Cornel Nistorescu:

"Iarna începea întotdeauna cu un cer ca o burtă plină lăsată peste sat și cu un aer cu miros de apă, care anunța slobozirea zăpezilor. Parcă oștile văzduhului cotropeau satul prea mic pentru a face față unei asemnea dezlănțuiri. Am prins ierni în care nu mă vedeam pe cărarea tăiată în nămeți. Eram ca un pitic prizonier într-o curte. Aveam cărare pînă la grajdul vitelor, pînă la cîine și pînă la o cocină. Atunci toată viața casei se strîngea într-o cameră încălzită cu lemne, cu mere puse la copt pe plită sau în cuptor, cu priviri pe fereastra care dădea la drum. Pe acolo se vedea ”jurnalul” satului. Cine trece, cu ce, cîte căruțe, ce sanie, cine a schimbat caii, cine a plecat la spital sau la tîrg etc. Și de fiecare dată cînd ne vizita cineva, totul începea cu un tropăit îndelung și înfundat al scuturatului de zăpadă de pe cizme sau de pe bocanci și cu o invitațe prietenoasă, în genul:

-Haideți, intrați, că zăpada nu murdărește!

Colindatul nostru în trei sau patru (că mai mulți copii nici nu eram în tot satul) era pe nuci, pe mere și, rareori, pe ceva măruniș. Se mai găsea cîte unul care să ne dea și un 50 de bani. Unul singur care lucra la o fabrică, un fel de vedetă a satului, ne dădea și cîte o felie de cozonac, și două trei monede de 25 sau de 50 de bani și ne punea o placă de patefon cu cîntece interpretate de Cristian Vasile. Fructele, turta și cozonacul erau gata pînă ajungeam cu colindatul în celălalt capăt al satului, iar mărunțișul îl duceam la școală pentru fondul clasei. Și eram de-a dreptul bățoși că am strîns mai mult decît cetele copiilor din satul vecin.

Seara de Crăciun și dimineața de Înviere de la Sărbătoarea Paștilor erau cele mai importante din tot anul. Presupuneau pregătiri minuțioase, cumpărături, făcut în cuptor, tăiatul porcului și al mielului, prăjituri, vizite, prînzuri lungi și sățioase, de care nu scăpam niciodată. La cele două întîmplări sîngeroase care făceau momentul tare al celor două sărbători dispăream dis de dimineață. Niciodată nu am putut să ajut și nici să privesc la ele. Mă întorceam acasă tărziu, spre amiază, cînd animalul tranșat era întins pe mese și cînd toți se simțeau obligați să mă consoleze și să rîdă de mine. Mesele de Crăciun și de Paști erau obligatorii și trebuiau întîmpinate cu haine noi, cu fapte bune și cu stat cuminte la locul meu pentru a asculta poveștile celor mari și complicatele încrengături de neamuri ale celor care treceau pe uliță spre satele vecine. Uneori o sanie trasă de cai în care stătea tolănit cîte un știu cine declanșa o poveste lungă, lungă ca un bildungsroman sau ca o epopee." - Integral în Cotidianul

Ioan Aurel Pop:

"Îmi aduc aminte ce însemna Crăciunul în vremea copilăriei mele din anii regimului comunist. Nu am cunoscut atunci, între prieteni și apropiați, vreo familie care să nu fi ținut Crăciunul după rânduială, în zilele menite. Bunica mă pregătea cătinel, zi de zi, pentru apropierea sărbătorilor, care începeau cu Sfântul Nicolae. Moș Nicolae venea și el cu daruri, dar numai pentru copiii buni și numai dacă ne curățam bine pantofii sau ghetele de cu seară și ne spuneam rugăciunea. Înainte de primul Sfânt Nicolae de care îmi amintesc, bunica m-a învățat să recit „Îngerelul”, mica poezie-rugăciune pentru copii: „Înger, Îngerelul meu/ Roagă-te lui Dumnezeu/ Pentru suflețelul meu/ Și în ziuă și în noapte/ Până-n ceasul cel de moarte”. Nu înțelegeam fiecare cuvânt, dar cu mintea deschisă și memoria de copil, rețineam repede și repetam mereu. Apoi am învățat „Tatăl nostru” și alte mici rugăciuni, mai pe înțelesul copilului care eram. Cu „Crezul” a fost mai greu, fiindcă este lung și mai anevoios de învățat pe de rost. Doar după ce am început să fiu atent la slujbele de duminică, am reținut pe rând pasaj după pasaj și din „Crez”.

Cu vreo trei săptămâni înainte de Crăciun, colindam cu toți ai casei, seara, ca la un fel de repetiții. Bunica și mama știau destule colinde (în Ardeal, pluralul era „colinzi”) ca să mă atragă, ca să-mi poată arăta harul lor, înțelepciunea din ele. Mama m-a învățat mai apoi, după ce crescusem, și colinde de Paști, un fel de pricesne frumoase și duioase. Una începea cu versul „În joi seara după cină”. Când bunica și mama își epuizau repertoriul, tata căuta, pe unde scurte, Radio Europa Liberă și urma un adevărat regal. Acolo, la Europa Liberă, am auzit pentru prima oară colinde religioase interpretate de „Corul Madrigal”, care avea voie să cânte și să imprime în țară doar colinde zise laice. M-au încântat de atunci și mi-au rămas dragi până azi „O, ce veste minunată!” - foarte populară în Transilvania, cu varianta „Ce vedere minunată!” - și „Moș Crăciun cu plete dalbe”. Și la școală, în clasele primare, eram pregătiți cumva de marea sărbătoare, dar de una laicizată aproape complet. Moș Crăciun devenea „Moș Gerilă”, iar în loc de ziua Nașterii Domnului erau ridicate în slăvi ziua Anului Nou și Revelionul. Învățam și poezii „tematice”, de genul: „Prin nămeți, în ceas de seară,/ A plecat către oraș/ Moș bătrân c-un iepuraș/ Înhămat la sănioară”. Îmi amintesc că doamna învățătoare (pe atunci „tovarășa”), tot repetând ca să învățăm versurile, zicea câteodată, în loc de „moș bătrân”, „Moș Crăciun” și revenea, se corecta, se înroșea la față, de teamă să nu afle „stăpânirea” și să sufere consecințe. În după-amiaza de 24 decembrie, adică în ajun, plecam cu bunica pe străzi, intram și în biserică, ne uitam la slab luminatele vitrine, ca să treacă vremea până când mama și cu tata montau și împodobeau bradul. Nu-mi amintesc de vreun Crăciun de dinainte de 1989 fără brad împodobit cu globuri, cu nuci învelite în staniol, cu „artificii”, cu lumânări prinse frumos în suporturi special făcute. Globurile erau cam aceleași de la an la an, fiindcă banii erau puțini. Când apărea câte un glob nou, era pe dată remarcat. În loc de beteală, se puneau ghemotoace de vată în chip de zăpadă. Abia așteptam să vin acasă și să văd bradul adus de moșul în lipsa mea. De vreo câteva ori l-am văzut și pe moș, o dată fiind vorba chiar de tata, iar în alte dăți de un vecin, pe care l-am recunoscut după bocanci. Cadourile de sub brad erau modeste, dar mi se păreau atunci cele mai prețioase din lume. După ce am mai crescut, am avut ocazia să văd și să trăiesc Crăciunul la țară, adică pe Valea Someșului (la câțiva kilometri de Gherla) și abia atunci am înțeles ce înseamnă o ceremonie în care religiosul și laicul se împleteau în simfonia numită viață. Abia în sat oamenii trăiau Crăciunul în sensul lui divin și uman. Cete de feciori și de copii porneau încă înainte de a se însera prin sat, începând de la capătul satului, ca să ajungă la celălalt capăt. Copiii, osteniți, sfârșeau mai repede, cu jeburi (buzunare) pline de nuci, colaci, mere și bomboane, dar flăcăii nu se lăsau decât târziu, după miezul nopții. Nu era nimeni care să nu deschidă ușa (porțile erau întotdeauna deschise), fiindcă neprimirea colindătorilor era semn de nenoroc. În fapt, venirea cântăreților și urătorilor echivala cu sosirea Pruncului Iisus în fiecare casă pentru tot anul următor și intra în firescul vieții. Nimănui nu-i trecea prin cap să închidă ușa. A doua zi, la biserică, părintele și cantorii slobozeau din glasurile lor cele mai frumoase pricesne și colinde, cărora li se alătura mai tot satul. Acolo și atunci am înțeles ce voia să spună vorba „cu credință tare”. Tot acolo, în sat, preotul venerabil mi-a explicat ce însemna Nașterea Domnului și de la acest „moș” (pentru mine, pe atunci) am înțeles de ce Iisus era și om, și Dumnezeu în același timp și de ce oamenii buni aveau în sine câte ceva și din omenia, și din dumnezeirea Lui." - Integral în Ziarul Lumina și la OPINII ActiveNews