Motiv pentru care vă spun, din nou, povestea interacțiunii pe care am avut-o, in 2019, cu Ilie Bolojan, în timpul unei incursiuni jurnalistice in Bihor, pe când Bolojan era președintele Consiliului Județean.

 

Să vă spun o poveste despre scârba asta de Ilie Bolojan, un alt accident politic românesc care a ajuns, ca o urmă maron lăsată de Iohannis, moț la Cotroceni! De râd și păpușile Muppets pe chestia asta!

In 2019, prin august, abia ieșit, de vreo trei luni, dintr-o aventură medicală teribilă, m-am angajat să fac o investigație jurnalistică în județul Bihor, mai exact în localitatea Băile Felix, stațiune balneară, cândva renumită. Subiectul nu are părea mare relevanță aici, era vorba, însă, pe scurt, de niște ciorănii făcute de primarul de atunci, un fost ospătar, cu niște terenuri închiriate, apoi luate, în paguba cuiva și in folosul altuia mai șmecher. Sume mari. Babane.

Fac documentare ca la carte, primisem, de fapt, documente, încă de la București, umblu pe la instituții, verific, iau declarații, mai aflu, peste subiect, și alte golănii, plus date interesante din biografia lui Zoltan Teszari, patronul DIGI-RCS, alerg, caut, cercetez. La un moment dat, în cursul anchetei, ajung la niște chestii care duceau la primăria Oradea, pe-atunci, primar fiind, încă, Ilie Bolojan, membru PNL.

Am tehnici exersate, din 1991 încoace, de a intra în instituții publice, fără sa bat toba, să scot legitimații de presă sau să mă întind la vorbă cu portarul ca doi îndrăgostiți. Zic, atât, am treabă la Biroul de presă.

Eu, direct la cabinetul lui Bolojan, căci cu el aveam treabă, întrebări de pus, scurte declarații alea-alea. Bineînțeles că îl sunasem, fără răspuns, și că îi dădusem mesaj, fără reacție și ăsta. Intru, așadar, la secretariat. Sărut mâna, doamnă, sunt cutare, din București, ziarist de talie mondială, ziarul/televiziunea/radioul cutare, aș dori să vorbesc cu excelența sa primarul. Stați să intru, că să văd. Îmi pare rău este prins într-o ședință. Cât durează? Mult, abia a început. Sunt convins, îi spun și ies pe hol hotărât să mă plimb pe-acolo până iese gagiul, cumva. După câteva minute, hop, Bolojan iese pe hol, grăbindu-se, pesemne, undeva. Sar pe el, el se eschivează și, cu o voce gravă și enervată, îmi aruncă mărind fuleul ”N-am timp, nu pt, chiar nu am timp, nu așa se face așa!”. Din astea. Ziceai că-l mușcase vreo viperă. Il las în plata Domnului și mă fac pierdut pe hol.

Iau holul mare la pas, uitându-mă ce scrie pe uși, până dau de una pe care scria ”Comunicare” sau ceva de genul ăsta, Ușa, întredeschisă, bag capul, după care îmi introduc tot trupul și dau peste o domnișoară blond-șatenă la vreo 30 de primăveri. Sărutmâna, din București, de la ziarul ale-alea. Fata bălaie, zâmbind larg, ”Aaa, ați venit pentru conferința de presă! Peste o jumătate de oră începe!”. Hait!, îmi zic, stai că am nimerit bine și hoața de secretară nici că a vrut să-mi zică de eveniment, desigur la ordinul expres al lui Bolojan. Mă întind puțin la vorba cu tânăra mai mult decât binevoitoare, după care fata îmi arată pe unde să ajung la sala unde urma să înceapă conferința. Din câte înțelesesem, urma să fie prezentă exclusiv presa locală, din Oradea și județ. Eu știam care sunt relațiile dintre ziariștii locali și administrația locală, fără a-i jigni, dar mai întotdeauna binevoitoare cu autoritățile, cu atât mai mult cu un mahăr local, cum este un ditamai primarul de oraș reședință de județ! Mă plasez ceva mai departe de intrarea în sală, în așa fel încât să văd cum vin și intră ziariștii și, la urmă, malacul de Bolojan. Care, am avut grijă, nu mă observase în capătul holului. Las să treacă vreo zece minute, ca să se încălzească asistența, mă apropii de ușă, bat ceremonios și intru.

Lui Bolojan îi cade fața, iar ceilalți se uitau la mine ca la o insectă mare care intrase pe geam. Pe ușă, mă rog. Bag un Bună ziua sec și mă îndrept spre masa în ”U” din fața „catedrei” postate în fața ei, unde era, desigur Bolojan, ca un profesor de școală veche în fața învățăceilor.

Bolojan tocmai perora despre niște proiecte, fapte, activități de-ale lui, în timp ce ziariștii locali, din care mai multe duduițe delicat dichisite pentru eveniment, îi culegeau cu nesaț vorbele, ca niște găinușe de curte, când le arunci boabe dulci.

Eu, fără să spun o vorbă, fără să mă uit nici la Bolojan nici la mai tinerii confrați, îmi vedeam de ale mele. Am scos vreo două mape, coli de scris, pixuri, ba chiar și vreo două carioci, una verde și una roșie, dacă îmi amintesc bine, pe care mi le-am așezat tacticos pe masă. În fine, m-am așezat, am luat delicat un pix în mână și m-am cufundat, mimând interesul profesional, în ochii negri (așa-i vedeam eu) ai primarului. Ba, ca să vezi, mai și notam câte o prostioară de-a primarului, de genul ”am făcut, am dres, vom face, vom drege”. Dar îi stricasem, era clar, primarului și ritmul, și fluența și, ce mai, tot discursul.

L-am mai fiert vreo zece minute după care m-am ridicat, cu NIKON-ul în mână, și, postat între el și ziariști, am început să-i fac poză după poză, dându-i cu blitz-ul în ochi în continuu, deși aveam suficientă lumină naturală. După câteva minute mă întorc la masă, îmi srâng lucrurile și, fără să zic nici un La revedere, am ieșit din sală. Și dus am fost din primărie.

Mai departe, toată ziua, fiind ultima din deplasarea mea jurnalistică, m-am relaxat prin oraș. Seara aveam avion spre București.

Pe la 20.00, omul meu din Oradea, m-a dus la aeroport, o chestie mai mică decât cea mai amărâtă autogară din București, unde am așteptat un avion, vai steaua lui, timp de trei ore. În sfârșit, la îmbarcare am așteptat să urce toți navetiștii de București, după care am urcat și eu căutându-mi locul în avionul nu mai mare decât un autobuz.

Și, ce să vezi, surpriză maximă! Vecinul meu de peste coridor, la nici juma de metru de mine, cine era? Ilie Bolojan, gagiul ăsta șemcher, de l-au pus, azi, ăștia/ăia/unii/alții, interimar le Cotroceni. Bolojan, gagiul care nu a vrut neam să stea de vorbă cu mine, ziarist de la București, venit pentru o anchetă de presă, din motive numai de el știute. De fapt mie mi-a fost foarte clar. Gagiului îi era frică, așa cum arată că îi este frică și acum, de ziariștii pe care nu-i cunoaște, care nu sunt controlați de el sau de care nu știe dacă sunt sau nu avizați de șefii lui.

Revin la scena din avion. Era clar că lui Bolojan nu i-a convenit că mă vede, cu atât mai mult cu cât aveam să stau lângă el pe tot parcursul zborului! L-am salutat, totuși, a răspuns și a încercat să bălmăjească ceva ca o scuză spunând ceva de genul „Ca să vedeți cum e viața!”. Eu am rânjit la el și mi-am văzut, apoi, de lectura unui roman, la rândul lui cufundându-se în paginile unei cărți motivaționale, ceva despre influența internetului, zic eu, și parafrazez o glumă veche, „asupra pantofilor de gumă și menstruația la gâște”.