Au trecut aproape doi ani și, cu toate astea, sunt răni peste care timpul nu reușește să aștearnă liniștea, nu pentru că ne-ar lipsi trecerea ceasurilor, ci pentru că ecoul întrebărilor noastre a rămas închis între pereții unei tăceri nefirești.

Îmi amintesc acele luni ca pe o dimineață în care România s-a trezit captivă într-o oglindă spartă, descoperind cu stupoare că regulile după care adormisem cu o seară înainte dispăruseră, înlocuite de capriciile unui sistem care și-a asumat dreptul de a strivi destine electorale cu o ușurință aproape crudă.

Candidasem deja la alegerile pentru Parlamentul European și, chiar dacă nu obținusem mandatul, făcusem până atunci zeci de drumuri la Bruxelles, pe banii mei, încercând să înțeleg mecanismele instituțiilor europene și să mă pregătesc pentru ziua în care oamenii îmi vor acorda încrederea lor, pentru ca atunci să nu ajung într-o funcție publică doar cu o legitimație în buzunar, ci pregătită să aduc ceva în plus democrației pe care îmi doream să o apăr. Aveam în minte și speranța că la Bruxelles voi găsi poate cea mai înaltă formă a democrației pe care Europa o putea oferi, locul în care regulile, drepturile și voința oamenilor nu puteau fi negociate după împrejurări. Din nefericire, timpul avea să-mi arate că m-am înșelat.

Credeam în instituțiile statului român. Credeam că există hotare pe care aceste instituții nu le pot trece și că votul oamenilor este unul dintre ele. Iar când au început să apară acele hotărâri, primul meu gând nu a fost că statul greșește. Dimpotrivă. M-am gândit că, dacă instituțiile statului își asumă decizii de o asemenea gravitate, trebuie să existe în spatele lor temeiuri legale și dovezi pe măsură, poate lucruri pe care noi încă nu le cunoșteam.

Pe 24 noiembrie 2024, oamenii s-au dus la vot. Au stat la rând cu speranța scrisă în palme, au rupt din timpul lor și al familiilor lor, au fost blamați, au fost obosiți, dar au crezut până în ultima secundă că votul lor valorează ceva. Au intrat în cabine, au pus ștampila și au plecat acasă convinsi că, într-o democrație, odată exprimată, voința lor nu poate fi pur și simplu ștearsă. 

Și totuși, după câteva zile, voturile lor n-au mai valorat nimic. Alegerile au fost anulate, iar milioane de oameni au aflat că trebuie să o ia de la capăt. Acea neputință m-a urmărit ca o umbră tot drumul de atunci.

Și poate că tocmai de aici au început să mă urmărească întrebările. Nu una, ci multe, revenind iar și iar, pe măsură ce încercam să împac ceea ce vedeam cu încrederea pe care încă o aveam în instituțiile statului. Dacă cei care au luat aceste decizii aveau dreptate? Dacă ceea ce mie îmi părea nedrept era, de fapt, singura cale prin care putea fi apărată democrația? Dacă, dincolo de tot ceea ce știam noi, exista un adevăr pe care încă nu-l puteam vedea?

Tocmai aceste îndoieli nu mi-au dat pace. Nu m-am apucat de acest raport ca să demonstrez ceea ce credeam deja, ci ca să aflu dacă m-am înșelat. Am citit și am cercetat inclusiv cu gândul că, la capătul drumului, s-ar putea să fiu nevoită să spun: da, statul a avut dreptate.

Nu scriu aceste rânduri ca un avocat al unor nume, ci ca un om format în spiritul principiilor de drept, care știe că democrația nu este o haină pe care să o purtăm doar când ne place croiala sau persoana de dedesubt, ci este temelia însăși a ființei noastre ca popor liber.

În ianuarie am numit-o „Democrația la judecată” și am stat cinci zile în Parlament, în dezbateri publice, ascultând, întrebând și cerând explicații. Am încercat apoi să clădim o anchetă parlamentară care să ducă mai departe aceste întrebări, dar, din lipsa majorității, încercarea a fost înăbușită.

Am ales să caut adevărul acolo unde alții au preferat să lase uitarea să aștearnă praful, pentru cǎ firea mea ca om nu mi-a dat pace. Am studiat documentele, am vorbit cu oamenii, am ascultat, am pus întrebări, am citit, am pus cap la cap piesele acestui puzzle întunecat și, astăzi, vă pot spune că raportul este finalizat.

În zilele ce vin, vă voi deschide ușa către acea cronologie dureroasă și voi așeza înaintea ochilor dumneavoastră documentele, contradicțiile și tot ceea ce a rămas ascuns sub vălurile instituționale, pentru că un cetățean liber nu trebuie să accepte cuvântul statului ca pe un adevăr absolut. Statul are datoria de a dovedi, iar noi nu putem doar accepta liniștea asta instituțională care a îmbrăcat totul ca pe ceva normal.

Voi arata lumii că ceea ce am trăit atunci nu a fost o întâmplare, ci o sentință dată voinței noastre.

Zilele ce vin vor arăta ceea ce unii dintre noi au presimțit de mult: că în România s-a produs, de fapt, un asasinat al democrației”, a transmis deputata AUR Laura Gherasim.