Fie că ne place sau nu, fața Europei este pe cale să se schimbe. Europa este pe cale să devină mai neagră, mai musulmană sau atee. Statuia Sfintei Genoveva de pe frontonul bisericii Saint Etienne du Mont, stropită cu vopsea roșie, este un simbol al acestei schimbări.

Trăim într-o vreme a schimbărilor profunde, schimbări ideologice care afectează geografia simbolică a Europei. De ce au devenit în acest context statuile ținta maselor dezlănțuite? Datorită încărcăturii lor simbolice. Statuile reprezintă simbolul trecutului și valorilor unei societăți percepute drept ostilă, exploatatoare și dominatoare, societate care trebuie schimbată în noul context demografic european și având în vedere actuala orientare politică a bătrânei Europe. Lupta care se duce este una la nivel simbolic, în care societatea în transformare, transformare provocată de mișcările de populație și de evoluția diferită a sporului natural al diverselor grupuri sociale, datorată tot credințelor și valorilor, își revizuiește propriul sistem de valori și propria ideologie sub presiunea maselor. Infuzia de sânge nou este însoțită de o infuzie de noi valori.

În timp ce o parte a societății bătrânei Europe își reneagă vechile valori, noile valuri migratorii își impun propriile valori. Europa dominatoare, asociată cetățeanului alb - model al frumuseții -, promovată în artă și impusă cu armele, Europa creștinismului, adesea impus tot prin forța armelor, a familiei monogame, i se opun valorile noilor imigranți musulmani, negri, etc., deveniți cetățenii noii Europe. În timp ce vechea Europă își toarnă cenușă în cap pentru greșelile trecutului, o nouă Europă este pe cale să se nască.

Trecutul nu mai poate fi pedepsit pentru ceea ce a fost, dar putem pedepsi statuile, martore mute ale trecutului, statuile a căror încărcătură simbolică amintește de o civilizație și de valorile ei. Aceste statui au o valoare comemorativă de cele mai multe ori și, uneori, chiar cultică. Furia maselor, a celor marginalizați, se revarsă asupra unui Hristos alb, asupra statuilor Fecioarei sau ale sfinților, care amintesc de trecutul creștin al Europei și de toate valorile asociate acestuia, dar și de o ideologie adeseori combatantă și represivă. În același timp, ținta represaliilor sunt și statuile marilor oameni de cultură care sunt considerați vinovați pentru transmiterea și promovarea acestor valori și chiar pentru crearea lor. Și ei sunt simbolul unei societăți și al unui trecut.

Se datorează această situație escaladării agresivității necontrolate a maselor sau chiar renegării de către vechea Europă a propriilor valori europene și creștine și, cel puțin în parte, a propriului trecut,  a propriului model estetic și a concepției asupra frumosului? Era oare necesar acest pas pentru a estompa diferențele față de „celălalt”, perceput drept dușman potențial, drept inferior, până la a le anula?

Asistăm la o afirmare a puterii minorităților în detrimentul majorității, minorități care, până în acest moment, s-au considerat sau chiar au fost oprimate și discriminate, precum negrii, musulmanii, femeile sau comunitățile LGBT. Criteriile discriminării au fost fie culoarea pielii, fie religia, sexul sau orientarea sexuală. Are loc, așadar, o creștere a puterii minorităților și o impunere a drepturilor acestora, o răzbunare contra trecutului. De multe ori, însă, recunoașterea acestor drepturi și reparațiile aduse pentru anumite crime și opresiuni ale trecutului nu par a stinge, ci, dimpotrivă, mai degrabă escaladează dorința de răzbunare asupra acestui trecut și distrugerea urmelor sale. De ce? Din teamă ca amintirea lui să nu determine într-o zi o revenire la el.

Europa a îmbrățișat toleranța, dar toleranța este însoțită de abuzuri împotriva trecutului, de incapacitatea de a ierta. Creșterea drepturilor și, implicit, a puterii anumitor grupuri, atrage oprimarea celorlalte, pentru că deocamdată toleranța se manifestă mai degrabă unilateral. Să însemne toate acestea faptul că un anume tip de discriminare va fi înlocuit de altă discriminare, de data aceasta din partea grupurilor a căror putere este în creștere?

Este ceea ce se întâmplă în prezent o formă de iconoclasm? În trecut, iconoclasmul era legat de relația oamenilor cu Dumnezeu, de ceea ce este permis și ceea ce nu este permis în cadrul acestei relații, de nevoia de a reprezenta ceea ce nu poate fi reprezentat așa cum este cu adevărat. Astăzi, furia împotriva statuilor nu mai este legată de relația oamenilor cu Dumnezeirea și de raportarea lor la transcendent, ci de relațiile inter-umane, de simbolismul acestor statui, de răzvrătirea împotriva unei culturi și unei ideologii. Nu se dorește o abolire a imaginilor, ci o schimbarea a acestora, care să reflecte noile drepturi, noile ideologii și noua putere socială. Reprezentarea unui Hristos femeie sau unui Hristos negru este o formă de manifestare exterioară a furiei ce mocnește în aceste comunități și a dorinței de afirmare, de vizibilitate, de egalitate, care nu mai ține seama de adevărul istoric, care ni-L prezintă pe Hristos bărbat iudeu, având, prin urmare, cel mai probabil, toate caracteristicile sexului și rasei din care a făcut parte, pentru că lupta se duce în planul simbolic. Putem vorbi de două planuri: planul material și planul simbolic. Evenimentele care au loc în prezent au drept țintă planul simbolic, acesta este nivelul la care are loc confruntarea între diversele sisteme de valori și ideologii. Diferențele de care vorbea Apostolul Pavel între bărbați și femei, între iudeu și elin se pot șterge, dar numai în spirit, în duh și, atunci, granițele care limitează și acționează în plan material, în plan spiritual nu mai au sens, categoriile devin fluide. În plan simbolic, Hristos Se poate identifica  și cu negrii și cu femeile și cu toți cei oprimați.

Statuile și imaginile amintesc însă de un Hristos „al meu”, un Hristos încărcat de valențe culturale, ideologice, simbolice, în detrimentul unui Hristos „al nostru”, reprezentările dezbină atunci când sunt privite în plan material. Și, totuși, fiecare cultură și-a construit o imagine a unui Hristos „al său”, în încercarea de a și -L apropia, de a se identifica cu El și de a-și afirma  superioritatea, în funcție de propriul ideal de frumusețe, variabil în decursul timpurilor. Se încearcă o redefinire a acestui Hristos „al meu”, care poate fie coexista, fie exclude pe Hristos „al tău”. Unitatea în spirit la care a chemat Hristos se transformă în dezbinare atunci când El este privit în plan pur material.   

Într-un viitor nu foarte îndepărtat, răsturnarea valorilor bătrânei Europe va fi completă, odată cu inversarea trendului demografic. Valurile migratorii, coroborate cu trendul demografic ascendent al noilor populații, vor favoriza și impune aceste schimbări. 

Vor mai conta atunci granițele geografice, trecutul istoric și cultural? Vor mai supraviețui vestigiile vechii Europe? Depinde în ce măsură Europa va reuși să inoculeze noilor ei locuitori ideile de toleranță și în ce măsură aceste vestigii pot fi transformate în obiective turistice sau pot fi folosite în alte scopuri care să aducă folos economic.

Este oare sustenabilă ideea unei Europe ca un melting pot în care toate diferențele se vor estompa și toleranța va domni, nemaiexistând nici albi, nici negri, nici bărbați, nici femei? Vor putea fi șterse vreodată cu adevărat aceste caracteristici inerente trupului omenesc, în ciuda curentului de emancipare a femeilor sau de afirmare a drepturilor minorităților? Chiar dacă la nivel simbolic și, uneori, chiar în plan fizic aceste diferențe par să se estompeze, în realitate constatăm că ele persistă atunci când ne uităm de exemplu la diferențele salariale între bărbați și femei în cele mai multe țări europene pentru cele mai multe tipuri de ocupații sau la cele între albi și negri sau arabi, între cei care dețin cetățenia unei anumite țări și imigranți.

Trecutul care a permis această evoluție, percepută drept injustă trebuie, în opinia acestor grupuri, pedepsit, răstignit. Furia împotriva statuilor este de fapt o furie împotriva trecutului, a valorilor acestuia, și o dorință de afirmare. Minoritățile vor deveni în timp majorități. Și ultimele evoluții par să indice faptul că tot timpul va exista o cultură dominantă sau care se vrea dominantă, care va încerca să-și impună propriile valori și idealuri.