, îndemn spre învățătură și educație spirituală.
Ctitorii, familia Sfrijan -Sheila și Dianu, al căror destin trist înduioșează profund pe cei ce pășesc pragul acestei clădiri, și-au întretăiat drumul cu cei ce plecau, spre a muri departe de țară, ei venind, spre a muri aici !
Fondatorii au lăsat în urma lor nu un mausoleu rece și neprimitor, ci au întemeiat un așezământ cu valențe spirituale și de cultură, au dat chip și viață unui îndemn: oamenii sunt trecători pe acest pământ dar faptele lor nobile vor supraviețui veacuri de-a rândul, luminând mintea și sufletul celor însetați de cunoaștere și perfecțiune spirituală.
Așadar, un român ,,înstrăinat”, dar cu sufletul prezent mereu ,,acasă”, până în ultima clipă a vieții, Dianu Sfrijan, nici pe departe bogat, nicidecum faimos, întâlnind o inimoasă și talentată scriitoare, Emilia Țuțuianu, precum și o generoasă conducătoare a obștii chinoviale de la Mânăstirea Văratec, maica stareță stavroforă Iosefina Giosanu, a dăruit viitorimii un foaier de cultură, un lăcaș de spiritualitate profundă, unde luminile credinței și cunoașterii sunt adăpostite benefic sub același acoperământ, în aceeași ”casă”, perceput însă și ca un simbolic monument al dragostei eterne, de venerare a iubirii pline de sacrificiu dintre soț și soție.
Cu aceste gânduri am pășit pe meleagurile Moldovei, locul de naștere al marilor spirite călăuzitoare ale acestei nații. Mintea mea încerca să prefigureze momentul în care urma să prezint, în premieră, rezultatele unor cercetări recente privind ultimii ani de viață ai lui Eminescu, conferind o nouă interpretare simptomelor patologice, născând diagnostice derutante, multe dintre ele însă eronate, contradictorii sau nesigure.
Pentru mine, cel căruia hazardul vieții a statornicit să locuiesc într-o metropolă europeană, cunoscută și recunoscută pentru înaltul grad de civilizație urbană, experiența celor câteva zile petrecute în mijlocul unor oameni cu adevărat excepționali m-a copleșit cu adevărat.
Sosind aici, în această comunitate ce se orânduiește după reguli ancestrale și ritm de viață domol, ai senzația, fie și pentru o scurtă perioadă de timp, că trăiești într-un alt univers, într-o lume normală, o Românie așezată pe fundamente sănătoase, nepervertită de iureșul demolator al noilor canoane.
Revăd acum, după ce primele impresii s-au sedimentat, fotografiile făcute cu ocazia evenimentului de acum câteva săptămâni.
Deschid și paginile site-lui dedicat Centrului Cultural Spiritual Văratec, model de prezentare a unei instituții cu un profil atât de generos.
Nu știu ce să admir mai mult: sălile configurând salonul literar, biblioteca, sala de expoziție….. Oficial, ele poartă numele: Salon Literar, Salon Safta Brâncoveanu, Salon Sheila, Biblioteca Mihai Eminescu, Salon de Artă.
În realitate un spațiu ambivalent: un muzeu, bibliotecă, sală de expoziții, de conferințe, casă memorială, centru de studii….
Sau, mai degrabă, ar trebui să admir pe slujitorii acestui lăcaș !
Repet, la Văratec avem de-a face cu un experiment rarisim în peisajul cultural și spiritual autohton.
Pășind în sălile complexului (un centru funcțional, cu un echilibru bine chibzuit al detaliilor dar și al esențelor, cu mobilier elegant, adecvat specificului activităților desfășurate, cu dotări tehnice de ultimă generație, și mai ales cu căldura sufletească a celor ce păstoresc acest lăcaș) ai crede că te afli în București, Iași, Cluj sau Timișoara.
Trebuie să recunosc însă acest adevăr: nu am văzut nicăieri o asociație culturală, care să aibă un asemenea lăcaș modern, plin de valori de patrimoniu, cu un program cultural de excepție.
Impresionantul efort material este dublat însă de pasiunea gazdelor pentru a edifica aici un loc unic în geografia spirituală a României zilelor noastre.
O mică paranteză: același sentiment l-am trăit, cu puțini ani în urmă, la Dumbrăveni, locul unde Eminescu este cinstit an de an cu o fervoare și un devotament pe care rar mi-a fost dat să le întâlnesc în altă parte.
Este meritul unui inimos edil al Dumbrăvenilor, Ioan Pavăl, care a găzduit și anul acesta Festivalul Literar Mihai Eminescu, cu invitați de mare prestigiu pentru cultura română.
Fără îndoială, la Văratec funcționează un lăcaș exemplar, care păstrează memoria nu numai a fondatorilor, dar mai ales a lui Eminescu și Veronicăi Micle. Aș îndrăzni să spun că regretații acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, C. Ciopraga sau Valeriu Anania, ca să citez doar câteva nume care au poposit ani la rândul la Văratec, ar fi fost fericiți să-l vadă existând și funcționând.
Dar mai este un motiv, pe lângă multe altele, pentru care trebuie să evidențiem existența acestui centru cultural-spiritual. Nu cred că greșesc dacă mă încumet să afirm că, spre deosebire de alte organizații non profit, ONG-uri care au un profil și un statut similar, trecându-și ostentativ în actul de întemeiere promovarea unor acțiuni culturale, acesta reprezintă un etalon, un model de urmat, cum rar întâlnești în rândul asociațiilor cu profil identic, care funcționează în țara noastră.
La ora actuală, în România sunt circa 92 000 de ONG-uri, asociații sau fundații, (respectiv un ONG la fiecare 200 de persoane adulte !), în covârșitoare majoritate apărute după anul 1990, dintre care peste 1000 au fost dizolvate, radiate, altele sunt în proces de lichidare.
Dar multe dintre ele există doar pe hârtie, fără o activitate reală, conformă scopurilor pentru care au fost create.
Pentru exemplificare, este interesantă situația organizațiilor non-guvernamentale, având denumirea Eminescu în titlul oficial.
Iată lista acestora: Fundația Culturală Mihai Eminescu (1990) –Satu Mare; Liga Culturală Mihai Eminescu (1990) – Brăila; Mișcarea Civică Mihai Eminescu (1991) – Rădăuți; Asociația Culturală Universală Mihai Eminescu (1993) – București; Liga Culturală Mihai Eminescu (1994) –Lugoj; Fundația Europeană Mihai Eminescu (1994) – Craiova; Fundația Culturală Mihai Eminescu (1995) – Ipotești; Fundația Eminescu (1995) – Bistrița; Societatea Academică Eminescu (1995) – Com. Țânțăreni – Gorj; Muzeul sătesc Mihai Eminescu (2011)- Com. Țânțăreni – Gorj; Fundația Mihai Eminescu (1997) –Buzău; Fundația Mihai Eminescu (1999) –Baia Mare; Fundația pentru Cultură Artă și Literatură Mihai Eminescu (1999) – Botoșani; Fundația Internațională Mihai Eminescu (2000) –București (dizolvată); Fundația Mihai Eminescu (2000) –Cluj-Napoca; Fundația Universitară Mihai Eminescu (2001) – Timișoara; Asociația Culturală Mihai Eminescu (2002) – Roșiori de Vede; Asociația Mihai Eminescu (2006)-Buhuși; Asociația Eminescu Sibiu (2007) – Sibiu; Fundația Spirituală Mihai Eminescu (2007) – București; Asociația de Dezvoltare Intercomunitară ”Drumuri Eminesciene” (2009) – Ipotești; Asociația Mihai Eminescu (2011) – Tg. Mureș; Asociația Literară Mihai Eminescu (2012) –București; Fundația Mihai Eminescu Trust (2013) –Sighișoara; Asociația Mihai Eminescu – Luceafărul (2015) – București; Asociația de Proprietari ”Lacul cu Nuferi” – Mihai Eminescu (2015) – Cătămărești Deal; Institutul cultural ”Eminescu” (2017) – București; Asociația Societatea Scriitorilor Botoșăneni Mihai Eminescu (2018) – Botoșani.
Câte dintre acestea au meritat cu adevărat să poarte numele marelui Eminescu? Câte dintre ele au potența creatoare, programul și proiectele asemănătoare cu cele ale Centrului Spiritual și Cultural de la Văratec ? Vă las pe Dumneavoastră să hotărâși !
Revenind la geneza centrului amintit, reamintim faptul că acesta este legat de generozitatea unei familii de binefăcători: Sheila și Dianu Sfrijan, dar aceasta nu ar fi fost de ajuns, dacă nu ar fi existat abnegația și entuziasmul poetei Emilia Țuțuianu, împreună cu soțul acesteia, domnul Dorin Dospinescu, și implicarea maicii stravoforă Iosefina Giosanu, stareța Mânăstirii Văratec.
Aflată pe terenul mânăstirii, clădirea etalează următoarele secțiuni, într-un spațiu gândit cu înțelepciune:
La demisol se află Salonul Safta Brâncoveanu, adăpostind un muzeu cu piese etnografice și de colecție. Este un omagiu adus acestei femei extraordinare, a cărei existență este legată organic de comunitatea religioasă a Văratecului, dar și prin faptele de generozitate săvârșite în timpul vieții.
La parter este amenajat Salonul Literar, dedicat întâlnirilor literare, aici fiind expuse, în vitrine frumos amenajate, o bogată și variată colecție de cărți, majoritatea semnate de personalitățile literare ce au poposit la Varatic. Salonul acesta evocă în același timp memoria nu numai a lui Eminescu, Veronica Micle, a inegalabilei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, dar și amintirea unui faimos bibliofil ieșean, Dumitru Grumăzescu, cel care a dăruit acestui centru valoroase exemplare de cărți sau obiecte de colecție.
La parterul clădirii se găsește Salonul Sheila, dedicat soției finanțatorului, evocând personalitatea și biografia acesteia, precum și un Magazin de Suveniruri, cu cărți de spiritualitate ortodoxă și cărți laice. Pe peretele de la intrare se află testamentul ctitorilor.
Ca semne de recunoștință din partea comunității pentru susținerea financiară a construcției acestui Centru Cultural și Spiritual, Sfrijan Dianu a primit înalta distincție, Crucea Moldavă, din partea Arhiepiscopiei Moldovei și Bucovinei iar din partea Primăria Comunei Agapia i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare.

La ultimul nivel funcționează Biblioteca Mihai Eminescu, dispunând de un prețios fond de carte destinat consultării și împrumutului, precum și Salonul de Artă, spațiu special amenajat pentru expoziții de pictură.
Acum îmi permit câteva reflecții despre cei care păstoresc, la propriu și la figurat, acest lăcaș.
Încep cu doamna Emilia Țuțuianu. Scriitoare talentată, poetă delicată, dăruită de Dumnezeu cu harul iubirii de frumos dar și al cunoașterii profunde. Este redactor-șef al apreciatei reviste de cultură Melidonium, precum și editor al Editurii Mușatina.
Delicată, sensibilă, cu o putere de muncă de neimaginat, aceasta este prezentă de la început în nașterea aproape miraculoasă a acestui centru.
Înfrângând piedici birocratice, altele venite dintr-o direcție de unde te așteptai mai puțin, sacrificând liniștea personală, timpul și chiar sănătatea, Emilia Țuțuianu, alături de soțul său, sunt exemplul elocvent al dăruirii totale, necondiționate, în numele unui ideal de viață, în numele binelui.
Fără îndoială, maica stavroforă Iosefina Giosanu este o figură marcantă a vieții monahale din țara noastră, păstorind una dintre cele mai cunoscute și vizitate comunități chinoviale din România, de altfel cea mai mare din țara noastră și, probabil, cea mai mare de acest fel din Europa.
Autoare a unei captivante istorii a lăcașului de la Văratec ( ,,Duhovnicie-Filantropie La Mânăstirea Văratec – tradiție, continuitate, înnoire”, Paideia, 2015), maica stareță Iosefina Giosanu s-a implicat cu multă pasiune în acest proiect, a oferit tot sprijinul său realizării și finalizării acestuia.
Un spirit conducător înnăscut, maica Iosefina te captivează încă de la început prin naturalețea cu care se raportează la greutățile știute și neștiute ale vieții în comunitatea monahală pe care o păstorește cu evlavie duhovnicească, dar și cu fermă competență managerială, fiindcă, da, maica stavroforă trebuie să fie și administrator, purtător de cuvânt, reprezentant de instituție, părinte spiritual, adică păstor în adevăratul sens al cuvântului, încât te gândești cu uimire cum poate o mână de om să le întruchipeze pe toate, la un loc.
Impecabilă ca gazdă, atentă la cel mai mic detaliu protocolar, maica stareță a Mânăstirii Văretec ține în ascultare nu numai 400 de măicuțe, dar mai ales se face ascultată, auzită și respectată de întreaga comunitate a acestei localități cu rezonanțe istorice dar și turistice: autorități, locuitori, vizitatori.
Complexul mânăstiresc Văratec (biserică, trapeza, casa de oaspeți, muzeul, căminul social filantropic Cuvioasa Nazaria, atelierele, gospodăriile anexă și, iată, Centrul Cultural Spiritual nou creat) arată complexitatea și amploarea acestui focar de cultură spirituală nu numai pentru Moldova ci pentru întregul spațiu locuit de români.
Desigur, alături de celelalte lăcașuri cu rezonanță istorico-religioasă din zonă, Văratecul trebuie promovat cu convingere pe harta monumentelor de importanță istorică, culturală și religioasă ocrotite de UNESCO, trebuie să fie cunoscute în toată lumea, așa cum sunt cunoscute, vizitate și apreciate bisericile și mânăstirile din spațiul Ortodoxiei (Grecia, Bulgaria, Serbia, Ucraina, Rusia).
Mânăstirile Văratec, Sihăstria, Agapia, Secu, Neamț, ori Pângărați, Bisericani, Bistrița, Durău, Horaița, din această parte a țării, nu sunt cu nimic mai prejos de faimosul munte Athos, atât de cunoscut și de vizitat de o lume întreagă, ele fiind pentru poporul nostru cu atât mai importante cu cât reprezintă o zestre perpetuă de spiritualitate românească.
Cu asemenea arhimandriți sau stareți vrednici de pomenire, cu arhierei plini de har și învățătură, spiritualitatea va dăinui cu siguranță pe aceste meleaguri strămoșești.
Nu doresc să las impresia că am intenția să scriu un elogiu de factură encomiastică la adresa celor de mai sus.
Laudele le merită pe deplin, chiar dacă ceea ce evoc aici reprezintă o infimă parte din ceea ce aș putea să scriu, în semn de mulțumire.
De aceea, vreau să amintesc cu această ocazie măcar numele a două măicuțe, înobilate de harul credinței și al vredniciei, pe care am avut șansa să le întâlnesc: maica Macrina, care îndeplinește funcția de ghid al Centrului Cultural Spiritual de la Văratec, înfățișând vizitatorilor o competentă descriere a exponatelor și istoriei acestui lăcaș, dar pe care am remarcat-o și pentru experiența trăită și amintirile evocate în perioada petrecută de aceasta în Țara Sfântă, cu câțiva ani înainte.
De asemenea nu pot să nu o amintesc aici și pe maica Thimotheea, harnică și plină de energie, de optimism robust, care ne-a fost de real folos cu ocazia prezenței noastre la Văratec.
Acestea sunt doar câteva minunate ființe, ce și-au dăruit viața slujirii credinței, care dau viață acestui lăcaș de frunte al Ortodoxiei luminate.
Acum revin la evenimentul propriu-zis. Am primit cu surprindere, dar și cu bucurie, din partea Colegiului Director al Asociației Centrul Cultural Spiritual Varatic invitația de a accepta calitatea de membru onorific al acestui așezământ de cultură, ceea ce desigur am acceptat cu plăcere.
Aceeași invitație a fost adresată IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, profesorului Theodor Codreanu, profesorului Nicolae Georgescu, scriitoarei Veronica Balaj, poetului Petruș Andrei, scriitorului Gheorghe Simon, publicistului Anton Fabian și jurnalistului Victor Roncea.
La manifestări a fost prezent și Î. P.S. Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, care a conferit acestei manifestări o aură de sacralitate și de înaltă trăire sufletească.
Am lăsat spre sfârșitul acestui eseu câteva cuvinte privind personalitatea invitaților speciali, pe care am avut onoarea să îi întâlnesc la amintitul eveniment.
Aflându-mă alături de domniile lor, am avut sentimentul că există un interes major pentru punerea în valoare a moștenirii culturale lăsate de marii înaintași ai spiritualității românești, că locuri precum Văratec sunt binevenite în a cinsti și păstra memoria acestora.
Încep cu numele domnului Prof. Univ. Dr. N. Georgescu, unul dintre cei mai mari cercetători ai vieții și operei Luceafărului.
Caracterul enciclopedic al operei sale, dizertațiile savante și axate pe manuscris, pe document și nu pe interpretări sau ipoteze lipsite de credibilitate sau fundament factologic, iată portretul acestui nume sacru în eminescologia contemporană.
Impunător, cu un verb strălucitor, discursul domnului profesor Nae Georgescu atrage imediat atenția, captivează, devine imposibil de combătut, oricâte argumente ai aduce împotriva unor idei ale domniei sale.
La această manifestare, domnia sa a prezentat expunerea ,,Văratec locul de naștere al basmului fantastic românesc”, impunând în istoria acestei minunate așezări moldave încă o nestemată în coroana de giuvaieruri culturale.
Alături de soție, Doina Rizea, directoarea Editurii Floare Albastră, doctor în filologie cu o teză despre generația ,,Criterion”, implicată în egală măsură în fenomenul literar, profesorul cucerește prin naturalețe, prin spiritul fin al umorului său.
Este o încântare să îl asculți, dar este greu să îl întrerupi din dizertațiile sale fastuoase, pline de citate, de trimiteri la surse, de referiri numeroase la nume de cercetători, de scriitori.
A parcurs cu acribie întreaga operă a lui Eminescu, manuscrisele și mai ales textele de presă- de sau despre Eminescu-. Într-un cuvânt, iată un savant, având o operă solidă, meritând un scaun academic!
Al doilea nume de invitat de onoare este acela al prof. Univ. Dr. Theodor Codreanu. Acesta a prezentat un memorabil expozeu, dedicat ,,Creștinismului Eminescian”.
Consacrat deja în galeria numelor sacre ale eminescologiei din zilele noastre, domnia sa este un rafinat ,,causeur”, al cărui discurs este fascinant prin ideile expuse, prin harul oratoric, prin vocea de frumoasă și veche rezonanță sodoveniană.
Cunoscut și apreciat de decenii pentru exemplara interpretare și cercetare filologică dar mai ales pentru ideile inovatoare cu care a abordat complexitatea textelor eminesciene, domnia sa impresionează prin căldura și patosul cu care expune în fața auditorului teze și adevăruri noi privind viața marelui nostru poet.
Aria de preocupări în domeniul filologiei a prof. univ dr. Th. Codreanu este foarte vastă, extrem de variată, deși punctul de interes maxim se axează de asemenea asupra operei și vieții lui Eminescu.
Desigur, alături de soție, profesor și om de cultură, familia Codreanu reprezintă o încântătoare pereche de intelectuali, care dau strălucire oricărei întâlniri oficiale sau neoficiale.
Am să evoc aici și numele poetei, prozatoarei și jurnalistei Veronica Balaj, membră a Uniunii Scriitorilor din România, autor prolific, ale cărei merite literare și jurnalistice au fost recunoscute prin numeroase diplome și distincții obținute în țară și străinătate.
Comunicarea domniei sale a avut ca subiect ,,Eminescu la Timișoara”. Veronica Balaj a donat Centrului Cultural Spiritual Văratec un număr de cărți semnate de autoare, a prezentat în direct sau în cadrul unor emisiuni înregistrate la posturile de radio și televiziune manifestările la care a participat, precum și activitatea desfășurată de acest centru.
Veronica Balaj este spontană, plină de entuziasm, talentată și implicată în fenomenul cultural contemporan. A primit, alături de ceilalți invitați de onoare ai centrului, Diploma de Membru de Onoare și Medalia Jubiliară.
De asemenea, a fost prezent la manifestări, primind aceleași distincții din partea centrului, și publicistul Fabian Anton, autorul, printre altele, al cărții ,,Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec – convorbiri cu Maica Benedicta, Editura Vremea, 2018, cel care a înregistrat în format video, pentru viitorime, numeroase dialoguri cu Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga.
De profesie scenograf și regizor, Fabian Anton este și un talentat poet, grafician, jurnalist, editor, autor al unor lucrări de mare valoare literar-istorică, în același timp.
Filmul documentar prezentat participanților la această întâlnire a fost un prilej de aducere aminte a unei mari figuri a culturii române, academician dar și slujitoare a credinței la Văratec – Maica Benedicta.
Când scriu aceste rânduri aflu cu tristețe că starea de sănătate a poetului este destul de precară. Deie Domnul să se facă bine, cât mai repede !
Deși nu a putut fi prezent la această sărbătoare, a primit aceleași distincții și publicistul Victor Roncea, personalitate binecunoscută pentru deosebita implicare în acțiunile de promovare a valorilor neamului, pe baricada dreptății, în spiritul informării corecte a cetățenilor.
Meritele sale în promovarea adevăratei biografii eminesciene sunt de necontestat. De asemenea, strădania sa pentru mediatizarea, pentru punerea în valoare a scrierilor și autorilor care au abordat subiecte eminesciene trebuiesc de asemenea menționate.
În finalul acestui lapidar remember, al cărui text este scris cu sufletul și cu mintea, doresc să mulțumesc Centrului Cultural Spiritual Văratec, Colegiului Director, care mi-au acordat calitatea de membru de onoare al acestui așezământ, dar mai ales doamnei Emilia Țuțuianu, precum și maicii starețe stavrofor Iosefina Giosanu, de a căror prietenie mă bucur în mod special, și cărora le trimit de aici, din cetatea Vindobonei, cele mai sincere mulțumiri și promisiunea de a fi alături de acest așezământ cu gândul și cu fapta.

Dan Toma Dulciu
Viena

Centrul Cultural Spiritual Văratic