ascultă articolul

România nu duce lipsă atât de bani, cât de încredere. Iar încrederea nu se tipărește. 
Ea se naște în conștiința oamenilor și se desăvârșește prin nădejdea în Dumnezeu. 

„Domnul Se va lupta pentru voi, iar voi veți fi liniștiți.” (Ieșirea 14, 14)

Există momente în istoria unui popor în care aproape toate explicațiile par să fi fost epuizate, iar toate soluțiile încercate. Se schimbă guverne, se schimbă miniștri, se schimbă legi, se schimbă taxe, se schimbă alianțe, se schimbă doctrine economice, iar oamenii continuă să trăiască aceeași neliniște, aceeași dezbinare și aceeași neputință.
România pare să fi ajuns într’un astfel de ceas.
Unii spun că ne lipsesc banii. Alții că ne lipsesc liderii. Alții dau vina pe Uniunea Europeană, pe contextul internațional, pe marile puteri, pe datoria publică, pe inflație sau pe corupție. Aproape fiecare are propriul său diagnostic și propria listă de vinovați.
Și, totuși, parcă nimic nu explică în întregime ceea ce trăim.
Pentru că există o întrebare pe care o ocolim aproape întotdeauna.
Dacă adevărata noastră criză nu este, în primul rând, una economică? Dacă economia este doar locul în care se văd rănile unei boli mult mai adânci?

Am ajuns să vorbim aproape exclusiv despre deficitul bugetar.
Dar aproape nimeni nu vorbește despre deficitul de încredere.
Pe primul îl putem acoperi prin împrumuturi.
Pe al doilea nu îl poate acoperi nicio bancă din lume.
România nu duce lipsă atât de bani, cât de încredere.
Nu duce lipsă atât de resurse, cât de solidaritate.
Nu duce lipsă atât de inteligență, cât de caracter. 
De caracter, oameni buni!
Iar această afirmație poate părea, la prima vedere, oarecum literară, sentimentală, poate, sau o expresie și atât. În realitate, ea este una dintre cele mai solide concluzii economice pe care le poate formula cineva.
Da, da.

O economie nu este, în esență, un sistem de bani.
Este un sistem de încredere.
În clipa în care oamenii nu mai au încredere unii în alții, nu mai investesc. Nu mai construiesc. Nu mai riscă. Nu mai cooperează. Nu mai fac planuri pe termen lung. Fiecare încearcă să se salveze singur, iar suma acestor salvări individuale produce, paradoxal, eșecul colectiv.
Și ajunge repede să fie văzută și din afară. De la mari distanțe. 

Nicio economie nu mai poate înflori într’o societate în care suspiciunea a devenit moneda cea mai răspândită.
Dar nici aceasta nu este rădăcina ultimă.
Pentru că și încrederea dintre oameni se sprijină pe o încredere și mai adâncă. Și mai serioasă.
Pe încrederea în Dumnezeu.
Acolo unde omul nu mai crede că există un adevăr al Adevărului mai presus de interesele sale, acolo unde nu mai crede că există o Judecată mai presus de tribunalele omenești și o Dreptate mai înaltă decât cea pe care și’o poate face omul singur, și o  și împarte pe criterii străine adevărului, acolo, zic, omul începe, încet și sigur, să se războiască cu toată lumea.
Mai întâi în cuvinte. Apoi în atitudini. Iar în cele din urmă, în fapte.
Și astfel ajunge să creadă că aproapele este cauza tuturor necazurilor sale.
Aici încep toate durerile.
Nu din lipsa banilor, ci din mutarea nădejdii.
Omul care încurcă nădejdea cu speranța, iar pe cea de’a doua o îndreaptă pe toată spre  oameni, va fi foarte curând condamnat la dezamăgire și la dispreț față de oameni. De semeni.
Cel care își pune de asemenea toată speranța în puterea politică va ajunge și el condamnat să urască politica.
Cel care își pune nădejdea exclusiv în bani, repede va ajunge robul acelora.
Cel care își pune speranța doar în forțele proprii va sfârși prin a se prăbuși sub propriile neputințe.
Numai omul care își pune nădejdea în Dumnezeu descoperă ceva ce lumea nu poate înțelege: 
că pacea nu începe atunci când dispar problemele, ci atunci când încetează războiul dinlăuntrul inimii.
De aceea există un semn aproape sigur prin care poate fi recunoscut omul credincios.
Nu faptul că vorbește despre Dumnezeu.
Nu faptul că citează din Scriptură.
Nu faptul că își mărturisește credința.
Ci faptul că, pentru lucrurile pe care le’a încredințat lui Dumnezeu, nu se mai războiește cu aproapele.
Aceasta nu înseamnă că renunță la adevăr.
Nu înseamnă că devine indiferent față de nedreptate.
Nu înseamnă că încetează să mărturisească.
Creștinul este dator să spună adevărul chiar și atunci când adevărul costă.
Dar una este să mărturisești adevărul și cu totul altceva este să trăiești din ură.
Una este să aperi binele alta este să’l transformi pe aproapele într’un dușman permanent.

Când omul Îi încredințează cu adevărat lui Dumnezeu o cauză, încetează să creadă că izbânda depinde numai de puterea lui.
De aceea Moise le spune israeliților, în fața Mării Roșii și a armatei lui Faraon:„Domnul Se va lupta pentru voi, iar voi veți fi liniștiți.”
Nu le spune să nu facă nimic.
Le spune să nu deznădăjduiască.
Să nu transforme frica în panică și panica în război între ei.
Pentru că omul care și’a pus nădejdea în Dumnezeu nu devine pasiv.
Devine liber.
Liber de ură.
Liber de disperare.
Liber de nevoia de a câștiga fiecare dispută.
Liber de iluzia că istoria se sprijină numai pe umerii lui sau a celui care, vremelnic și discutabil, pretinde că deține sceptrul.

Cea mai mare criză a României nu este economică

Criza prin care trece astăzi România este, fără îndoială, una dintre cele mai dificile din ultimele decenii.
Datoria publică crește într’un ritm îngrijorător. Deficitele bugetare apasă asupra fiecărei decizii economice. Inflația a diminuat puterea de cumpărare a milioane de familii. Mulți antreprenori trăiesc cu sentimentul că muncesc mai mult pentru a supraviețui decât pentru a construi. Tinerii își caută viitorul în alte țări, iar cei rămași privesc adesea înainte mai mult cu teamă decât cu încredere.
Toate acestea sunt reale.
Ar fi o dovadă de superficialitate să le minimalizăm.
Dar ar fi o și  mai mare eroare să credem că acelea reprezintă cauza ultimă.
O țară nu falimentează mai întâi în trezorerie.
Toate națiunile falimentează mai întâi în conștiința națională.
Adică atunci când adevărul începe să fie negociat, când cinstea ajunge să fie privită ca naivitate, când munca este înlocuită de speculă, când solidaritatea este înlocuită cu egoismul, iar binele comun este sacrificat interesului personal, economia nu face decât să înregistreze contabil ceea ce sufletul unei națiuni a pierdut deja.
De aceea am ajuns să credem că economia produce moralitate.
În realitate, de cele mai multe ori este exact invers, moralitatea produce economie.
Acolo unde există interes real pentru averea țării, jaful nu poate exista, acolo unde sunt oameni onești, acolo există și contracte care se respectă.
Acolo unde există profesioniști, acolo există planuri și proiecte reale și realiste. Acolo unde există dragoste și devotament pentru țară, acolo există vigilență pentru proprietatea națională. Acolo unde sunt profesioniști adevărați, acolo există și încredere. Acolo lucrurile funcționează și investițiile înfloresc.
Acolo unde există responsabilitate, munca rodește.
Acolo unde există cumpătare, risipa scade.
Iar acolo unde oamenii cred că fiecare este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce face, corupția începe să se retragă nu de frica legii, ci din fața puterii conștiinței.
Nicio lege nu poate înlocui conștiința.
Niciun procuror nu poate suplini lipsa caracterului.
Niciun guvern nu poate administra ceea ce cetățenii aleg să distrugă prin necinste, prin dezbinare, prin indiferentism și prin neîncredere.
De aceea, cred că România are nevoie de o schimbare de perspectivă.
Nu doar să ne întrebăm cum ieșim din criză, ci și cine trebuie să devenim pentru a nu mai produce și repeta aceeași criză peste câțiva ani. 
Ne’am pierdut azimutul moral. Trebuie, musai, să’l aflăm până când nu vom ajunge să ne mușcăm degetele și să urlam "ce’am avut și ce’am pirdut!”

Este mult mai ușor să schimbăm un guvern decât să ne schimbăm pe noi înșine. Și dacă nu ne’am schimbat pe noi vedem că niciun guvern nu putem schimba.
Mult mai ușor este să cerem altora responsabilitate decât să ne asumăm propria responsabilitate.
Mult mai ușor este să găsim vinovați decât să devenim noi înșine parte din soluție.
Și totuși, istoria dovedește că marile renașteri ale popoarelor n’au început niciodată cu bugete.
Au început cu oameni.
Cu oameni care au înțeles că libertatea fără responsabilitate sfârșește în haos.
Că prosperitatea fără morală sfârșește în corupție.
Și că puterea fără Dumnezeu sfârșește, mai devreme sau mai târziu, în prăbușire.

Trei începuturi pentru România 

Se vorbește mult despre măsurile economice care ar trebui adoptate.
Și este firesc.
O economie sănătoasă nu se construiește din declarații optimiste, ci din politici inteligente și din muncă susținută.
Dar orice reconstrucție autentică trebuie să înceapă simultan pe trei niveluri.
Spiritual. Moral. Economic.
Dacă unul dintre ele lipsește, celelalte două se clatină inevitabil și chiar se năruiesc.

Mai întâi este nevoie de o renaștere spirituală.
Nu de una declarativă.
Nu de una festivă.
Ci de întoarcerea sinceră a omului către Dumnezeu.
Fiindcă numai omul care știe că nu este măsura tuturor lucrurilor poate învăța smerenia, răbdarea și iubirea aproapelui.
Apoi este nevoie de o renaștere morală.
Familia trebuie redescoperită ca școală a caracterului.
Educația trebuie să formeze oameni, nu doar absolvenți și pe ici - pe colo eventual specialiști.
Munca cinstită trebuie din nou prețuită.
Iar adevărul trebuie apărat chiar și atunci când devine total incomod.
Apoi poate veni și renașterea economică.
Iar aici, România nu are nevoie atât de formule miraculoase, cât de câteva decizii limpezi și curajoase luate de acei profesioniști care trebuie să ia locul ageamiilor și pușlamalelor sinecuriste.

Mai întâi ar trebui să se înceteze pedepsirea fiscală a celor care produc și creează valoare.
O țară nu se îmbogățește taxând excesiv munca, investiția și inițiativa.
Ea se dezvoltă atunci când îl încurajează pe omul care construiește, care produce, care reinvestește și creează locuri de muncă.
În al doilea rând, fiecare leu produs în România trebuie să rămână cât mai mult timp în economia românească.
Bogăția unei națiuni nu depinde doar de câți bani intră în țară, ci și de câte ori aceeași bani circulă între fermieri, procesatori, comercianți și consumatori români, înainte de a părăsi economia națională.

O țară care produce hrana pe care o consumă, energia de care are nevoie și cât mai multe dintre bunurile pe care le folosește este o țară mai rezistentă în fața oricărei crize. Iar Romania se poate situa aici cu maximă ușurință, în maxim doi ani.
În sfârșit, statul trebuie să devină neîntârziat primul partener de încredere al cetățeanului.
Nu există investiții serioase acolo unde regulile se schimbă peste noapte, iar legile cu nemiluita se bat cap în cap și cu toatele de mantinele.
Nu există dezvoltare durabilă acolo unde promisiunea valorează mai puțin decât interesul de moment și decât mucul de lumânare.
Cea mai ieftină reformă economică este aceea prin care statul își respectă propriul cuvânt. Cu orice preț.
Încrederea valorează uneori mai mult decât miliarde de euro.
Dar chiar și aceste măsuri, oricât de inspirate ar fi, nu vor izbândi dacă vor fi așezate peste un popor măcinat de neîncredere, de dezbinare și de un cinism nebun.
Economia poate ridica nivelul de trai.
Numai renașterea morală și spirituală poate ridica un neam.
Probabil că Dumnezeu îngăduie uneori marile crize nu pentru a pedepsi un popor, ci pentru a’l opri din alergarea lui spre neunde.
Sunt momente în istorie când aproape toate soluțiile omenești par să se închidă inegociabil, pentru ca un neam, în sfârșit, să redescopere unica ușă pe care n’ar fi trebuit s’o părăsească niciodată.

România nu va renaște doar printr’un buget mai bine alcătuit, printr’un guvern mai inspirat sau printr’o conjunctură economică favorabilă.
Ea va renaște atunci când oamenii vor înțelege din nou că destinul unei națiuni nu începe în ministere, nici în bănci și nici în piețele financiare.
Destinul unei națiuni începe în conștiința fiecărui om.
Să fie limpede.
Iar conștiința își regăsește adevărata libertate numai atunci când își mută nădejdea de la oameni la Dumnezeu.
Numai atunci încetează și războaiele dintre oameni și dintre națiuni.
Nu pentru că vor dispărea toate conflictele, ci pentru că omul va înțelege că adevărata lui luptă nu este împotriva aproapelui, ci împotriva răului din propria inimă sau din propria țară.
Abia atunci s’ar putea  împlini cuvântul Scripturii:„Domnul Se va lupta pentru voi, iar voi veți fi liniștiți.”
Aceasta nu este nicidecum o invitație la pasivitate.
Este chemarea de a ne împlini partea, cu toată responsabilitatea, lăsându’I, însă, lui Dumnezeu ceea ce numai El poate împlini.
Fiindcă omul care și’a pus cu adevărat nădejdea în Dumnezeu nu încetează să lupte pentru adevăr. 
El încetează doar să se mai războiască cu himerele și cu aproapele.

Acolo unde se mută nădejdea, acolo se mută și inima omului

Există o lege nevăzută a vieții duhovnicești pe care rareori o conștientizăm.
Omul începe întotdeauna să semene cu ceea ce alege să nădăjduiască.
Dacă își pune nădejdea în putere, va începe să admire puterea.

Dacă își pune nădejdea în avere, va sluji cu totul averii și mulți dintre aceștia au sfârșit săraci.
Dacă își pune nădejdea în oameni, va trăi necontenit între entuziasm și dezamăgire, ridicându’i astăzi pe piedestal și mâine pe aceiași răstignindu-i.
Dar dacă își pune nădejdea în Dumnezeu, începe, fără să’și dea seama exact, să se asemene cu Dumnezeu în ceea ce poate omul: devine mai răbdător, mai drept, mai milostiv, mai puțin înclinat să judece și în niciun caz nedrept, hoț sau mincinos.

Nu întâmplător Sfântul Apostol Pavel numește nădejdea una dintre cele trei virtuți care nu pot lipsi din viața creștinului.
Credința luminează mintea.
Dragostea încălzește inima.
Dar nădejdea îl ține pe om în picioare atunci când toate celelalte par să se clatine.
De aceea, diavolul nu urmărește doar să ne facă din ce în ce mai răi.
Mai întâi încearcă să ne facă deznădăjduiți. Și, precum vedem, a cam reușit. Căci, mai nou, ne arată, la propriu, cum se trage barca pe uscat.

Fiindcă omul care și’a pierdut nădejdea devine ușor de manipulat și de stăpânit.
Se teme.
Se înfurie.
Se răzbună orbește.
Se dezbină.
Se lasă manipulat.
Își caută salvatori printre oameni și sfârșește prin a’și pierde libertatea.

Istoria dovedește că toate marile tiranii au fost precedate de mari deznădejdi.
Oamenii disperați acceptă aproape orice promisiune.
În schimb, omul care nădăjduiește în Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu promisiuni și nici înfricoșat cu amenințări.
El știe că există bunuri mai mari decât confortul și valori mai înalte decât supraviețuirea biologică.
De aceea, adevărata libertate a unui popor nu începe în Constituție.
Începe în sufletul oamenilor.
Un popor poate avea cele mai frumoase legi și totuși să trăiască în robie.
După cum poate trece prin cele mai grele încercări și totuși să rămână liber.
Libertatea nu este, înainte de toate, o stare politică.
Este o stare a conștiinței.
Iar conștiința devine cu adevărat liberă numai atunci când încetează să se mai închine fricii.
Poate tocmai de aceea Mântuitorul nu spune niciodată:
„Nu veți avea necazuri.”
Spune însă:
„Îndrăzniți! Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)
Este o diferență uriașă.
Hristos nu promite o lume fără încercări.
Promite un om care poate trece prin încercări fără să’și piardă pacea.
Iar aceasta este, poate, cea mai mare nevoie a României de astăzi.
Nu doar o economie mai puternică.
Nu doar instituții mai eficiente.
Nu doar conducători mai înțelepți.
Ci oameni care să nu’și mai lase sufletul condus de frică.
Fiindcă un popor înfricoșat poate fi manipulat.
Un popor dezbinat poate fi învins.
Un popor fără nădejde poate fi îngenuncheat.
Dar un popor care și’a așezat nădejdea în Dumnezeu rămâne greu de înfrânt, chiar și atunci când trece prin lipsuri, prin încercări sau prin nedreptăți.
Și poate că aici se află cea mai mare lecție pe care ne’o oferă istoria mântuirii.
Dumnezeu nu începe niciodată prin a schimba împrejurările.
Începe prin a schimba omul.
Iar când omul se schimbă, începe să se schimbe și familia.
Se schimbă comunitatea.
Se schimbă instituțiile.
Se schimbă economia.
Și, în cele din urmă, se schimbă chiar istoria.

De aceea, întrebarea pe care ar trebui să ne’o punem nu este:
„Cine va salva România?”
Ci: „Ce fel de oameni trebuie să devenim noi pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze din nou România?”
Fiindcă marile renașteri ale unui neam nu încep atunci când se schimbă conducătorii.
Încep întotdeauna atunci când se schimbă inimile.
Și aceasta rămâne, dincolo de orice program politic sau economic, singura temelie care nu poate fi clătinată.

Omul care și’a pus nădejdea în Dumnezeu nu încetează să fie un bun cetățean. Dimpotrivă. Devine unul mai bun. Pentru că nu mai lucrează din ură, din interes sau din teamă, ci din conștiința că fiecare faptă este, înainte de toate, o răspundere înaintea lui Dumnezeu. Iar acolo unde se naște o asemenea conștiință, începe, în tăcere, renașterea unui popor.
Nu există economie fără încredere. 
Nu există încredere fără caracter. 
Nu există caracter fără adevăr. Și nu există adevăr deplin fără Dumnezeu. 
De aceea, renașterea României nu va începe în cifrele unui buget și nici în discursurile oricât de frumoase și de teziste ale  liderilor. 
Ea va începe sigur în ziua în care fiecare român va înțelege că schimbarea țării începe cu schimbarea propriei inimi. Atunci când omul își va pune nădejdea în Dumnezeu, atunci va înceta să se mai războiască cu aproapele său. Iar când milioane de oameni vor înceta să se mai războiască unii cu alții, atunci Dumnezeu va face ceea ce niciun guvern și nicio putere omenească nu pot face: va renaște un neam de nerecunoscut.
Așa.

Cornel 
Constantin 
CIOMÂZGĂ