V.R.: Ați primit de curând o diplomă care atestă că sunteți membru în Asociacion Amigos Unamuno din Salamanca, după cum am auzit la lucrările celui de-al doilea Forum al Academia Universalis Poetarum, recent desfășurat la Tomis. Ce ne puteți spune despre această recunoaștere cât și despre traducerile din poezia dumneavoastră în limba spaniolă, versiuni admirabile datorate poetei Carmen Bulzan, și comentariile entuziaste care s-au scris în țările de limbă spaniolă din America?...

C.B.: Întâi de toate aș vrea să spun că această diplomă oferită de Asociacion Amigos Unamuno din Salamanca este foarte frumoasă și îmi bucură și ochiul și memoria. Eram student când citeam Unamuno în franțuzește - Le sentiment tragique de la vie.

Îmi amintesc și acum coperta roșie în Gallimard, colecția Idées. Iată, din arhivă, coperta care îmi creează și acum o nostalgie cu totul aparte:

Diploma de astăzi a Asociacion Amigos Unamuno din Salamanca este semnată de președintele Luis Gutiérrez Barrio, de președintele de onoare Francisco Blanco Prieto și de secretarul Daniel Álvarez Rogriguez.

Le mulțumesc în chip special și sper că vom putea mulțumi cu o conferință la Salamanca. Diploma este o capodoperă grafică. Iat-o:

Am avut noroc de traduceri splendide în spaniolă. Poeta Carmen Bulzan a tradus Las diez elegias que acaban con la poesia (apărută la Independently Poetry, Santiago de Chile) și Supremos de Ángela (Editura Mundus, Torino).

Despre Las diez elegias que acaban con la poesia s-au scris comentarii și recenzii inteligente și generoase:

- LUIS CRUZ-VILLALOBOS (Chile) - «Diez elegías que acaban con la poesía»: Cantar en medio de las ruinas
- FERNANDO SALAZAR TORRES (México) - Las 10 elegías que acaban con la poesía, de Constantin Barbu
- ANGELA GENTILE (Argentina) - Una deconstrucción de los confines poéticos
- SERGIO MARENTES (Colombia) - «Las elegías que salvan a la poesía». Reseña del último libro del poeta rumano Constantin Barbu
- GUSTAVO GAC-ARTIGAS (Chile, New York) - Las diez elegías que acaban con la poesía de Constantin Barbu
- VICENTE VIVES PÉREZ (España) - Constantin Barbu, Las diez elegías que acaban con la poesía
- CARLOS AGUASACO (Colombia, New York) - De las ”Elegías de Duino” de Rilke a las ”Diez Elegías que acaban con la poesía” de Constantín Barbu
- DAVID NORIA (México, Francia)- Las diez elegías que rompen con la poesía de Constantin Barbu
- ÓSCAR LIMACHE (Perú) – Una luz en la oscuridad
- REYNALDO LACÁMARA (Chile)- Constantín Barbu y la vigencia de lo poético.

A se vedea:

https://www.cineyliteratura.cl/critica-diez-elegias-que-acaban-con-la-poesia-cantar-en-medio-de-las-ruinas/
https://tallerigitur.com/biblioteca/las-10-elegias-que-acaban-con-la-poesia-de-constantin-barbu-por-fernando-salazar-torres/12333/
https://revistadiafanis.com.ar/2023/03/una-deconstruccion-de-los-confines-poeticos-por-angela-gentile/
https://www.crearensalamanca.com/las-elegias-que-salvan-a-la-poesia-resena-del-ultimo-libro-del-poeta-rumano-constantin-barbu/
https://www.todoliteratura.es/noticia/60045/firma-invitada/las-diez-elegias-que-acaban-con-la-poesia.html/
https://artefactodeletras.com/constantin-barbu-las-diez-elegias-que-acaban-con-la-poesia/

V.R.: Cele zece elegii care sfârșesc poezia au fost traduse în mai multe limbi de circulație universală, din câte am înțeles. V-aș ruga măcar să le amintim...

C.B.: Da, Cele zece elegii care sfârșesc poezia au fost traduse în franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, greacă, suedeză, albaneză, rusă și, în curând, în mongolă. Toate traducerile sunt imaginate de mari traducători de o rară competență și de un teribil talent. Și grafic traducerile au coperți superbe.

Les dix élégies qui rompent avec la poésie

The ten elegies that put an end to poetry

Die zehn Elegien die die Dichtung beenden

Le dieci elegie che finiscono la poesia
(Rediviva Edizioni)

Las diez elegias que acaban con la poesia a apărut la Independently Poetry, Santiago de Chile.
 
ДЕСЯТЬ ЭЛЕГИЙ ЧТО ЗАКАНЧИВАЮТ СТИХОТВОРЕНИЕ

De tio elegierna som avslutar poesin

ΟΙ ΔΕΚΑ ΕΛΕΓΕΙΕΣ  ΠΟΥ ΔΙΑΧΩΡΙΖΟΥΝ ΤΗΝ ΠΟΙΗΣΗ

Të dhjetë elegjitë që e përfundojnë poezinë

FOTO:

O carte grea precum Supremele Angelei a fost tradusă absolut admirabil în germană, suedeză, spaniolă, italiană, franceză, albaneză.

Angelas Erhabenheiten (germană)

Angelas  suveräna (suedeză)

Supremos de Ángela (spaniolă)

Le supreme di Angela (italiană)

Les Suprêmes d’Angela (franceză)

Supremat e Anxhelës (albaneză)

Aceste versiuni din cartea Supremele Angelei au traducători celebri: Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Dorina Brândușa Landen, Carmen Bulzan, Irina Lupu, Ana-Maria Cristofir, Baki Ymeri.

V.R.: La Forumul Internațional de Poezie desfășurat în acest decembrie la Constanța, organizat de către Academia Tomitana și Academia Universalis Poetarum, ați prezentat, pe lângă traducerile din Cele zece elegii care sfârșesc poezia și Supremele Angelei, și primele 50 de volume din Stîlpul versului. Aș vrea să ne spuneți mai multe cuvinte despre Stîlpul versului și cele 50 de volume ale sale

C.B.: Stîlpul versului va avea vreo 243 de volume fiindcă vreau să-i scriu Angelei câte un poem pentru fiecare zi din viața sa. Ea s-a născut în 23 august 1955 și a renăscut în 7 iunie 2021 (trăind doar 66 de ani neîmpliniți). Până acum Stîlpul versului are 83 de cărți. Am publicat, ajutat de Editura Revers cu o ediție frumoasă, primele 50 de volume. Cărțile au următoarele titluri:

1. o lumină-mprumutată
2. neantul care termina arta
3. toată cerneala angelică
4. paragină de putrezire
5. Dumnezeu va aduce un ou
6. mierea din vid
7. am zarul care nu se rostogolește
8. azil mic în vid e totul
9. Domnul schimbă steaua
10. erai atît de frumoasă
11. mă descompun ca orice cadavru sărac
12. cuvîntul cînd era stea
13. era o lumină care călărea oameni
14. scriptorul cu sînge negru
15. arborele de la marginea vidului înflorește
16. un fel de carte uitată-n cimitir
17. lăsînd moartea gravidă
18. eu băutorul meu de sînge fiind
19. sclavul își privea titirezul
20. eu însumi sînt al neștiinței
21. iluminatul va putrezi în craniul meu
22. aerul rotund din delphi
23. zarul cade singur în țeasta domnului
24. martorul văzuse cum întrerup caligrafia
25. dementul suplinitor
26. la sfîrșitul cărții se schimbă gărzile
27. muribundul strîmbase destul galaxiile
28. clovnița neagră îmi șlefuiește mintea
29. morga goală rămâne goală
30. eram din cumplițenie
31. la patefon nu e nimeni
32. cadavrul meu va fi plin de versuri
33. trăiam deja indiferent în licărire
34. poemul care s-a sinucis
35. regele ciumei fusese poet
36. versiunea mea de pămânțean straniu
37. era o roire cu oarecare cianură
38. cartea ca o spaimă
39. beau cianură cu fluturele meu
40. o roză neagră-n mîna mea dreaptă
41. împăratul albastru
42. lumina neagră
43. flutura avea clavicule imaginare
44. regele în vers învia
45. nenăscuții nu văd niciodată galaxia
46. greierul cred că îmi luase ilumina
47. poemul schilod al îngerului de aer
48. vulturul transparent
49. poezistul mai trăise în levitație
50. steagul versului era steagul versului

Coperțile care mi se par capodopere tipografice sunt lucrate împreună cu prietenul meu grafician Orlando Duinea. Și cărțile mi se par frumoase și-mi dau o anumită ciudată putere de a continua. Puteți vedea câteva dintre aceste coperți create de Editura Revers AICI.pdf

 

 

 

 

Ca să nu rămânem datori cititorului nostru imaginar, aș vrea să transcriem după interviu și ultimul poem din fiecare dintre cele 50 de volume.

V.R.: Aș vrea să ne spuneți și ce carte specială scrieți acum fiindcă Poelizia este, din câte am înțeles, o carte-pliu...

C.B.: Scriu Poelizia și o voi publica în ianuarie. Este o carte-pliu probabil foarte șocantă, lungă de 50 de metri, cu cripto-poeme, cu versuri inversate, cu o gaură neagră în care vidul înflorește cum vrea el. Ea va avea o oglindă în Taralizia din Supracartea fără de ce, această Taralizie fiind gândită și scrisă acum vreun sfert de secol. Eu am mai scris cărți „experimentale" de poeme. Limba distrusă, o Carte care se dă peste cap și are două titluri, Supremele Angelei, Biblia nebunilor („scrisă" într-un singur cuvânt din fragmente celebre, în câteva limbi străine), Cartea vidă... Cu Poelizia încep să ating ceea ce Rosenzweig avea în minte când zicea că nu-mai-este-carte și să des-compun totodată un omagiu pentru cartea 5 metri de poeme a lui Carlos Oquendo de Amat...

V.R.: Totdeauna aveți proiecte. Aș putea zice că trăiți din proiect în proiect...

C.B.: Așa este. Iată și versurile promise:

100

îngerul cu iluminarea străină
lui și mie
nu mai zbura
cu nicio aripă

avusese patru aripi
arse la răsărit
din cauza apusului
înghețate în nord
din cauza sudului

și iluminarea străină
nu mai avea semne
în nicio limbă
nici sunet
nici „lumină” zisă tot „lumină”
încît îmi spărsese mintea
și mi-o lăsase s-atîrne singură
deasupra gropii care și ea era singură
și eu priveam tot îmbrăcat în pielea goală

200

tai dintr-un alt
fel de hazard
același cub
imaginat cu aripi
în punctele de încheiere

și fiecare cub
nu-i decît o ladă de zestre
în care licărești

tu licărești
în semn
că semnul are semn
și-apocalipsa
mă fotografiază
din profil

cînd eu rămîn cel mult
fără ding dink
făcîndu-mi de nelucru
în fabrica obosită de spaime a minții

300

dar steagul din spatele luminii
al cui e
de nu se vede
și nici nu flutură ?

al cui ?

numai tu știi
și nu te-ntreb

e steagul din cea mai mare prăpastie
și nu e-nconjurat de nimic

400

eonii nu mai folosesc la nimic
au sorbit de tot călimara

călimara era
din stea de sticlă
și s-a evaporat

mai e o magie
dar numai cît
pămînțenii să mai clipească

500

omagiu orb
era pe toată scara
și îngerii încă dormeau
cu ochii-nchiși
din cauza artei

și totului îi era
frică de un creier
și de un vers
care se-arăta invers
cînd recitat pe dinafară
se-arată-n graiul strălucindei

600

moartea o autodistrug
și fac poezii din pietre
șlefuite

și cartea mă răsfoiește
și se rostogolește-n
locul meu
pînă cînd eu mă fac tei
și înfloresc în teiul minții mele
în locul meu
și numai tu mă vezi
și nu-nțelegi de ce
nu se mai aude
niciun cîntec
și nu mai începe nimic

700

Dumnezeu nu
mi-a dictat niciodată
ce să scriu
dar recita mereu poezemele mele
înainte de a scrie primul lor vers

pînă cînd deodată
a-nghițit tot aerul
în care plutea versul tău
singur în vid

de-atunci nu se mai știe nimic
în chip realissim
și nimeni nu zice nimic
doar stinge lumina
seara
seara tîrziu

800

tu m-ai văzut
pentru ultima dată
eu te-am văzut
pentru ultima dată

tu ai stea luminîndă
străbătîndu-și lumina
eu am lemn de sicriu
și-l văd
nentrerupt
ca pe o luntre
unde mintea mea
o să doarmă
deasupra de versuri

900

uitasem de nihiliștii
care-și aruncau
nentrerupt opera-n foc
și scriam
peste toată hîrtia
transcriind palimpseste
din toate limbile
cu semne și însemne
fără să mai încremenesc
ca altădată
a mea fiind absența
care rotește viduri
în moartea cea mai tristă

1000

tu-n negrăirea neagră
orbit mă lași
în ilumină
ca o transcriere din versul negru
singuri în vid
trecînd unul pe lîngă altul

eu te recunosc după negrăirea din cutremur
tu mă recunoști după urletul negru

1100

haide-n stupă
și m-astupă-
n stup de miere
că regina-mi e muiere
care piere-
n stupă
și m-astupă-
n neagră miere

mierea e a domnului
moartea e a somnului
somnul e al domnului
de cînd moartea
are carte

1200

am rupt pecetea
ca să miros
vidul din dos
căzut în jos
și fără stea

patru-mpărați sînt
în vidul sfînt
și cad în jos
fără folos

nu zic nimica
galbenă-i frica
în matrioșka

scînteia
laniakea

aura : gaura

1300

aveam toate literele
din toate cuvintele
și creierul tău văzîndu-le
eu le auzeam
nentrerupt

nici mireasma teiului
nu le putea-ntrerupe
sau poate
nu mai exista
nicio-ntrerupere
de-acum înainte
și împăratul imperiului
rupsese marginile vieții
din care se scurgea
căderea dezgolind
de vidul de culoarea morții

1400

în limba otrăvită
erau încă versuri
în care mierea
n-ajunsese
să se scurgă așa cum
se scurge mierea

regina albinelor
vrea să fie poetă
și strînsese toată mierea
în stup
și-n stupa ei nu
umbla nimeni
nici anonimii vineții
nici barbarii obscuri
– nici măcar grecii
care-i știau versurile pe de rost

atunci au venit nihiliștii
și i-au adus toate versetele
cu căruța sanskrită
și ea a zburat
răsărind vidul

1500

lumea îmi părea o cicatrice

cîndva fusese cifru

cîndva fusese stemă

dar Domnul a văzut
toți eonii deodată
și a plîns

am plîns și eu
și i-am dat haina mea
și el n-a luat-o

1600

sclavul meu
îmi luase numărătoarea
și își făcuse
o copie pentru sclavi

acum era vremea sclavilor
și ei se imitau

eonii-ncremeniseră
și eu îi tăiam într-una
fiindcă numărătoarea nu se inventase

1700

zbura piatra imitîndu-mă
deși îmi eram
obscur în întuneric

lumina nu se vedea lumină
dar nu se luminase
pînă-n mintea
celui ce iluminat
îi dă nume
din zgomote cumplite

și semnele îi sînt
străine
și el o schiță strîmtă
pe care-o-ntretaie
putrezimea
cînd nu-i decît
paragină
și nici prin ochiul meu
nu se-ntrevede nimic

1800

o linie prin întreg
n-a tras nimeni
chiliocosmul are ochiul netulburat

homer n-a scris încă niciun vers
zeii sînt foarte triști
și se decolorează
degeaba

1900

din vid în vid
cartea ta o deschid
se vede versul
care trece cu taraversul
singur pe lîngă sine
nefiind lumine
nici ilumine

nu-i nici urzire
și nici păzire
nici luminare
nici scăpătare

și-n palimpsestul din sicrie
nimic nu scrie
nu-i nicio limbă
s-apară-o nimbă

cartea nu se mai citește
dintr-o dată se orbește

2000

s-a subțiat stăpînia
și se vede prin ea nimic
străveziu

dincolo trebuie să fie
eclipsă
în gaură neagră
sau o gaură neagră-n eclipsă
cine mai știe
cînd niciodată nu s-a știut nimic
și-a fost
numai batjocură...

2100

versul negru era pînă la celălalt capăt
și nu se mai răsturna nimic
ca altădată
cînd numai eu dădeam cu zarul
pînă realizam chipul tău

2200

capul meu arde
cu flacăra lui
și eu îmi țin
cu flacăra mîinilor
mele care ard

și e lumină
luminată și iluminată
cum n-o mai fi altădată
cum n-a mai fost niciodată
cum ai fost numai tu altădată
cum n-ai mai fost niciodată

și nu te atinge
iubește lumina
și numai el singur se stinge
și mă imită
în cosmosul pe care-l vomită

2300

soarele a murit
acum luna dă lumii foc
e un foc alb
nu mai e foc roșu
ritualul e negru
și pămîntul meu
nu mai rămîne decît
în versul scris de mine

e-n miere neagră versul
din stupa mentală
ce va să vină pe meteorit

2400

la mintea vidă
bătea un vers
fără să se deschidă

înăuntru erau popoare
nu închisoare

nu se deschidea nicio poartă
murise orice cută

în locul meu cine scria
nu exista

2500

cum toate sînt făcute
din altă substanță
decît a noastră
și n-a știut nimeni taina
fiindcă nu se vedea marginea
rămasă dincolo de margine
ca să nu-și rătăcească
fluturii

e sclavie,
zboară de pe pămînt
lasă
putreziciunea și căderea
pentru toți nimenii

2600

de foarte sus
pare poemul
împărțit în versuri

2700

nu mai pot ajunge
poemul din urmă
și n-are rost
să mă depășesc încă o dată

c-ar fi iar
apocalipsă de piatră
în care stelele se
sparg singure
și cîntă-n limba lor
care trece pe deasupra
că-n nicio carte nu-ncape
oricît aș veni eu
cu străvechirea

2800

totuși este trist pe lume
deși lumina de lună
de Eminescu a rămas iscălită
din tot înaltul
că numai așa
e craniul însuși

2900

la marginea neantului
se termina hîrtia –
era singura tragedie

eu însă
nu mai aveam nimic de scris
și rîdeam

3000

palimpsestul cu nihilii
avea argint
pe deasupra
și era al poetului din vid
care-l primise
la decapitare

3100

purpura din fața Constantinopolului
se terminase

înăuntrul matrioșkăi
nu scria nimic

era totul prea-nchis
sfidînd hermetismul

3200

versul singur
în marea limbă
neagră
zboară ca o vietate
și vietatea
e un sistem solar
și nu-l vede nimeni
niciodată
ca versul singur
dintr-o minte
care nu se
mai numără
în nicio carte
frate!

3300

o bestie care nu se află aici
îmi stinge mereu
lampa numărul 5

e păcat
că făceam din neștiința mea
capodoperă

și astfel puteam s-arunc
o capodoperă
la porci

și porcii să recite
bucăți din epopee
cînd poetul înalță zmeie
dar numai prin vidul
care-i e zestre

3400

poeții sînt ipoteze în vid

se-ntretaie ficțiuni ???
cu oarecare măiestrie

rîd slavii de noi
pînă crapă nordul

stelele sînt învelite-n baloane
și-aduse pe pămînt

pînă și curvele își fac fotografii
în baloane cu zeii

apoi se-nchide cartea
și rămîne singură

3500

mintea abolită
nu mai zgîrîie nicio absență

3600

mîzgălesc versiuni
ca s-ajung undeva
fără să știu dinainte

sînt cel puțin
un anarhist cu putere
pe tot ce mîzgălesc
ca să nu mai ajung
undeva
măcar o dată

3700

un craniu
mai mare decît oul

e o geometrie nefolosită
și cred că și o
matrioșkă neșlefuită

3800

se termină cartea aceasta de încercare

ca omul e cartea
și n-a știut nimeni

acum
c-un sfîrșit
au venit și cartea și omul
și stau spate în spate
și se străpung
cu aceeași lumină
și se ucid
pînă cînd mai rămîne un fluture

e fluturele care nu știe
să se-așeze pe o carte

3900

în găuri paralele
e versul vid

dar matrioșka vacuității arămii ?

acolo nu-i
decît depozit de meningi
dumnezeiești ?

sau crimele luminii
învelitoare de meningi ?

zgomote și măiestrii
vedenii geniale
pînă cînd eu te văd
vie Angela
și tu exiști
și teiul e verde
și miroase ca-n viață

4000

eu singur în vid
singură vremea în creier

stăpînița neagră
peste oasele-mpărăției

acum
rar se mai excită
arborele vieții
în ultima lui versiune
cînd eu încă-???
colecții de paragină

goale vor rămîne
prea multe pagini
și nenăscuții le vor
recita
pe-ntuneric –
cînd iluminatul
va-napoia
tot întunericul

4100

mă-ntuneca poezeaua
ca sfîrșitul vieții
vremea nu mai toarce
și nu se întoarce
și cine-o toarnă
n-o mai răstoarnă
că-i negru versul
ca universul
și nu-i zăbavă
nicio izbavă

doar vine moartea
cu supracartea

4200

va mai fi biblia
un depozit de spermă
sau nu va fi nimic

smintiții vor vopsi
chiliocosmii
cu creier

împărăteasa va naște
o orchestră de îngeri
care nu cîntă

poate cometa își va lăsa
lumina subțiată
în vidul negru

eu îmi voi tăia mîna dreaptă
ca să abolesc
orice transcriere

4300

cianura fusese
roua mea
și-mpărțisem
în zece mii de mări

aveau toți
pămînțenii
galaxii lichide
în care să-și lase moartea
să înoate

4400

vacuitate întreagă
mintea mea cea neagră
care se smintește
pîn-mă nihilește
și mă ia pe clipă
fără vreo aripă
și nu pot să zbor
fără să mor

și rămîn cu patefonul
să străbat eonul

patefonu-i muzichie
ce n-o să mai fie
că mă zgomotește
pîn-se nihilește
că lumea-i obscură
ca o căzătură
și rămîne omul
doar cu patefonul

4500

craniul meu în vid
lăsase totuși
o artă mică în vid
contrasă în boaba din miez

în poezemul fără semne
scris invers pe meninge
oglindă să-ți fie
cu cîtă ilumină se va putea

sub pleoapă
o clipă va fi
dacă va mai fi
clipire de vreo ilumină

nu se știe
că nu se știe
niciodată cum e-n ilumină
dacă e și totuși nu e

4600

fusese versuială
albă
în stupa neagră
c-o nihileală
și cartea murea
ca neanții în salbă
pînă nu mai era

ce nihileală
în versuială
cînd universul
ʼși mînca inversul
și inversu-și
părea însuși
versul
mare cît universul

4700

sfîrșitul epopeii
are spaima în cod
și nu se termină

sfîrșitul epopeii
extermină vidul
și stîlpul versului aude
și ochii tăi se deschid
și văd ilumina

4800

în abis își aduce
ilumina
vrea să citească
ultimul vers

tu deodată
grăiești singură-n vid
trecînd pe lîngă tine

4900

scriam mereu la o versiune
a vidului în formă
de creier

versiunea era versiune
și cu versiunea nu te pui

cînd s-a terminat versiunea
creierul s-a oprit din zbor
și au căzut toți
nebunii cu cortul

de teama crimei
nu vrea nimeni să-i vadă
și peisajul va rămîne
indescriptibil
și-n consecință
poezemul ntereminat

5000

sînt o absență
și trec prin mine
crezînd că sînt o carte

scriu doar ca să-ți mîngîi
craniul tău frumos

craniul tău va fi
în biserica
de pe malul mării negre
acolo unde
și viața e neagră
și timpul negru
îmi crapă
craniul și intră în el