La aproape 30 de ani de la înființarea Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) din București și în contextul sărbătoririi pe 15 noiembrie a Sfântului Paisie (Velicicovschi) de la Neamț, protosinghelul Teofan Popescu readuce în actualitate pentru portalul Doxologia un articol profetic scris de prof. acad. Virgil Cândea († 2007), asiduu cercetător al moștenirii paisiene și, totodată, puternic susținător al ASCOR-ului din primul deceniu de după căderea regimului comunist.

„Academicianul Virgil Cândea, alături de Părintele Patriarh Teoctist și de Părinții Arhimandriți Sofian Boghiu și Teofil Părăian, au arătat o mare dragoste față de tineri și au avut o puternică influență asupra direcției spirituale a ASCOR-ului București din anii `90. Toți patru au fost o mărturie vie a viziunii patristice asupra vieții, această viziune fiind cea care dă sevă, forță harică și credibilitate Dreptei Credințe.

În anul 1997, profesorul Virgil Cândea a scris pentru revista ASCOR-ului din capitală, un adevărat articol profetic intitulat: Cuvinte pentru „vremea de pre urmă”. În acest articol, domnul academician mărturisește, în duhul Părinților, că epocile în care subversiunea răului a fost foarte puternică, au fost în același timp foarte favorabile împlinirii duhovnicești pentru cei care au căutat mântuirea. Într-un alt articol scris câțiva ani mai târziu pentru aceeași revistă studențească, domnul Virgil Cândea spunea că programul spiritual al românilor pentru al treilea mileniu trebuie „să ni-l alcătuim potrivit Tradiției noastre aspre, dar salvatoare și îndumnezeitoare. Nu există alternativă” ( Gânduri pentru anul 2000 de la Nașterea Mântuitorului, „Schimbarea la Față”, nr. 12, ianuarie-februarie 2000 ). Este vorba despre Tradiția mistică și ascetică a Bisericii, care vorbește despre importanța unirii omului cu Dumnezeu, despre importanța viețuirii întru Hristos. În articol se sublinia faptul că în istoria religioasă a Răsăritului au intervenit periodic asceți, stareți, dascăli providențiali care le-au reamintit oamenilor că au datoria de a deveni „părtași dumnezeiești firi” (II Petru 1, 4). Astfel de glasuri profetice au fost la noi Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Calinic de la Cernica sau marii duhovnici și teologi ai zilelor noastre, precum Părinții Sofian Boghiu, Paisie Olaru ori Dumitru Stăniloae și mulți alții de-a lungul veacurilor. Desigur, un rol major în această istorie a vieții duhovnicești din ținuturile românești îl are și Sfântul Paisie de la Neamț. Domnul profesor Virgil Cândea îmi mărturisea cu tristețe că s-ar fi așteptat ca importanța foarte mare a epocii Sfântului Paisie Velicicovschi pentru Ortodoxia românească să fie mai mult conștientizată în viața noastră bisericească de astăzi. Domnia sa spunea că și-ar fi dorit ca toată viața să se ocupe de scrierile Sfântului Paisie și, în general, de tot ceea ce ține de literatura filocalică. De abia însă după căderea regimului comunist, el a putut să dedice mai mult timp asupra acestui domeniu și să publice studii solide referitoare la aceste scrieri de mare folos sufletesc.
 
Profesorul Cândea era foarte atras de Tradiția duhovnicească a Bisericii, mai ales de Părinții Patericului pe care îi citise de zeci de ori. De câte ori mergeam la domnia sa, fie îmi cita din Pateric, fie îmi citea dintr-un Minei grecesc, ori mă îndemna să citesc Biblia și în greacă veche sau în slavonă. Puterea sa de cuprindere, erudiția, profunzimea, competența în diverse domenii, erau uluitoare. Și mai uluitoare erau însă modestia sa și lecturarea pe care o făcea acestei erudiții incredibile, într-o cheie a ortodoxiei inimii calde. Casa domnului Cândea, din apropierea Bisericii Silvestru, ticsită de cărți foarte valoroase, era ca un topos cultural al regăsirii românești prin Crucea și Învierea Domnului Hristos. Mi-au rămas întipărite în suflet discuțiile de taină cu domnul profesor din acest ambient transfigurator, precum și dragostea și înțelegerea pe care a arătat-o față de noi, studenții anilor `90. Îmi sunt foarte vii în inimă cele câteva conferințe ASCOR unde domnia sa a acceptat cu mare greutate să ne vorbească. Domnul profesor aborda cu pace, cu seriozitate, teme foarte actuale în plan cultural, de la raportul dintre tradiție și secularizare, până la critica evoluționismului. Cuvintele sale ne întăreau în credință, ne echilibrau, ne îmbogățeau viața. Dumnezeu să-l ierte, să-l miluiască și să-l odihnească cu drepții pe acest adevărat cărturar al neamului românesc! Să citim în continuare cuvintele sale profetice din anul 1997”, ne îndeamnă protosinghelul Teofan Popescu.
 

„Cuvinte pentru „vremea de pre urmă”
 
„În vremurile cele cumplite de acum, lipsind foarte povățuitorii duhovnicești, cei care vor să placă lui Dumnezeu printr-o viață curată, numai Dumnezeu Însuși și învățătura Sfinților Părinți, le pot fi povățuitor și învățător.” (Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț)

La ce se referea marele stareț prin „vremurile cumplite de acum" în 1766, când scria cuvintele din acest motto? La împrejurări trecătoare, ca năvălirea tătarilor din 1758, răscoalele din Iași, 1759 și București, 1764-1765? Presimțea războiul ruso-austro-turc care va devasta Moldova și Țara Românească între anii 1769-1774? Fără îndoială că el avea în vedere o epocă în multe privințe cumplită, dar, în primul rând, avea în vedere amurgul spiritual al omenirii. Amurg pe care l-au întrevăzut Sfinții Părinți din cele mai vechi timpuri. De pildă, Avva Ischirion din Pateric, la întrebarea: „Ce am făcut noi?”, adică cei din Antichitate (era prin secolul al IV-lea), el a răspuns: „Noi am împlinit poruncile lui Dumnezeu”. Și frații au continuat: „Dar cei de după noi (adică din Evul Mediu, n.n.), oare ce vor face?”. Și a zis: „Ei vor ajunge la jumătate din împlinirea noastră”. Și au mai întrebat frații: „Dar cei de după dânșii?”. A răspuns Avva Isichirion: „Cei din generația aceea (de la urmă, deci din Epoca Modernă, n.n.) nu vor avea nimic de făptuit. Dar le va veni lor ispită. Iar cei ce vor rezista în vremea aceea, mai mari vor fi și decât noi, și decât părinții noștri”.

La aceleași „vremuri de pre urmă”, ca și cuvioșii Ischirion și Paisie, se referea Avva Filicos când i s-a cerut să spună un cuvânt folositor de suflet, răspunzând: „Vreți să auziți cuvânt de folos? Acum nu mai este cuvânt. Altădată, când întrebau frații pe bătrâni și împlineau cele ce li se spunea lor, Dumnezeu le arăta (bătrânilor) cum să le vorbească (fraților). Dar acum, fiindcă, e adevărat, aceștia întreabă, dar nu împlinesc cele ce aud, Dumnezeu le-a luat bătrânilor darul cuvântului și ei nu mai știu ce să grăiască, pentru că nu mai sunt cei care să împlinească”. Și despre aceleași vremuri spunea, tot în Pateric, alt bătrân: „Proorocii au făcut cărți. Au venit apoi părinții noștri și au împlinit (cele scrise). Iar alții, după dânșii, le-au învățat pe de rost. Și venind neamul (adică generația) de acum, le-a copiat și le-a pus pe rafturi, fără să le folosească”. Putem înțelege: le-a publicat în ediții critice și le-a uitat in biblioteci, fără să le pună în practică, fără să le trăiască. Părinții au fost, așadar, unanimi în prevestirea unor „vremuri cumplite”, de criză, de scădere a vieții duhovnicești, când oamenii devin mai slabi, își pierd interesul pentru învățătura Părinților (chiar dacă o cunosc), nu o mai urmează în viețuirea lor și, astfel, darul îndrumării spirituale încetează, iar maeștrii desăvârșirii, duhovnicii, devin tot mai rari. Dar nu ne este cunoscută, parcă, această evoluție? Nu sugerează ea însăși istoria secularizării lumii moderne?

De observat, totuși, că prevestirea și descrierea acestei decadențe - obișnuite și în alte tradiții spirituale - nu exprimă deznădejde și demisie; ele au fost întotdeauna făcute ca avertisment și îndemn la redresare. Nu aflăm în cuvintele Părinților fatalism sau renunțare resemnată la idealul desăvărșirii, de vreme ce acesta este cursul lumii, spre decădere și secetă spirituală. Pentru că Părinții știau că și (sau tocmai) în vremurile când uscăciunea se întețește, sporirea duhovnicească rămâne posibilă pentru fiecare căutător al ei, așadar călăuzeau și încurajau pe cei hotărâți să dobândească prin luptă Împărăția Cerurilor. Se vede aceasta din insistența sfatului lor ca „în fiecare zi și ceas să facem început bun”, să reîncepem suișul după fiecare cădere. Se vede aceasta din tâlcuirea lui Teofil, Arhiepiscopul Alexandriei care, întrebat de Amma (maica) Teodora: „Ce înseamnă cuvântul Apostolului «Răscumpărând vremea»?” (Coloseni 4, 5), a răspuns: „Cuvântul („răscumpărând”) arată câștigul (pe care-l putem dobândi). Adică: ți-a venit vremea să fii ocărât? Prin smerită cugetare și îndelungă răbdare, răscumpără timpul ocărârii și trage folos din asta. Ți-a venit vremea să fii defăimat? Prin suferirea acestei încercări, răscumpără vremea și folosește-te. Ți s-a întâmplat vreo pâră mincinoasă? Trage folos din ea prin răbdare și nădejde. Căci dacă vom vrea, toate cele potrivnice ni se vor face nouă câștiguri”.

Paradoxal, dar providențial, „vremurile cele cumplite de acum” sunt dintre cele mai favorabile împlinirii spirituale. Efortul care ni se cere este mai mic: azi este de ajuns să rezistăm ispitelor. A nu face (răul) este, așadar, mai important decât a face (binele). Duhovnicul rar pe care-l căutăm îl vom găsi îndată ce ne-am hotărât să-i ascultăm sfaturile. Până atunci, învățăturile marilor maeștri spirituali de altă dată sunt la îndemâna noastră. Cărțile lor cu greu obținute, tălmăcite, copiate în trecut, ne așteaptă, colbuite, pe rafturi, sau ne îmbie în ediții frumos tipărite și accesibile în librării, la pangar sau în chioșcuri, pe ulițe și în piețe. Cum spunea Sfântul Ioan Hrisostom în adâncul său cuvânt la Învierea Domnului: în ceasul al unsprezecelea Hristos primește pe cei din urmă ca și pe cei dintâi, răsplătește faptele acestora, dar Se mulțumește și numai cu intenția neputincioșilor veniți târziu la Ospățul Împărăției. Astăzi ni se îngăduie ca, cel puțin, „să facem început bun”. N-am stăruit în el cum se cuvine, ne-am poticnit datorită slăbiciunii noastre? Să nu ne descurajăm, să începem din nou, știind că „în ce (stare) te voi găsi, în aceea te voi judeca”, sperând, așadar, că vom fi găsiți la sfârșitul nostru în așezare cuviincioasă ca intenție măcar, dacă nu ca fapte. Cu rare excepții (precum starețul Zosima), eroii dostoievskieni pozitivi, fie și frații Alioșa și Dimitri Karamazov, așa s-au împlinit: prin căutare sinceră și suferință consimțită.

Sunt și aspiranți la desăvârșire cărora vremurile de acum nu le par prielnice? Subversiunea de azi e văzută, brutală, cinică, nu ascunsă ca altădată sub false aparențe de eleganță, corectitudine și frumos. Ni se pare că suntem prea slabi în fața agresiunii ero-tismului, violenței, injustiției, pseudo-intelectualismului vremurilor noastre? Spunea Apostolul: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Și am fost preveniți: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Să ținem seamă, mai ales, că nu suntem singuri, pentru că, iată, ni s-a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Iar „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31)”. (Profesor Academician Virgil Cândea, „Schimbarea la Față”, nr. 3, decembrie 1997).
 
Despre protosinghelul Teofan Popescu, autorul evocării de mai sus

Părintele Teofan (Tudor) Popescu a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din București în anul 1995, iar cursurile de master în anul 1997. La dizertație a prezentat lucrarea „Viața ascetică la Sfântul Maxim Mărturisitorul”. În anul 2010, în cadrul Catedrei de Teologie Sistematică din București, și-a susținut teza de doctorat intitulată „Teologie și cultură în gândirea lui Nichifor Crainic”.

După anul 1990, timp de 11 ani, l-a avut ca duhovnic pe Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu. S-a îngrijit de editarea primei cărți a Părintelui Sofian („Smerenia și dragostea, însușirile credinței ortodoxe”) ce conținea îndeosebi cuvinte adresate tinerilor în anii '90.

A fost inițiatorul și principalul organizator al primelor șapte ediții ale simpozionului național „Serile filocalice Dumitru Stăniloaie”, ce s-au desfășurat anual în București, începând cu anul 1993. A fost redactor șef al revistei studențești „Schimbarea la Față”.

În anul 2001 a intrat ca frate la mânăstirea Putna. În anul 2004 a fost hirotonit ieromonah. Timp de 15 ani a fost ghid la Muzeul Mânăstirii Putna. De la 1 ianuarie 2018 este preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași.