Alexandru Ioan Cuza a văzut lumina zilei la 20 martie 1820 într-un orășel de provincie, orașul Bârlad, din Galați. În 1844, Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca), ce se înrudea cu neamul Sturdzeștilor, al Balșilor și al Cantacuzinilor. Elena Cuza, soția lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 17 iunie 1825, la Iași și a fost o prezență discretă și un reper în activități filantropice în dezvoltarea asistenței medicale, dar și prin acțiuni în sprijinirea educației și culturii. După ce s-au căsătorit, tânăra familie s-a stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.

 

Elena nu a putut avea copii, însă, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza junior (1862-1889) și Dimitrie Cuza (1865-1888), care, în cele in urmă s-a sinucis. Elena Cuza este numita în cercurile înalte „minunata principesă". Ea a căutat să-l impună pe domnitor celor care nu-l priveau cu ochi buni.

 

Opera socială de milă și ajutorare a copiilor lipsiți o face pe principesă ca împreună cu alte doamne harnice să lucreze haine, pentru a aduce bucurii celor care nu aveau. Ea a dăruit bani, dar și suflet pentru așezările sociale. În acea perioadă, Cuza, a făcut marile reforme, susținut și călăuzit de sufletul femeii care-și uitase de durerile personale, dăruindu-se țării. Vasile Alecsandri îi dedică „Măriei Sale Doamnei" volumul de poezii populare, ca un semn al legăturii ce se făcuse între sufletul ei și al poporului, în ceea ce are el mai bun.

 

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. El a fost ales ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, astfel fiind înfăptuită Unirea celor două Principate, cunoscută în istorie și ca „Mica Unire”, constituind, practic, fundamentul de bază al statului național România. Șansa unirii Principatelor a venit după sfârșitul războiului Crimei, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 când Marile Puteri doreau crearea unui stat-tampon între Imperiul Țarist și cel Otoman, pentru a stabiliza zona. În acest sens, sunt organizate divanurile ad-hoc, cu rol consultativ, în Moldova și Valahia, prin care majoritatea populației a cerut unirea celor două țări. Marile Puteri au hotărât ca unirea să fie, totuși, una superficială permițând existența doar a unor instituții în comun. Profitând de greșeala textului care stipula condițiile de alegere a domnitorului, Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Naționale, își depune candidatura în ambele țări.

 

La data de 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie este ales domn și în Tara Românească. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri acceptă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. După alegerea sa ca domnitor, tot în acest an, 1859, Cuza a creat armata națională prin contopirea forțelor militare ale celor două principate și a înființat Statul Major General.

 

Ca domnitor, Cuza a făcut o serie de reforme: reforma fiscală, reforma armatei, reforma agrară, reforma educației, reforma administrativă, reforma, reforma sistemului judiciar etc.

 

În 1866 „Monstruoasa coaliție", cum a fost denumită, formată în special din marii latifundiari și oameni de afaceri, având și sprijinul unei părți a armatei, îl obligă pe Cuza să abdice pe 23 februarie. Acesta părăsește Bucureștiul două zile mai târziu, în locul său venind o locotenență domnească formată din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie.

 

Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Constituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

 

La 3 mai 1873, Alexandru Ioan Cuza pleacă la cele veșnice, la numai 53 de ani, din cauza unui anevrism în hotelul Europa din orașul german Heidelberg, cu doar câțiva ani înainte că România să își câștige independența. Când trupul său a fost adus în țară cu trenul, mii de oameni au așteptat în dreptul liniei ferate pentru a-și prezenta pentru ultima oară recunoștința pentru faptele sale. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.