ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Redăm în cele ce urmează un cuvânt de folos duhovnicesc publicat de părintele Vasile Mihoc în cartea „Lumina Evangheliei: Exegeze la Evangheliile Duminicale”, apărută la Editura Agnos. Este vorba de un comentariu la pericopa evanghelică a vindecării slăbănogului din Capernaum, citită în Biserica Ortodoxă în cadrul Sfintei Liturghii din duminica a șasea de după Rusalii.

 1 Intrând în corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa. 2 Și iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! 3 Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta hulește. 4 Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? 5 Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă? 6 Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. 7 Și, sculându-se, s-a dus la casa sa. 8 Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. ( Matei 9,1-8 )

1. Taina iertării păcatelor. Evanghelia de astăzi ne vorbește despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Accentul teologic în această istorisire mateiană este însă nu atât asupra minunii vindecării trupești, ci asupra unei alte mari minuri de care dă seama această întâmplare, anume minunea (și taina) iertării păcatelor.

Și în textul paralel de la Marcu (2,1-12) este vorba de iertarea păcatelor și minunea vindecării acelui om paralizat vine ca o dovadă că „putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ” (v. 10). Totuși, în Evanghelia a doua accentul cade mai ales pe minunea vindecării trupești. De aceea, la Marcu, ne sunt date detalii cu privire la modul cum a ajuns slăbănogul în fața lui Iisus, lăsat fiind printr-o spărtură făcută în acoperiș de cei patru inși care-l purtau (v. 3-4). La fel de impresionantă este ieșirea din scenă a celui vindecat: „Și s-a sculat îndată și, luân­du‑și patul, a ieșit înaintea tuturor” (v. 12a). Iar cei prezenți, sunt marcați, în mod evident, de minu­nea vindecării tru­pești: toți „erau uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (v. 12b).

La Matei însă, prin modificări aparent puțin importante în raport cu textul de la Marcu, se operează o deplasare de accent, de pe minunea vindecării pe tema iertării păcatelor. Astfel, Sfântul Matei lasă deoparte detaliile neobișnuite ale intrării în scenă a slăbănogului; la fel, ieșirea acestuia din scenă este mult simplificată: evanghelistul spune simplu că el, „sculân­du‑se, s-a dus la casa sa” (v. 7). Și aceasta deoarece în relatarea mateiană locul central nu îl ocupă slăbănogul și vindecarea sa trupească, ci Iisus și lucrarea Sa de iertare a păcatelor „pe pământ”. În cuprinsul pericopei, expresiile cele mai importante sunt cele care se referă la iertarea păcatelor – „iertate sunt păcatele tale”, în v. 2b și 5a; și „a ierta păcatele”, în v. 6a – și la „puterea” lui Iisus de a o săvârși (v. 6a și 8b).

2. „Este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup”. În ansamblul Evangheliei de la Matei este subliniată ideea că Iisus a venit în lume spre iertarea păcatelor. Încă de la vestirea îngerului către dreptul Iosif, despre nașterea Mântuitorului, numele Iisus este explicat astfel: „căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Mt 1,21). Iar la sfârșitul Evangheliei, redând cuvântul Domnului Celui înviat că I s-a dat „toată puterea în cer și pe pământ”, evanghelistul înțelege, desigur, că de această putere universală ține și puterea iertării păcatelor.

În pericopa acestei Duminici, tema iertării păcatelor apare încă de la început. Ea este introdusă chiar prin cel dintâi cuvânt pe care Mântuitorul îl adresează slăbănogului: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (v. 2b). Această iertare a păcatelor slăbănogului nu este un simplu mijloc al vindecării trupești. Este adevărat că adeseori în Sfânta Scriptură păcatul apare drept cauză a bolilor trupești (Lev 26,14-16; Deut 28,21-22; II Paral 21,15.18-19; In 5,14; 9,2;   I Cor 11,30). Totuși, slăbănogul nu se și vindecă de boala sa trupească prin singurul cuvânt de iertare a păcatelor, ci va fi nevoie și de un al doilea cuvânt al Mântuitorului: „Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta”. De unde ar rezulta că păcatul nu era cauza – sau, în orice caz, nu era singura cauză – a bolii sale (cf. In 9,3). Pe de altă parte, iertarea păca­telor, adică minunea vindecării duhovnicești, este prezentată ca fiind de mult mai mare im­por­tanță decât cea a vindecării trupești: „Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă?” (v. 5). Este limpede că Iisus înțelege că „mai lesne” este a zice al doilea cuvânt. Astfel, Domnul învață că a vindeca numai prin cuvânt o boală atât de grea precum aceea a slăbă­nogului care-I fusese adus pe o targă este un lucru cu  mult mai ușor decât iertarea păcatelor. Și El săvârșește vindecarea trupească a slăbănogului ca o dovadă a puterii Sale de a ierta păcatele: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta” (v. 6). Iată cum parafrazează Sfântul Ioan Gură de Aur acest cuvânt al Mântuitorului (din v. 5-6): „Ce vi se pare mai ușor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului? Negreșit, e mai ușor să înzdrăvenești un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum și ceea ce este mai ușor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveți dovada că am săvârșit și ceea ce este mai greu, dar nevăzut” (Omilii la Matei, XXIX, 2, în volumul: Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, PSB, 23, București, 1994, p. 365-366).

3. Iisus are puterea de a ierta păcatele. Împotriva cuvântului de la început de iertare a păcatelor reacționează – deși nu pe față, ci numai în forul lor interior – „unii dintre cărturari”. În rostirea lui Iisus ei vedeau o hulă, pe temeiul învățăturii bine stabilite în iudaism că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Paralelele de la Marcu (2,7) și de la Luca (5,21) ne arată chiar cum formulau ei această obiecțiune: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” Ideea cărturarilor este justă. Într-adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Ei ignorau însă faptul de căpetenie că Iisus este Dumnezeu. Necredința lor în dumnezeirea Mântuitorului îi face să cugete „rele” în inimile lor (v. 4). Prin vindecarea trupească a slăbănogului, Iisus își dovedește puterea dumnezeiască, deci, implicit, puterea de a ierta păcatele.

Iată, deci, un fapt bine stabilit: că Iisus are puterea de a ierta păcatele.

Textul Evangheliei acestei Duminici însă ne obligă să facem un pas mai departe în interpretare. Numai făcând acest pas vom descoperi o trăsătură specifică lui Matei în relatarea despre vindecarea slăbănogului din Capernaum; și vom înțelege că aceasta și este cea mai importantă trăsătură a textului mateian.

Mai întâi o remarcă: în toate cele trei texte sinoptice ale vindecării slăbănogului din Capernaum, în legătură cu iertarea păcatelor „pe pământ” se folosește pentru Mântuitorul titlul de Fiul Omului (Mt 9,6; Mc 2,10; Lc 5,24). Folosind acest titlu, pe linia profeției lui Daniel (7,13-14), Mântuitorul arată că are în vedere nu numai perioada prezenței Sale trupești printre oameni, ci deopotrivă lucrarea Sa „pe pământ” de după Înălțarea la cer, ca Cel preamărit de-a dreapta Tatălui. El este prezent în Biserica Sa, conform făgăduinței pe care a făcut-o după Înviere: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt 28,20). De unde rezultă că ceea ce a făcut atunci cu slăbănogul, adică faptul de a-i fi iertat păcatele, e o lucrare pe care El o săvârșește neîncetat cu toți cei care vin la El cu credință. Așadar, pentru credincioșii creștini, iertarea păcatelor nu este o simplă speranță, amânată pentru viitorul eshatologic. Iisus iartă păcatele aici și acum. Cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii arată că sângele jertfei Sale se varsă „spre iertarea păcatelor” (Mt 26,28 și loc. par.). Iar această jertfă reprezintă o permanență în Biserică, în conformitate cu porunca pe care El ne-a lăsat-o: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22,19; I Cor 11,24-25).

4. Puterea iertării păcatelor dată „oamenilor”. Matei face însă un pas mai departe. În celelalte două Evanghelii sinoptice, relatarea se încheie cu menționarea uimirii celor prezenți, care exclamă: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”, după Marcu (2,12), sau: „Am văzut astăzi lucruri minunate”, după Luca (5,26). Este clar că și unul și celălalt au în vedere minunea vindecării trupești. În schimb, încheierea de la Matei, pe de o parte – și pe linia orientării generale a pericopei mateiene –, atrage atenția asupra minunii celei mai mari, aceea a iertării păcatelor; iar pe de altă parte evidențiază faptul că puterea iertării păcatelor este un dar pe care, prin Hristos, Dumnezeu a dat-o Bisericii și că ea se exercită prin oameni: „Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu Cel Care dă o putere ca aceasta oamenilor” (Mt 9,8).

Într-adevăr, Evanghelia de la Matei nu numai că ni-L prezintă pe Iisus-Fiul Omului ca pe Cel ce iartă păcatele, ci subliniază faptul că El a dat această putere și Sfinților Apostoli și, prin ei, Bisericii Sale. În două rânduri, în această Evanghelie, Mântuitorul se referă în mod direct la puterea iertării păcatelor dată oamenilor. Anume, prima dată în cuvântul adresat lui Petru, după ce acesta, la Cezareea lui Filip L-a mărturisit că este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Fericindu-l pentru această descoperire primită de la Tatăl, Iisus a adăugat: „Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt 16,16-19).

5. Iertarea păcatelor – Sfântă Taină a Bisericii. Textul acesta este foarte important deoarece arată că iertarea păcatelor se săvârșește în Biserică. Mântuitorul își exprimă aici, în mod direct, intenția de a întemeia Biserica, a cărei temelie este credința în mesianitatea și divinitatea Sa, mărturisită de Sfântul Petru în numele tuturor Apostolilor. Hristos este „Capul trupului, adică al Bisericii”, zice Sfântul Apostol Pavel (Col 1,18), care-i scrie, printre altele, ucenicului său Timotei: „Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp și temelie adevărului” (I Tim 3,15). Sfinții Părinți numesc adeseori Biserica „spital” (duhovnicesc), deoarece ea este locul în care ne vindecăm de ranele păcatelor; iar pe părinții duhovnici, care administrează darul iertării păcatelor, ei îi numesc „doctori”.

Deși cuvântul citat este adresat lui Petru, aceasta nu înseamnă că numai acest Apostol a primit puterea de a lega și de a dezlega, adică puterea iertării păcatelor. Un alt text de la Matei ne arată că, de fapt, Mântuitorul a dat această putere tuturor Apostolilor. Este vorba de un cuvânt al Său din așa-numita „cuvântare bisericească” (sau despre viața comunitară): „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Mt 18,18).

Aceste cuvinte sunt întărite de Mântuitorul Hristos după Înviere. Sfânta Evanghelie de la Ioan ne spune că, arătân­du-li-Se ucenicilor Săi în seara Duminicii Învierii, Domnul le-a dat nu numai făgăduința, ci și harul iertării păcatelor: „Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute” (In 20, 21-23). Avem aici ceea ce putem considera un cuvânt testamentar al Domnului Celui înviat. Acest cuvânt este deosebit de important, Domnul spunând că trimiterea Sa de către Tatăl spre iertarea păcatelor se prelungește în lume prin trimiterea ucenicilor Săi, purtători ai Duhului Său Celui Sfânt.

6. Preoții și harul iertării păcatelor. Am spus și în alte rânduri că Sfântul Matei este, prin excelență, un exponent al Bisericii sale. Numeroase texte și trăsături specifice primei Evanghelii ilustrează preocuparea bisericească a evanghelistului. El scrie din Biserică – fiind membru activ al Biserici sale și, cum o arată opera sa, ca un neîntrecut învățător creștin (catehet) – și pentru Biserică. Încheind pericopa acestei Duminici cu referirea la faptul că Dumnezeu a dat oamenilor puterea iertării păcatelor, Sfântul Matei are în vedere o situație prezentă în mod permanent în Biserică, unde oamenii sfințiți prin Taina Hirotoniei împărtășesc tuturor harul vindecării duhovnicești. Câte leagă și dezleagă ei pe pământ sunt legate și dezlegate și în cer. Dumnezeu confirmă în cer ceea ce săvârșesc pe pământ cei mandatați de Hristos cu harul iertării păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că mai ales pentru aceasta este cu totul minunată și înfricoșată slujirea preoțească și mai mare decât slujirea îngerilor: „Au și stăpânitorii pământului – zice el – puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească? Domnul a spus: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute” (In 20,23). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus iarăși: „Tatăl a dat toată judecata Fiului” (In 5,22). Văd, însă, că toată această putere a fost încredința­tă de către Fiul preoților. Au fost înăl­țați la slujba aceasta atât de mare, ca și cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească, ca și cum ar fi scăpat de toate patimile omenești” (Despre preoție, 5, în vol.: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem Sirul Despre preoție, trad., introd. și note de Pr. D. Fecioru, București, 1987, p. 59-60).

7. O Sfântă Taină pentru noi. Taina iertării păcatelor este o minunată lucrare a lui Hristos, mereu prezentă în Biserica Sa. Este o taină asupra căreia și mai târziu, ca și în zilele petrecerii în trup a Mântuitorului, cugetă „rele” oamenii neduhovnicești. Redând opoziția cărturarilor iudei față de Iisus și acuza pe care I-o aduceau că „hulește”, Sfântul Matei are în vedere, desigur, și opoziția iudaismului, din vremea în care își scria el Evanghelia, față de Biserica lui Hristos și față de Sfintele Taine ale ei. Astfel de „cărturari” necredincioși n-au lipsit niciodată. Totdeauna s-a lovit Biserica de opoziția lor. Astăzi, nu mai puțin ca altădată, sunt destui cei care contestă și hulesc învățătura mântuitoare a Bisericii despre taina iertării păcatelor și despre puterea exercitării ei în Biserică, prin episcopi și preoți. Contestă această învățătură mulți dintre creștinii din afara spațiului ortodox, care nu recunosc Taina Hirotoniei și nici faptul că în Biserică a fost dată oamenilor puterea iertării păcatelor. Dar, în mod practic, și cei care se consideră „ortodocși”, dar refuză să vină la Sfânta Taină a Mărturisirii sau chiar o batjocoresc, sunt și ei dintre cei care, ca și adversarii de odinioară ai Mântuitorului, cugetă „rele” împotriva acestui mare har pe care El l-a lăsat Bisericii spre mântuirea noastră.

Slăbănogul cu totul neputincios din Evanghelia acestei Duminici ne închipuie pe fiecare dintre noi. Prin noi înșine, suntem cu toții ca și acest om, cu totul neputincioși în a face ceva pentru vindecarea, pentru mântuirea noastră. Cu toții avem nevoie să ajungem în fața Domnului Hristos Mântuitorul și să auzim de la El acest cuvânt: „Iertate sunt păcatele tale!” Nu cumva, deși ne considerăm credincioși, n-am ajuns încă să prețuim îndeajuns acest mare har ce ne stă la îndemână? Nu cumva, în loc să ne folosim cu smerenie și cu încredere de puterea cerească negrăită, mereu prezentă în Biserica lui Hristos, suntem și noi înclinați să cugetăm „rele” la adresa oamenilor prin care se exercită această putere?

Sau poate că, asemenea slăbănogului, suntem lipsiți de îndrăzneală. Poate că păcatul ne-a făcut necutezători. Să nu deznădăjduim! Să venim la Domnul și la Biserica Sa cu credința slăbănogului și a celor care-l purtau, ca și noi să auzim de la El cuvântul: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”

Autor: Pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc

Sursa: OasteaDomnului.ro