”(...) Oceania se află în război cu Eurasia și în alianță cu Estasia. În nici o situație publică sau particulară nu se recunoaște că ar fi existat vreodată vreun moment în care cele trei puteri să fi fost altfel grupate. În realitate, după cum el, Winston Smith știe foarte bine, nu au trecut decât patru ani de când Oceania era în război cu Estasia și în alianță cu Eurasia.(...) Oficial, schimbarea alianțelor nu avut loc niciodată. Oceania este în război cu Eurasia: asta înseamnă că Oceania este dintotdeauna în război cu Eurasia. Dușmanul din fiecare moment reprezintă răul absolut și, prin urmare, orice înțelegere cu el, trecută, prezentă sau viitoare, este de neconceput.”
George Orwell, 1984

ImunoMedica



Ora: istorie. Clasa: a V-a A. Lecția: Cetatea greacă. Căpșoare aliniate în bănci, ochi mijiți și curioși: Doamnă, ce este aceea politică?
 
Le explic, pe înțelesul lor, că niciun polis, niciun oraș-stat nu puteau funcționa fără politică, care era chiar arta de a conduce cetatea. Privesc avizi de curiozitate imagini în power-point cu agora greacă. Grupările politice își prezentau argumentele și cetățenii votau. Așa s-a născut democrația. 
-Doamnă, dar peste tot se practica politica?
 
-Nu, nu se practica peste tot. Doar acolo unde polisul deținea suveranitate. A fi suveran înseamnă că cetățenii decid prin politică asupra păcii, războiului, folosirii resurselor, alegerii conducătorilor vremelnici și asupra altor multor aspecte. Uite, într-o satrapie persană nu se practica politica. Satrapul guverna potrivit ordinelor primite de la Marele Rege. Provinciile, romane sau otomane, nu erau suverane, fiind conduse de guvernatori numiți de Centru și care faceau politica Centrului.
 
Se răspândește o ușoară rumoare. Nu e chiar așa de complicat. Au înțeles acum ce este politica, de care auziseră des în mediile adulților, o chestie care-i plictisea adesea seară de seară când zumzăitul televizorului le inunda casa. 
 
***
Ora: istorie. Clasa: a IX-a A. Lecția: Cetatea greacă. Îi întreb ce este aceea politică. Adolescenți. Încă. În curând vor vota. Reacție depreciativă: politica o fac corupții și înseamnă furtul avuției statului, punctează unul. Altul este și mai categoric: politicienii manipulează, sunt mulți și Parlamentul este inutil. Îi incurajez să se exprime. Este un exercițiu democratic. Tonul vindicativ devine violent: Politicienii ar trebui stârpiți toți fiindcă fac rău țării și încurajează corupția. Politicienii sunt comuniști. Îi opresc pentru moment și încerc să-i pun pe gânduri: Dar suveranitatea cum o putem exercita? Deși ușor încurcați de o noțiune pe care nu o regăsesc în navigarea lor zilnică pe facebook, răspunsul lor vine rapid: suntem membri UE.
 
Bun, vine răspunsul meu, suntem membri UE dar trăim într-o cetate, adică într-o societate și voi sunteți membri ai cetății. Nu vă simțiți astfel?
 
Mă privesc confuzi și răspund: Nu, Doamnă, noi nu ne simțim așa. 
 
Îi înțeleg că nu se simt așa. În mass-media se revarsă zilnic un potop de reproșuri, acuze și lamentări despre caracterul tarat, corupt, al poporului român. Este probabil cauza principală pentru care România se depopulează. Ura de sine la români a atins proporții megalitice. A fost asumată de masele largi populare care o perpetuează în limbajul zilnic. Este nevoie de mult curaj și determinare pentru ca un tânăr român să viseze la construirea unui viitor în patria lui. 
 
Pun cap la cap ce am auzit și mă întorc la Stagirit. Împart fișe de lucru cu citate din acesta cu ajutorul cărora continuăm discuția noastră: (...) întrucât individul nu-și este suficient, el este față de stat ca mădularele unui corp față de acesta, iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuință să se întovărășească în societate din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară, ori un zeu. 
 
Ascultă citatul din Aristotel care-i amuză. Nu se simt nici fiare și nici zei și le dau dreptate. Sunt prea conformiști pentru extreme. Poate greșește Aristotel. Sau nu. Exista la Atena o categorie de oameni care trăia în cetate dar nu participa la democrație. Oameni care produceau bunuri materiale, consumau hrană ieftină și erau tatuați. Aceia erau sclavii. Râdem toți. Trebuie să recunoaștem că democrația ateniană este o glumă bună.
 
Condiția lor de cetățeni ai Statului Român rămâne în coadă de pește, dar reluăm dialogul cu aplomb, supusă fiind tirului lor zeflemist-ideatic: Doamnă, trebuie să schimbăm clasa politică coruptă cu ceva mai bun, cu specialiști. 
Bună idee, îi aprob. Dar specialiști în ce? Aparent nu e greu și toți plusează: în economie, politică, drept, agrozootehnie, medicină, savanți cinstiți și care să ia cele mai bune măsuri. Adaug și eu: filosofi, cum propunea Platon.
 
Se cam strâmbă de filosofi dar acceptă să-i trec și pe ei pe tablă.
 
Îi readuc cu picioarele pe pământ: după ce criteriu îi numim pe unii și nu pe alții? Competența. Stabilită de cine? De titluri academice. 
 
Și cine îi numește? Atunci să înlocuim Guvernul cu Academia Română. Tinerii mei preopinenți sunt neîncrezători. Parcă nu e ceea ce așteptau ei.
Le propun să ne întoarcem la corupție și comunism. Comuniștii sunt corupți. Este corectă fraza?
 
Nu, nu prea. Comuniștii au militat împotriva corupției burgheze, au desființat contractele dintre stat și privat, au desființat marea proprietate privată și au creat o societate administrată centralizat și caracterizată prin lipsuri materiale, de cele mai multe ori. Nomenclatura beneficia de privilegii dar nu dispunea de averi.
 
Modul de viață auster era bine privit în societate. Bunul public era protejat chiar dacă atenția, ”mica ciupeală” erau larg răspândite, ca în orice societate aflată în penurie de bunuri de larg consum. Este binecunoscută alunecarea regimurilor democratice în corupție, mai ales acolo unde resursele locale sunt exploatate în mod colonialist. 
 
Dar comuniștii promovau specialiștii iar la baza căii de urmat stăteau înalte concepții filosofice și umaniste. Erau tehnocrați nealeși democratic care implementau principiile cele mai înalte care s-au născocit pentru binele omului.
 
Totuși, Stagiritului nu i-ar fi plăcut comunismul, țin să precizez. Pentru Aristotel, ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei.
 
***
 Dialogul cu tinerii mei preopinenți suferă. Le citesc stupefacția pe fețele lor uimite. 
 
Este comunismul prezent astăzi în societatea noastră?  îi întreb direct.
Răspunsul, cel la care mă așteptam: toți țăranii și pensionarii votează cu comuniștii. Continui întrebându-i: Votează din interes sau fiindcă ei înșiși sunt comuniști?
 
Ca și în cazul corupției, comunismul este privit ca o trăsătură de caracter iar nu ca o opțiune politică.
 
Critica pornită din resentiment se împletește ușor cu neomarxismul la modă în occident, care are ca obiectiv dizolvarea instituțiilor democratice în plan politic (partide, Parlament) și modificarea în profunzime a societății prin distrugerea instituțiilor sociale (familie, biserică, națiune), înlocuite de fantoșe (așa-zisele comunități online, cele constituite pe criterii de sex, obiceiuri consumeriste sau dizabilități).
 
Aici sunt bine înarmată. Am pregătit anul acesta un curs de istorie a comunismului la o clasă a șaptea, un opțional inedit. Un curs exclusiv în power point, construit din imagini edificatoare. Introduc stick-ul și derulez cu răbdare.
 
Multe țări, multe surori
și-au pus în grădină flori.
Toate țările-și vor pune
Flori din Marea Uniune"...
 
(Manual de muzică pentru liceu, 1954)
 
Prin fața lor se perindă imagini din sumbrii ani 50 ai secolului trecut: caricaturi cu omul slab (muncitorul) care poartă în spate grașii corupți (țăranul înstărit, popa, rentierul baron local). Îndemnuri înflăcărate la vigilență împotriva „sabotorilor care servesc dușmanul capitalist”. „Ei răspândesc știri false, alarmează populația și manipulează împotriva aliaților noștri”.
 
„Marele nostru frate și prieten strategic cu care avem Tratat ne vrea binele și ne ajută în a scăpa de elementele corupte care fură avuția poporului”.
 
Lozinci grobiene, activiști furioși care agită steaguri tricolore și steaguri roșii. Afaceri statale cu uraniu, societăți comerciale mixte (sovromuri) și baze militare ale Uniunii.
 
In imaginea următoare apare în cadru mașina neagră a securității care încătușa, ancheta și deferea dușmanii poporului tribunalelor speciale sau instanțelor din care făceau parte asesori populari. 
 
Mediul corupt care susține politicienii corupți de azi este aproape la fel cu cel de ieri: micii afaceriști locali, preoți, funcționari, țărani, păturile sociale cele mai puțin permeabile la ideologie. În anii 50 erau acuzați de către activiștii comuniști că ar păstra apucături burgheze, că ar fi fanatici și obscurantiști, că se opun progresului. Azi, aceleași categorii sociale sunt acuzate de comunism.
 
Undeva trebuie să fie o fisură logică, o recunoaștem toți. Țăranii care au păstrat tradițiile creștine, care au ținut deschise bisericile din mijlocul satelor, țăranii semianalfabeți care nu au avut niciodată acces la doctrina lui Marx sunt azi ultimele redute ale comunismului din România?
 
Narațiunea persistenței după 1989 a comunismului în România nu a avut niciodată un fundament real. Dată fiind distorsiunea și cameleonismul ideologiei lui Marx, este și foarte greu pentru neavizați să poată pune asemenea diagnostice. În fapt, comunismul în România, ca de altfel în tot spațiul Europei de est, inclusiv Rusia, murise la nivelul structurilor profunde încă din anii 60-70 ai secolului trecut. Formele încremenite ale utopiei persistau în etatismul rigid, totalitarismul politic, discursul unic, cultul personalității liderului dar, în spatele formelor, mentalitățile conservatoare îngropaseră de mult timp utopia.
 
Naționalismul era omniprezent, spiritul religios se deștepta cu putere, în viața reală oamenii, inclusiv nomenclatura, luau drumul mânăstirilor. Teoria și practica marxistă erau mai străine în rândurile membrilor PCR decât erau în rândurile partidelor muncitorești de la 1900. Explozia din 1989 a demolat ușor formele.
 
Este mult mai dificil să le explici bătăioșilor acuzatori că ideologia comunistă este substanță fluidă care dizolvă realitatea precum în celebra pictură a lui Dali, Persistența memoriei, iar cei atinși de morbul ideologiei sunt tocmai acuzatorii resentimentari care au pierdut legătura cu realitatea.

***
 
Clopoțelul sună, și lasă în aer întrebări nespuse. Și răspunsuri dureroase. Până data viitoare, se vor gândi cu siguranță la cele auzite, vor compara și vor discerne. Vor ridica din umeri și unii vor începe să râdă. Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și pe când semăna el, una a căzut lângă drum și a fost călcată în picioare și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră; și dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Și alta a căzut în mijlocul spinilor; și spinii, crescând împreună cu ea, au înăbușit-o. Și alta a căzut pe pământul cel bun și a crescut și a făcut rod însutit"
 
Ajunsă în cancelarie, caut condica în care nu mai semnasem de câteva zile, o răsfoiesc, mă gândesc la întrebările lor, la clișee, la rost. Elevii sunt, îmi spun, un material viu de lucru, sunt martorii epocii prezente, în derulare. Și noi? Dascălii? Rolul nostru este acela de a le construi memorie, adică o bază necesară (dar nu suficientă, din păcate) pe care, având-o, să se regăsească pe ei înșiși în istorie. Ulterior, sunt datori să scrie pe foaia albă, în continuarea manuscrisului dăruit de noi, istoria vremurilor lor. Televizorul din cancelarie se face auzit. Cineva l-a dat mai tare, iar colegii profesori au început să vocifereze. Sunt dascăli citiți, trecuți prin cursuri de perfecționare, cu salarii de merit la activ, cu galoane, cu simpozioane așezate meticulos în dosarele drepte și ordonate precum cărămizile, cu care se mândresc la ocazii. Să-i aresteze pe toți politicienii ăștia! Sunt o apă și-un pământ, indiferent de culoarea pe care o au. Ridic capul. Zâmbesc.