Guvernul României a contractat recent un împrumut de câteva miliarde de dolari de la Fondul Monetar Internațional (FMI). Această tranzacție a fost considerată, pe bună dreptate, extrem de riscantă. Evident, ar fi fost mult mai bine dacă acest împrumut nu ar fi fost contractat, deoarece împrumuturile finanțate de FMI implică asumarea unor obligații destul de greu de îndeplinit, mai ales în ceea ce privește reducerea drastică a deficitelor bugetare și privatizarea intempestivă a companiilor de stat care generează probleme financiare. Pe de altă parte, este evident că dobânzile la împrumuturile acordate de FMI sunt cu mult mai mici în comparație cu cele acordate de alte instituții de credit.
 
În acest context, problema nu o constituie selectarea celui mai „îngăduitor” creditor. De fapt, România se confruntă în acest moment cu două riscuri majore: deficitul bugetului general consolidat a atins un prag extrem de riscant (4,6% din PIB), iar deficitul comercial a crescut semnificativ în ultimii ani. Astfel, deficitul în comerțul extern cu bunuri și servicii din perioada 2013 - 2018 a fost de 66,2 miliarde de lei. Pe de altă parte, datoria guvernamentală (publică) a crescut în aceeași perioadă cu 110,7 miliarde de lei. Să presupunem că această datorie ar fi fost finanțată doar prin obligațiuni guvernamentale vândute pe piața internă. În acest caz, este evident că masa monetară s-ar fi contractat foarte mult, iar leul s-ar fi apreciat la fel de mult. Ori, o apreciere semnificativă a leului ar fi sscumpit exporturile și ar fi ieftinit importurilre iar deficitul comercial exten ar fi devenit nesustenabil. În schimb, dacă acest deficit ar fi fost finanțat de BNR prin emisiune monetară, masa monetară s-ar fi dilatat și inflația ar fi scăpat de sub control. Evident, o asemenea hiperinflație ar fi determinat o diminuare rapidă și drastică a importurilor, dar și recesiune.
 
Din cele prezentate, rezultă că singura politică monetară care nu determină în acest moment aprecierea riscantă a leului sau un nivel periculos al inflației o constituie acoperirea deficitelor comerciale prin împrumuturi externe în euro sau dolari. Iar în cazul României, aceste împrumuturi nu pot fi contractate decât de guvern. În caz contrar, BNR își va consuma rapid rezerva valutară ( circa 40 de miliarde dolari) și leul se va deprecia până la un nivel periculos. În condițiile unor deficite bugetare și comerciale foarte mari, împrumutul contractat de guvern de la FMI reprezintă, deci, cea mai puțin riscantă soluție de susținere a stabilității prețurilor și  a creșterii economice.
 
Dar numai pe termen scurt. Pe termen mediu este imperios necesară creșterea competivității exporturilor românești și , mai ales, menținerea deficitului bugetar la un nivel mai mic decât rata creșterii economice și, oricum, sub pragul critic de 3% din PIB. În caz contrar, România va fi afectată pe termen mediu de două riscuri extreme: supraîndatorarea externă sau intrarea economiei în recesiune.