„Noi, creștinii, primim sângele lui Hristos, sânge care ne spală de toate păcatele. În legătură cu Învierea, eu cred că aceasta trebuie trăită ca permanență, nu doar în cele trei zile ale sărbătorii”, spune Dan Puric într-un interviu acordat Ziarului Lumina. Artistul vorbește despre destinul hristic al poporului român, despre semnificația frazei ”omul e sub vremi”, despre moarte și Înviere. 


Redăm mai jos pasaje din acest interviu:

„Albert Camus spunea undeva că „Unii fac istoria, iar alții o îndurăˮ. Din fericire, mai există încă o categorie pe care Camus nu o știa, anume aceea a oamenilor care transfigurează istoria. Aceștia sunt creștinii. Să luăm un simplu exemplu, cel al temnițelor comuniste. Acolo și-au sfârșit viața atâția oameni care au îndurat un regim criminal și tortură fără margini. Mulți dintre ei au murit. Atât cei care au murit, cât și cei care au supra­viețuit ororilor au transfigurat suferința din viața lor. Îmi aduc aminte de un interviu imaginar luat lui Vladimir Lenin de către scriitorul Giovanni Papini, care face parte din cartea Gog. Conducătorul rus, într-un cinism inimaginabil, declara că cel mai bun îngrășământ pentru pământ este sângele oamenilor. Aceasta a mărturisit-o comunismul, închizând și deportând zeci de milioane de oameni nevinovați, comunism pe care astăzi Europa occidentală nu-l incriminează, ci îl socotește interpretat și aplicat greșit.

Să ne întoarcem la poporul român, dar nu atât la el, cât la credința ortodoxă a lui.

Cuvintele pe care Papini le-a pus imaginar în gura lui Lenin au devenit un adevăr istoric. În România de după cel de-al Doilea Război Mondial, comuniștii au închis peste două milioane de oameni, dintre care 200.000 (cifrele variază) nu s-au mai întors acasă niciodată. A curs mult sânge în țara aceasta, dar fiind sânge de martir, el a intrat în pământ, iar din pământ a crescut grâul credinței noastre. La fel s-a întâmplat în istorie și cu Brâncoveanu și fiii săi. Dar nici sultanul turc de la începutul secolului al XVIII-lea și nici Lenin, la începutul secolului trecut, nu au știut cum va rodi acest sânge pentru pământul românesc. M-am întâlnit într-o zi cu un țăran din Bucovina, care m-a văzut supărat și m-a întrebat: „Domnule Dănuț, ce facem cu țara asta?ˮ I-am spus dezamăgit: „Nu știu. Suntem sub pământˮ. La care el m-a încurajat: „E adevărat, dar numai Dumnezeu știe ce va crește din pământul acestaˮ. Da, din răspunsul țăranului mi-am dat seama că nu trebuie să confund moartea cu un dat inexorabil. Trebuie să luăm moartea ca pe o sămânță, fiindcă și din ea poate răsări veșnicia. Răspunsul dat de țăran este unul mult mai puternic decât cuvântul lui Lenin”.


Am suferit imens când a plecat părintele Iustin Pârvu, pe care l-am cunoscut și sufăr în continuare. Îmi aduc aminte de Mitropolitul Antonie Bloom, care spunea cândva că există morți fecunde, adică după ele rămâne o lumină. Moartea lui Alexandru Nicolschi, torționarul care a inițiat infernul de la Pitești, nu a fost o moarte fecundă, la fel, nici moartea colonelului Crăciun. Și lista ar putea continua... În dreptul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu putem vorbi de o moarte fecundă, însă la Petre Țuțea, la Constantin Noica, la Radu Gyr, Vasile Voiculescu, da. După ei a rămas lumină. Oricât s-ar strădui unii să o acopere cu neuitare, să falsifice istoria, nu vor putea.

Suntem singuri, dar cu fața îndreptați spre Dumnezeu

„Poporul român are destin hristic. Dacă ne uităm în martirologii, ne cutremurăm de bestialitatea și cinismul cu care au fost uciși cei care au mărturisit pe Hristos. Atât în primele secole, cât și de-a lungul întregii istorii până astăzi. Keith Hitchins, un apreciat istoric american contemporan, care a studiat istoria medievală și modernă a României, a declarat că „poporul român nu a avut niciodată control asupra destinului său politicˮ. Mărturia lui este perfect adevărată. Ceea ce a omis americanul să spună este faptul că, în lipsa controlului politic, românii au avut control absolut asupra credinței lor.

Să ne gândim la sfârșitul martiric al domnitorului Constantin Brâncoveanu. În ziua execuției, stăpân asupra vieții lui era altcineva, sultanul. Dar să analizăm atent tabloul întreg. În lojă asistau ambasadorii marilor state creștine, Marea Britanie, Franța, Rusia. Mai erau și delegați venețieni la Stambul. Nu a ridicat nici unul un deget împotriva acestei cumplite crime. Brâncoveanu a murit singur. El și fiii lui. Brâncoveanu a fost un concentrat de suferință și de cruce românească. Moartea lui Brâncoveanu vrea să ne transmită o lecție: suntem singuri, dar cu fața îndreptați spre Dumnezeu.

Un alt lucru care izbește în această execuție publică este faptul că, deși sultanul i-a promis domnitorului român viața și domnia dacă trece la religia musulmană, nu a existat vreo negociere în acest sens. Constantin nici nu s-a uitat la turc. Ci s-a întors către copiii săi și le-a zis: „Stați tari și nu băgați seama la moarteˮ. Brâncoveanu se întoarce cu spatele la sultan, adică la moarte, și privește spre fiii lui, amintindu-le de Hristos: „Uitați-vă la Domnul nostru Iisus Hristos câte a pătimit pentru noi și ce moarte de ocară a avut. Întru aceasta să țineți credința voastră. Nu vă clătinați pentru viața și lumea de aiciˮ.

Dacă delegații creștini nu au schițat nici un gest la odiosul masacru, cronicarii turci consemnează faptul că populația musulmană, oamenii de rând din oraș, prezenți la execuție, au fost mișcați, zguduiți de crimă. A trebuit ca vizirul să ordone forțelor armate să disperseze mulțimile care fremătau de nemulțumire.

„Suntem în plină sărbătoare. Mai îmi vine în minte un episod din Evanghelie, momentul furtunii de pe Marea Galileii. Hristos își trimite ucenicii pe mare, fiind­că știa ce avea să se întâmple. El a rămas la țărm. Ucenicii nu puteau să se teamă de o furtună, fiindcă erau profesioniști în ale navigației. Și, totuși, ei s-au speriat. Fiindcă furtuna i-a dus în proximitatea morții. Și când ești în apropierea morții, specia din tine țipă. Atunci, în hăul acela, apare Hristos mergând pe apă. Dar nici prezența Lui nu i-a liniștit. Dimpotrivă. Ei nu erau obișnuiți cu Hristos în negura aceea, venind pe marea învolburată. Hristos nu se arătase până atunci în cataclisme naturale. Vindecase oameni, înviase morți, dar atât. De aceea Petru a avut nevoie de confirmare în privința Domnului: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apăˮ (Mt. 14, 26). Hristos i-a spus un singur cuvânt: „Vino.ˮ Și știm că Petru a luat-o pe apă. Cât a privit la Hristos Petru a pășit fără probleme pe valul mării. Când a privit la sine și la furtună, Apostolul a început să se scufunde. Dar l-a agățat Hristos de mână și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?ˮ (Mt. 14, 31).

Avem fiecare din noi posibilitatea unei alegeri. Fie aleg să privesc spre neamul meu, spre Brâncoveanu, spre eternitate, spre Hristos, fie spre condiția mea umilă, de actor la Teatrul Național din București, care joacă și el alături de amărâții ăia pe acolo, într-o țară care și-a pierdut locul european din perioada interbelică. Dacă m-aș uita în direcția aceasta din urmă, ar fi o nenorocire. În schimb, dacă privesc spre eternitate, spre Hristos, văd de acolo țâșnind o forță inepuizabilă. Aceasta înseamnă Învierea pentru mine. Învierea trebuie trăită încă de acum, încă de pe pământ. Contează așadar încotro privim și la ce ne raportăm. Privirea noastră trebuie să fie țintă spre Hristos, fără fanatism, fără complexe. Vedeți, e o distanță ontologică între cercetătorul britanic apărut la BBC, care a vrut să descopere grupa sanguină a Mântuitorului pornind de la analiza sângelui de pe Sfânta Cruce, și bătrâna invocată de Petre Țuțea, care în Joia Mare se închină înaintea Crucii. Ea nu avea nevoie de examen hematologic. Ceea ce rămâne definitoriu privind sângele lui Hristos este faptul că acesta era sânge nevinovat, fără de păcat. Prin Liturghie, prin Euharistie, se realizează cea mai mare transfuzie din istoria umanității. Noi, creștinii, primim sângele lui Hristos, sânge care ne spală de toate păcatele. În legătură cu Învierea, eu cred că aceasta trebuie trăită ca permanență, nu doar în cele trei zile ale sărbătorii”.