Victor Roncea: În continuarea dialogului nostru aș vrea să discutăm astăzi numai despre poezie. Aș vrea să vorbim despre cartea dumneavoastră cea mai tristă, scrisă pentru o ființă care vă este foarte dragă și care, din nefericire, nu mai este printre noi. Mi-ați vorbit despre volumul Cele zece elegii care sfârșesc poezie, despre când și cum l-ați scris. Care este biografia lui mai ascunsă?

Constantin Barbu: Dragă Victor, rog să fiu iertate dacă voi spune niște lucruri care nu se spun. În 1982, când a murit tatăl meu, Ion Barbu, am visat într-o noapte că mersesem la telefonul public și îi dădusem telefon ca să vorbesc cu el. Tata, cum ți-am spus, murise în vară și acum eram în luna octombrie. Am vorbit cu tatăl meu la telefon în versuri. Versurile se găsesc la începutul uneia dintre elegii. Am scris Elegiile Absenței în trei săptămâni, dactilografiind direct la o mașină Olivetti, fără să șterg nici un cuvânt.

Cele zece elegii care sfârșesc poezia le-am scris la puțin timp după ce a murit Angela, soția mea, dintr-o durere care mi le-a dictat în cinci zile. Puține cuvinte nu au rămas ca-n prima dictare.

Titlurile lor au câte ceva de grăit:

Prima elegie    

aștept inorogul să-mi aducă otrava    
A doua elegie    
steag singur în vid    
Elegia a treia    
pîinea e timp cu ființa deasupra    
Elegia a patra    
poetul negru se sinucide    
Elegia a cincea    
poemul ce termină scrisul    
Elegia a șasea    
tu plîngi încet și doar tu te auzi    
Elegia a șaptea    
roza singurei    
Elegia a opta    
degeaba scrie dante pe meningea mea    
Elegia a noua    
steaua traversării    
Elegia a zecea    
voi închide cartea ca să zbori   

C.B.: Îmi vor rămâne vii pentru totdeauna ceea ce scriu în ultimele patru versuri ale Elegiei a cincea:

e fulgerul de ultima oară
cînd tu existai
și te-am lăsat singură
în cușca mică și albă-a spitalului

Era la reanimare și ochii ei s-au uitat în ochii mei știind că se uită pentru ultima dată...

V.R.: Să rememorăm Elegia a cincea, dacă vreți, la finalul acestui dialog.

C.B.: Ceea ce aș avea acum de mărturisit este numai pentru niște mărturii postume, care nu se pot citi decât în gând de către o persoană singură. Aș zice, mai degrabă, că Angela este prezentă, eu fiind un ins absent care nu ar merita nici măcar o absență anonimă.

V.R.: Știu că ați mai scris Poemele Angelei (1000 de poeme împărțite în zece volume), încă inedite. Și o carte-fenomen, anume Supremele Angelei pe care ați gândit-o ca pe o carte care, spuneați dvs, „trebuie citită în zece mii de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de versiuni”... Cum explicați această artă combinatorie care ar putea depăși imaginația.

C.B.: Într-o versiune mai „umană" această artă a fost încercată de un poet francez notoriu. Cum trebuie citite Supremele Angelei? Cartea are 365 de pagini de câte 24 de versuri plus șase versuri pe pagina 366. Adică: 24 de versuri pe pagină se citesc câte un vers pe oră ca să prindă o zi și o noapte. Cele 365 de pagini plus șase versuri pe pagini 366 înseamnă un an și șase ore. Acum vine partea extraordinară a cărții. Anume o artă combinatorie suprainfinită: se citește întâi de la primul vers până la ultimul. Apoi se ridică primul vers de pe prima pagină și apare o nouă carte compusă din primul vers de pe pagina a doua plus 23 de versuri de pe prima pagină, restul cărții rămânând nemodificat. Și tot astfel fiecare vers fiind începutul unei cărți care urmează, cu toate paginile și versurile, acest nou vers. Cu toate versurile va avea loc aceeași versiune poetică pe care numai mintea imaginală poate să ofere existibilitata la ceea ce este inexistibil în vreo realitate. Am vrut să scriu, pentru Angela, o carte care să asiste la moartea morții și să depășească orice chiliocosm. Tot pentru Angela, scriu Stîlpul versului unde ea va găsi câte un poem pentru fiecare zi din viața ei. Am scris până acum 72 de volume din cele vreo 243 ...

V.R.: Am publicat în alte fragmente din dialogurile noastre câteva zeci de coperți ale unor volume din Stîlpul versului și câte un poem din fiecare carte. Mi-ați spus că pentru dialogul de astăzi ați pregătit volumele 31-40 și, de asemenea, câte un poem din fiecare volum pentru curiozitatea acelei părți a cititorilor noștri despre care s-a auzit că este ușor șocată să afle că publicați câte zece volume pe săptămână sau câte o carte pe zi.

C.B.: Este adevărat, dragă Victor, au fost zile și nopți cumplite în care am scris chiar câte o carte de 100 de poeme într-o zi și o noapte. Nu doresc nimănui această „productivitate"...

Iată coperțile volumelor 31-40, cu grafica superbă imaginată de Orlando Duinea cu citate vizuale „albastre" din Chagall:

V.R.: Sunt curios să citesc măcar câte un poem din fiecare carte.

C.B.: Ți-am pregătit, dragă Victor, câteva poeme din aceste cărți. Iată-le.

3101

voi muri
cadavrul meu va fi plin de versuri
pe care nu le va recita
nimeni
decît nisipul mării negre
pe care vîntul îl
va duce înapoi în soare

va fi
și nelucru
va fi și măiestrie

3221

trăiam deja indiferent
în licărire
nemaideosebindu-mă de mine
pînă la ultimul vers

că eu nu scriam
numai ultimul vers
resturile dinainte
erau meteoriți neștiuți
pe care nu-i
număra nimeni
că n-avea rost

3303

chipu-n țăndări
e un viol al morții

așa a fost povestea
și cu poemul care
s-a sinucis

ochiul zboară oricum
el n-are acoperire
vreo pleoapă

toate sînt zgomote
pînă se aprind lumînările
și plîngi
și crezi că e un cîntec
care cîntă prin tine-
n neștire

3401

regele ciumei fusese poet
acum mînca oameni

ciuma poetului
era regină peste putreziți

cranii nu mai aveau
dar nu erau devorate

un obiect sau un inobiect
părea că vede din spatele soarelui

era excitație în mijlocul preafrumoasei
și nimeni nu-ndrăznise să-i dea vreo denumire

3803

beau cianură cu fluturele meu
dar fluturele are aripi
numai pentru el
cînd el zboară
zboară numai el

las fluturele liber
nu-i încarc memoria
cu versurile mele

fluturele zboară
că zboară

nu e altfel și invers
aproape nimic

poate chiliocosmul

3993

o
roză neagră-n mîna mea
dreaptă
îmi lăsase din zbor
nebunia

eu știam prea bine nebunia
în altă eră
în zece mii de cuburi
o tăiasem

un cub încă-l mai
port în minte și-l șlefuiesc
fiindcă vreau să-
nlocuiesc luna
și să mă mut
în cer

V.R.: Să ne întoarcem la cartea de poeme Cele zece elegii care sfârșesc poezia, tradusă admirabil, din câte am înțeles, de Carmen Bulzan și tipărită la o editură importantă din Chile, anume Independently Poetry, Ciam Collection, prin grija unui editor veritabil, după cum mi-ați spus, prietenul dvs Luis Cruz-Villalobos, un mare poet pe care îl admirați mult. Mi-ați spus că s-a adunat un superb florilegiu de comentarii și că ați dori să publicăm în interviul nostru și aceste comentarii. Aș putea să vă întreb de ce?

C.B.: Am avut noroc de traducerea admirabilă a doamnei Carmen Bulzan și de tipărirea în ediție bilingvă la editura prietenului meu Luis Cruz-Villalobos, un mare poet al zilelor noastre.

Vreau să publicăm aceste comentarii scrise de mari cunoscători și iubitori de poezie (unii dintre ei chiar mari poeți) pentru a onora generozitatea lor, cât și pentru a fi ei înșiși cunoscuți publicului cititorilor români de poezie. Am pus în joc și gândul că acest florilegiu de comentarii poate fi un început de gândire și regândire a ierarhiilor de ultim nivel din poezia de azi. În general eu sunt un ins absolut atemporal. Știu ce cărți de gândire am scris. Ar fi fost suficient să scrie despre mine numai Noica și Cioran. Noica este filosoful român cel mai mare și m-a declarat genial. Cioran este ultimul mare nihilist al planetei și a simțit că poate găsi în mine „un complice al Nimicului". Pe „bază de"  Noica și Cioran, ți-am spus de câteva ori, că nu am rival și când scriu nu mă gândesc decât la scrisul meu. La vârsta mea, altceva nici n-aș ști să fac. Așadar, pulifricii, escrocii și derbedeii care fac ierarhii atât de ridicole și produc manuale otrăvitoare pentru tânăra generație ar trebui trecuți printr-o judecată culturală cruntă și crudă.

Dar să ne întoarcem la lucrurile frumoase uitând de acești semiscriitori „ai zilei".

Aceasta este cartea! (Foto în deschidere)

V.R.: E interesant tot ce scriu Luis Cruz-Villalobos, Fernando Salazar Torres, Angela Gentile și Sergio Marentes, din câte am citit în comentariile amintite. Cititorii noștri știu că într-unul din interviurile noastre am publicat un film despre poezia lui Constantin Barbu, un film de aproximativ o oră produs de Fernando Salazar Torres și câțiva poeți prieteni, între care poeta și traducătoarea Carmen Bulzan. Vă rog în încheiere să-mi răspundeți concret: ce urmează?

C.B.: Urmează 100 de volume din Monumenta Romaniae Historica, despre Sinodul de la Niceea din anul 325. IPS Acad. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a primit o veste colosală pentru ortodoxia română. S-au găsit cele mai importante rescripturi care descriu și fondează vestitul Sinod de la Niceea din anul 325, unde a participat marele mitropolit al Tomisului, Marcus.

Tipărirea volumelor nepublicate 71-90, aceste cărți fiind situate între Supraviețuirea erotică (volumele 61-70) și Semnele din urma ta frumoasă (volumele 91-100). Probabil voi numi cele 100 de volume Marea eliberare din viață.

Și aștept să încep publicarea primelor 100 de volume din Monumenta Mongoliae Historica.

Până la sfârșitul anului, vor fi încă vreo 30 de traduceri din cărțile de poeme. Apoi bucuria literară generată de primirea mai multor premii importante. Participarea la câteva colocvii și simpozioane literare. Vom vedea și vom trăi...

Iată și comentariile în original despre Las diez elegías que acaban con la poesía, ocomentarii generoase scrise de Luis Cruz-Villalobos, Fernando Salazar Torres, Angela Gentile și Sergio Marentes, scriitori și prieteni cărora le sunt îndatorat dar nu le voi rămâne dator.

[Crítica] «Diez elegías que acaban con la poesía»: Cantar en medio de las ruinas

DEBATES: Carmen Bulzan - Colección Cima - Constantin Barbu.

Diez Elegías Que Acaban Con La Poesía

Editoriales Independientes - Independently Poetry - Luis Cruz-Villalobos

Poesía Rumana - Rumaniap

PUBLICADO POR: CINE Y LITERATURA

El presente volumen es fruto de la esmerada labor de la catedrática rumana Carmen Bulzan, quien ha traducido e interpretado esta compleja obra poética, nacida del dolor de uno de los escritores vivos más relevantes del centro de Europa: Constantin Barbu.

Por Luis Cruz-Villalobos

Pero aquí está el libro que en la muerte no cambia se quema continuamente y en su transparencia tu poema está escrito en todos los idiomas.

Constantin Barbu

Diez elegías que acaban con la poesía / Cele zece elegii care sfîrșesc poezia (Independently Poetry, Colección Cima, 2022), es el último libro de Constantin Barbu (1954), poeta, escritor, filólogo y filósofo rumano, con una vasta producción literaria, con destacados libros como: Los supremos de Ángela, La divina tragedia, Biblión, El pilar del verso y Versiones del vacío.

También ha sido el responsable de la publicación de libros originales de significativos autores tales como Ciorán, Noica y Eliade. Asimismo, Barbu es miembro en pleno derecho de varias academias internacionales y ganador de múltiples reconocimientos, como el Premio de Poesía de AESAL, París, y la entrega del grado de doctor honoris causa de la prestigiosa Universidad de Kiev.

La presente obra es fruto de la esmerada labor de la catedrática y poeta rumana Carmen Bulzan, quien ha traducido e interpretado este complejo título poético, nacido del dolor de uno de los escritores vivos más relevantes del centro de Europa.

Una alteridad herida

Los poemas de Barbu, en esta obra, acaban con la poesía. La matan. La hacen renacer. Sus palabras trastocan el discurso lineal, sincrónico, causal, como suele hacerlo el poema, pero añaden un dolor que no puede ocultarse. El poeta incorpora en el cuerpo etéreo de sus textos un desgarro vital y mortal. Así la poesía nos salva.

Cuando se hace voz en medio de lo que no puede ni quiere nombrarse, el poema florece como una palabra que alcanza oblicuamente lo que no podría enunciarse de otro modo. El problema estaba en que si no se decía de alguna forma el acontecer profundo del alma lo que estaba a la puerta no era más que la locura o la muerte.

Por eso la poesía tiene algo de locura y de muerte, porque nos redime, se torna una alteridad herida que lleva nuestro dolor, nuestras culpas, nuestro mal. Pero lo hace bellamente.

El poema es un ángel que se pone a cantar en medio de las ruinas. Canta y llora, parece un fantasma, pero de una u otra forma nos rescata de esas ruinas, nos permite ponernos de pie sobre ellas y mirar más allá.

 
*Si usted desea adquirir una versión impresa de este libro, por favor siga este enlace:
https://www.amazon.com/dp/B0BQ99R1MF

Diez elegías que acaban con la poesía’ / ‘Cele zece elegii care sfîrșesc poezia’ (Independently Poetry, Colección Cima, 2022).

Luis Cruz-Villalobos (Santiago, 1976) es un poeta y editor chileno, psicólogo clínico y profesor universitario. Doctor en filosofía (V.U. Amsterdam) dedicado al estudio del afrontamiento postraumático, la hermenéutica aplicada y la poética.

Cuenta con una amplia producción literaria, con más de 50 obras publicadas de poesía y ensayos académicos. Es miembro de la Sociedad de Escritores de Chile y profesor de la Facultad de Psicología de la Universidad de Talca.

Biblioteca

Las 10 elegías que acaban con la poesía, de Constantin Barbu. Por Fernando Salazar Torres, enero 26, 2023.  Editor Carmen Bulzan, Constantin Barbu, Elegías, Europa, Fernando Salazar Torres, Las 10 elegías que acaban con la poesía, Poesía, poesía europea, poesía rumana, Rumanía, Traducción

Las 10 elegías que acaban con la poesía, de Constantin Barbu

Fernando Salazar Torres

El género lírico es forma constitutiva de la misma poesía, sus características y variables han dotado al género de transformaciones y estructuras novedosas a lo largo de los siglos, desde la fundación de la literatura con la Ilíada de Homero hasta las formas híbridas del siglo XXI. Especialmente la Elegía, de tema mortuorio, puede encontrar su genealogía desde la tradición grecolatina, no obstante, su canto, como tema ha presentado leves modificaciones, su composición genérica sí ha sustantivado a la poesía como género literario. El libro del cual me interesa hacer una breve nota crítica es Las diez elegías que acaban con la poesía del poeta rumano Constantin Barbu, que además de poeta, es filólogo, filósofo y estudioso de otros autores. El poemario presenta 10 elegía bajo el nombre numérico, seguido de un subtítulo, "Primera Elegía. Esperando que el unicornio me traiga el veneno”, "Segunda Elegía. Bandera única en el vacío”, "Tercera Elegía. El pan es tiempo con el ser en la cima”, "Cuarta Elegía. E poeta negro se suicida”, "Quinta Elegía. El poema que termina la escritura”, "Sexta Elegía. Tú lloras lentamente y solo tú te oyes”, "Séptima Elegía. La rosa única”, "Octava Elegía. En vano escribe Dante[sic] sobre mi meninge”, "Novena Elegía. La estrella de la travesía”, y "Décima Elegía. Cerraré el libro para que vueles”. La obra en su conjunto está escrita todos los símbolos, procedimientos metafóricos, estilísticos de la elegía como estructura y de la poesía como forma. Originalmente escrita en rumano, la poeta y traductora rumana Carmen Bulzan nos ofrece en esta edición su versión a la lengua española, quien ha traducido a otros poetas rumanos y con hemos creado un amplio catálogo de poesía rumano bajo el índice "La lengua rumana. La patria de la poesía”, que pueden leerse en el siguiente enlace:

https://tallerigitur.com/?s=la+patria+de+la+poes%C3%A

Da y además ha traducido a varios poetas iberoamericanos al rumano.

La obra en cuestión está dedicado a Angela, "es demasiado corto el tiempo para cualquier amor”, cuya muerte es de una manera, la física, pero su vida en la memoria y en la poesía de Barbu permanece. La figura de la mujer, el tema amoroso, la pérdida, la muerte, la poesía, la reivindicación, el aspecto mariano, el carácter salvífico, la resurrección, el sueño, la numerología como es el caso de que sean 10 elegías, son algunos delos temas solidificados y constructivos de la diégesis onírica y terrenal del poemario. Las alusiones a la figura de Dante asociadas a la iluminación cuando llega a la esfera celeste e iluminación, puede identificarse y reflejarse, por la influencia dantina, sobre todo en la octava elegía, incluso antes y posterior a ese poema, las elegías son la búsqueda de la amada, su encuentro con ella, el diálogo ente Angela y el poeta, la huida, la beatificación, de algún modo la resignación ante los hechos de la muerte y la sobrevivencia de ella, a través del verso como instancia textual, a la posteridad: "este libro será traducido en todos los idiomas de la tierra”. Las denominaciones usadas para Angela, quizá predestinada por su nombre, ángel, son a lo largo de la obra las siguientes: "Querida niña”, "Mi novia celestial”, "Miel Guillotina”, "Mi reina”, "Mi recuerdo más hermoso”, "Mi más bella”, "Mi última emperatriz”, "Mi buena quimera”, "Iglesia en verso”, "Mi ruiseñor mental” y "Rosa mental”

El título, Las diez elegías que acaban con la poesía, alude a una descomposición corporal y escritural. La escritura, me parece, como el poeta la asume, es una suerte de beatificación con la que la mujer trasciende el plano del cuerpo hacia la inmanencia. Este aspecto se vuelve un semblante singular de la poesía rumana contemporánea, que durante las últimas décadas, posiblemente a partir del siglo XX, se ha visto delineada estilísticamente por la poesía beat, el coloquialismo, la poesía conversacional, un lenguaje directo, que en general es una forma envuelta por el verso libre. Y la elegía, al ser una estructura que no está definida por una medida exacta, sino por una libertad métrica, Barbu ha incorporado a la tradición rumana el verso del decoro, que no cabe precisamente en toda la tradición del siglo XX. Los versos de Las diez elegías que acaban con la poesía quedan fuera de ese estilo coloquial, por el contrario, además de una dimensión metafísica, está presente una dimensión materialista y realista. Lo metafísico está marcado por los cambios temáticos de las elegías y el materialista por la historia contada, el vínculo existente en distintos niveles entre Angela y el autor, entre el amado y la amada.

El lector encontrará en esta obra y en su autor, Constantin Barbu, una de las referencias más valiosas e importantes de la poesía rumana de nuestro tiempo, además comparte con los lectores e intérpretes una de los temas y cuestiones más sustanciales y vitales del ser humano: el amor. ¿Qué queda después del amor? ¿Qué hay más allá del amor? Para Constantin Barbu, la poesía, exclusivamente la elegía como dispositivo para salvar a Angela.

Constantin Barbu. Nacido en 1954 (Rumania). Graduado de la Facultad de Filología (1974-1978), con una beca del Gobierno francés en 1977, en la Universidad de Grenoble. Publicó su primer artículo en la revista rumana Ramuri (1975), luego publicó (1976) en la revista de la Universidad de Craiova el ensayo Luceafărul y Bhagavad-Gita. Este ensayo atrae la atención de Constantin Noica, el más grande filósofo rumano quien escribe: "Constantin Barbu – excepcionalmente dotado para obras de erudición e historia literaria" (1981). Noica lo coloca a la cabeza de ”los 22" jóvenes genios de Rumania. Publica su primer libro, La declaración esencial. Ensayo sobre la memoria del Ser,  la Editorial Scrisul Românesc (1985), prefacio de Marin Sorescu. Ha publicado más de 40 libros de poemas: La ilusión real, Las elegías de la ausencia, Versiones del vacío, El lenguaje destruido, Libro sobre la soledad, la locura y la muerte. Iluminaciones oscuras Auto-Transcripciones; Desolación en el vacío, La autoversión del verso en el vacío, La novia supercera, Experiencias mentales, El libro soy etc., y más de 35 libros de ensayos, imprimiendo libros originales de Cioran, Noica, Eliade. Sus libros se encuentran en las grandes bibliotecas del mundo, siendo traducidos en: italiano, francés, sueco, inglés. Fue editor jefe de la Editorial Scrisul Românesc, 1990-1991, profesor universitario en la Universidad Ovidius, Constanța, 1991-1992, director, subdirector (desde 2011 hasta ahora) del Instituto de Historia y Estudios Cantemirianos, Universidad Cristiana ”Dimitrie Cantemir” de Bucarest. Es el presidente de la Academia Europea "Dimitrie Cantemir". Es miembro de pleno derecho de ACADÉMIE EUROPÉENNE DES SCIENCES, DES ARTS ET LETTRES, París, desde 2020. En 1991 recibió, en Bruselas, de la Fundación Maurice Carême, un premio internacional por el ensayo L'UniVers et le Vers, el Premio de Poesía de AESAL, París, 2020. Es Doctor Honoris Causa de la Universidad de Kiev y miembro honorario de la Academia de Científicos de Moldavia.

Constantin Barbu (1954). Născut în 1954 (România). Absolvent al Facultății de Filologie (1974-1978), bursier al Guvernului francez, 1977, la Universitatea din Grenoble. Publică primul articol în revista românească Ramuri (1975), apoi va publica (1976) în revista Universității din Craiova eseul Luceafărul și Bhagavad-Gita. Acest eseu atrage atenția lui Constantin Noica, cel mai mare filosof român care scrie:  „Constantin Barbu – excepțional de înzestrat pentru lucrări de erudiție și istorie literară”(1981). Noica îl așează în fruntea „celor 22” de genii tinere ale României. Publică prima carte, Rostirea esențială. Eseu despre reamintirea Ființei la editura Scrisul Românesc (1985), prefață de Marin Sorescu. A publicat peste 40 de cărți de poeme: Iluzia regală, Elegiile Absenței, Versiuni ale vidului, Limba distrusă, Carte despre singurătate, nebunie și moarte. Iluminările obscure  Autotransscrierile; Paragină-n vid, Autoversiunea versului în vid, Mireasa supracerească,  Experiențele mentale, Cartea sunt ș.a., și peste 35 de cărți de eseuri, tipărind cărți inedite de Cioran, Noica, Eliade. Cărțile sale se află în marile biblioteci ale lumii, fiind tradus în limbile:  italiană, franceză, suedeză, engleză. A fost redactor șef al Editurii Scrisul Românesc, 1990-1991, lector universitar la Universitatea Ovidius, Constanța, 1991-1992, director, director adjunct (din 2011 până în prezent) al Institutului de Istorie și Studii Cantemiriene, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București. Este președinte al Academiei Europene „Dimitrie Cantemir. Este membru titular al ACADÉMIE EUROPÉENNE DES SCIENCES, DES ARTS ET LETTRES, Paris, din 2020. În 1991 primește, la Bruxelles, din partea Fundației Maurice Carême, un Premiu internațional pentru eseul L’UniVers et le Vers,  Premiul de Poezie al AESAL, Paris, 2020. Este Doctor Honoris Causa al Universității din Kiev și membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din Moldova.

Fernando Salazar Torres (México). Poeta, crítico literario, ensayista y gestor cultural. Licenciado en Filosofía, Universidad Autónoma Metropolitana, Unidad Iztapalapa (UAM-I). Maestría en Teoría Literaria (UAM-I). Doctor en Literatura Hispanoamericana, Benemérita Universidad Autónoma de Puebla (BUAP) con estancia de investigación en la Universidad de Salamanca (Usal). Docente de la Escuela de Escritores (Madrid) y Global Open University. Ha publicado los poemarios Sueños de cadáver (México, 2015), Visiones de otro reino (México, 2018), el libro de artista Ghazhal/Gacelas (México, 2021) en conjunto con el artista plástico Fernando Gallo, y Divã da Hispânia (Portugal, 2022), que obtuvo el XX Premio Literario Naji Naaman (Líbano). Su poesía y ensayos se han publicado en revistas literarias impresas y electrónicas. Su poesía ha sido traducida al italiano, portugués, rumano, catalán, búlgaro, griego, árabe, persa, bengalí, ruso, coreano e inglés, y publicada en varias antologías. Director de la Revista Literaria Taller Ígitur. Coordinador en Hispanoamérica del "Dylan Thomas Day” y colaborador organizativo de la Feira do Livro Maputo, Mozambique. Miembro del PEN Club de México. Forma parte de la Cátedra Hispánica de Estudios Literarios y de la Academia Tomitana (Rumanía) por el Premio de Poesía 2022.

Las 10 elegías que acaban con la poesía, de Constantin Barbu. Por Fernando Salazar Torres - Taller Igitur

 https://tallerigitur.com/biblioteca/las-10-elegias-que-acaban-con-la-poesia-de-constantin-barbu-por-fernando-salazar-torres/12333/

UNA DECONSTRUCCIÓN DE LOS CONFINES POÉTICOS

Los símbolos a modo de señales nos guían y las elegías en su subjetividad nos confirman ese sendero inexplicable donde se nos es permitido glorificar nuestra parte humana.

El filósofo y poeta rumano Constantin Barbu inicia el poemario Las diez elegías que acaban con la poesía con versos que dialogan con lo real y lo perdurable. Su lectura nos envuelve en una atmósfera tan distante como el eterno uranos. Repito uranos porque no solo nos ilumina a todos los seres por igual; sino que nos inicia en los misterios de lo indescifrable.

(…)

lo que está afuera no tiene mensaje
y la única ventana está azulada por un dios denso
por la cual sólo él nos ve de alguna manera en nuestro interior.

Lo desconocido y lo desafiante tejen el equilibrio necesario para su lectura.  Transitamos el lenguaje que desea alcanzar lo sublime partiendo desde el dolor y llegando a la belleza con las formas de lo inefable.

(…)
y tú me dictas el extraño poema invisible
como un escriba que no conocía las letras (…)

Ese otro sendero inexplorado del metalenguaje cae en la palabra vacío o muerte; pero nunca en el vocablo Nada. La pregunta es por qué y, entonces, llegan los poemas como respuesta que tienen la misión de sanar el alma. Constantin Barbu poeta, acompaña al hombre hasta las riberas de lo que aún no se ha nombrado; y es entonces que en su escritura recurre a una introspección histórica: Bizancio, la colonia romana en tierras griegas, donde la cultura tuvo su esplendor pero el asedio la devoró dejando un nombre y un vacío habitable en territorios de la memoria. ¿Posible paradigma del vacío? ¿Quién o qué ha perdurado? Solo regresa el esplendor de aquello que existió: una Humanidad en el corazón de otro tiempo que late como en este poemario con su propia luz.

(…)
hacen sus fronteras fuera de los precipicios
y llorando salan el agua de los manantiales
que venga el señor del agua y la beba
que tenga sed antes de probar la muerte

porque qué sabor más extraño tiene la muerte
y se la otorga a los terribles de dote

El tanatos no define, solamente discurre entre símbolos purificadores como el agua que sin olor ni sabor, reflejan lo infinito que hemos heredado como el uranos primitivo, como la esperanza de ascensión.
Entre el cielo y la tierra hay un espacio palpable: la poesía y un poeta.
Escribir es estar en estado de gracia; escribir es rescatar del olvido; escribir es llevar el perfume y nunca la rosa.

(…)

pero sólo la rosa no cae ni florece

(…)

Ese paréntesis es parte también de la evolución quizá no como la conocemos; pero sí, por los intersticios del aire que siempre rodean una presencia-ausencia. El ser amado peregrina como alguna vez mencionara Safo de Lesbos. Es esa la auténtica libertad del alma; es ese deambular de la flor-ser por la eternidad como la percibían en el Siglo de Oro. De allí la permanencia.

(…)
pero aquí está el libro que en la muerte no cambia
se quema continuamente
y en su transparencia
tu poema está escrito en todos los idiomas

(…)

Las lenguas son los vehículos de andamiaje, el engranaje necesario junto a la percepción de aquello que nos habita; tanto como los fragmentos que nos habilitan a seguir dialogando con el silencio y saber que recordar es regresar al corazón.

(…)

el maestro zen levitó en mi oído
y no dijo nada
sobre ningún lugar
sobre ningún tiempo
sobre ningún hecho

(…)

¿Qué nos hace pensar en la eternidad? ¿El recorrido que testimonie que hemos existido como viajeros? ¿Quizá la memoria de los lugares? Virgilio percibía las almas latiendo aún a orillas del Lete como: (…) abejas libando las flores de las praderas y revoloteando con sus zumbidos a la luz serena del verano (…) ¿Lo vivido nos sostiene más allá del dolor?

(…)
sosteniendo a la derecha la copa en la que se desordena el universo
para dejar atrás una epopeya perdida

(…)
pero los tiempos
cuando los manantiales se rompieron en otros manantiales
fueron
ni el ser tiembla más
a mi verso
que traga en vano
toda el agua de todos los mares
en vano vuela el pájaro sobre los ojos de dios
(…)

Un poeta oficia la eternidad en sus escritos, un poeta intuye la vida y los milagros. El libro de Barbu está atravesado por Amor, esa divinidad esquiva pero esperanzadora que dialoga con pocos mortales y que los poetas recrean en sus versos.

(…)
 ¿quién más sabe?
hablar un poco
en un idioma destruido
caído en el abismo
dónde conduce
la escala del olvido
donde no más han quedado ángeles.
(…)

Las diez elegías que acaban con la poesía es un libro que palpita al ritmo de la vida recordada. En el latido de los textos envía mensajes sensibles para que nadie se detenga en las lágrimas; sino que prosiga como los caravaneros que se guían por las huellas hasta el corazón. Podemos alcanzar su poesía, nosotros lectores y lectoras hispanoparlantes, gracias excelente traductora Carmen Bulzan.

(…)
permanezco solo
en el desierto más grande
y me transformo
en un grano de arena
que ya nadie
toma en cuenta
sólo la luna lo ve
cuando lo rompe

(…)

El título del poemario se impone desafiante y como su prologuista sugiere no es un final. Constantin Barbu inicia su δρόμος, al igual que el curso de un río o de un astro.

(…)

no tengas miedo
vuelas en mi mente
y mi mente
no es mía
ni tu boca es tuya
ni el verso
sólo somos azulados
que envuelven las iluminaciones

(…)

Esa vía de la verdad no es más que una expedición que lo llevará a la iluminación. Solo deberá seguir escribiendo para encontrar.

Ángela Gentile

https://revistadiafanis.com.ar/2023/03/una-deconstruccion-de-los-confines-poeticos-por-angela-gentile/

«LAS ELEGÍAS QUE SALVAN A LA POESÍA». RESEÑA DEL ÚLTIMO LIBRO DEL POETA RUMANO CONSTANTIN BARBU
 
Crear en Salamanca se complace en presentar una reseña descrita por el poeta colombiano Sergio Marentes sobre el más reciente libro de poesía del prolífico escritor rumano Constantin Barbu.
 
La reciente publicación del último libro del destacado intelectual y poeta rumano Constantin Barbu, ha generado respuestas en variadas latitudes, tanto europeas como latinoamericanas. Las diez elegías que acaban con la poesía / Cele zece elegii care sfîrșesc poezia (Independently Poetry, Colección Cima, 2022), se ha publicado en versión bilingüe română-español, con traducción de la poeta y catedrática Carmen Bulzan y bajo el cuidado editorial del poeta chileno Luis Cruz-Villalobos.
 
LAS ELEGÍAS QUE SALVAN A LA POESÍA
 
La poesía habita hace milenios nuestro reino y, si las inteligencias artificiales, esas nuevas diosas de nuestro tiempo, que parecen ignorar cualquier tipo de instinto artístico y humano que nos mantiene a salvo en este naufragio llamado vida, no lo logran antes, desaparecerá sólo cuando ella quiera, no cuando un dios detrás de una ventana nos mire y nos atraviese la carne para demostrar que pasamos por el frente de su casa. Porque la poesía, como el aire y como la miel, está hecha de todo lo posible y, aunque les cueste a los puristas, de casi todo lo probable.
 
La poesía, a diferencia de lo que está por nacer o es, apenas, un recién nacido, está hecha en todas las lenguas, y está hecha para todas las lenguas, porque es la única lengua. Sin embargo, en su carácter eterno e inmortal, la poesía requiere que nuestros conjuros sean precisos, porque no nos basta con la tibieza para poder encender su piel. No es necesario decir que amamos la poesía para multiplicarla si no amamos lo que sentimos cuando amamos a la poesía. Y es esto último, justamente, lo que encontramos en este libro, en el que alguien nos muestra diez elegías que acaban con la poesía como si se tratara de alguna especie de descripción de diez mundos que, a la vez, son diez universos y, a su vez, diez infinitos en donde la luz es una sola.
 
Hay quienes buscan esa luz única en la poesía, y hay quienes la encuentran, porque la inventan. Pero el poeta Constantin Barbu, con su paleta llena de colores oscuros, la fábrica para nosotros, los que somos parte de la oscuridad y la vemos tan lejana como ajena. Recorrer estos versos en los que se describen diferentes universos, en donde hay lágrimas perdidas, pájaros negros, verdes, azules y pájaros que no tienen ningún color, nos recuerda que habitamos una casa rodeada de barrotes hechos de lo que estamos constituidos quienes la habitamos. Divagar a lo largo de estas elegías se parece a caminar hacia el horizonte: nunca terminamos de llegar, pero siempre acabamos de empezar a ir hacia él.
 
Mientras existan poetas como Constantin Barbu, la poesía estará a salvo, porque estos, nada más siendo, y apenas manteniendo su voz a flote, la multiplicarán como lo hacen las aves que atraviesan el bosque y que, aunque no las oigamos ni las veamos, estarán cantando, volando y fecundando el mundo. La multiplicación de lo que somos y nos compone está en las manos de Barbu que, en sí mismo, es una elegía.

Sergio Marentes

Bogotá, marzo de 2023
Revista Crear en Salamanca

Elegia promisă:

Elegia a cincea

poemul ce termină scrisul

m-ai uitat Doamne
singur în cartea fără litere
eu înnebuneam visînd că te răscumpăr
și mușcam zăbrelele de la cușcă
în locul lui pound
altădată ca azi singur pluteam în scriptoriu cu vidu-n mînă
eu eram matrioșka
el avea cușca
mă dădea peste cap o roire
și calea se-nghițea în cale
și rătăcirea se termina în mare
exact acolo unde morții-nghit lumina

s-a terminat și neantul
și nu mai pot trece
singur prin el

nu e bogat ca vidul neantul

moartea uneori dăngăne
fără clopot
are și ea un craniu
în care cîntă tot ce nu-i al ei
și versiuni nemiloase se dau peste cap

eu delirez
ca să m-apropii mai blînd de smintire

plîng și te văd
mireasa mea cerească preafrumoasă

cine-a rupt cartea
și nu i-a pus crucea
de ea însăși neeliberînd-o ?

să fie cel cu chipul risipit ?

să fie !

dar și
maeștrii se smintesc redevenind maeștri
și eu ucid proprietarul
tuturor schițelor goale
și nu le-nlocuiesc cu nimic

neștiința-i grea
și-ndelungată
și nu e nimeni
ca să schimbe moartea

cum să măsori vidul
tu în locul meu
cînd eu am în craniul meu gol
toate versurile versuind vidul
și-nghițindu-se fără vreun sunet ?

mai era un măr verde
și l-am mîncat
putrezind în gaura viermelui

s-a evaporat cerneala-n răscruce
cartea e goală
și nimeni nu-i dă foc
ca să mai roiască o dată imperiul

ar mai fi Dumnezeu creator
ca numai tu
să reînvii ?
atunci aș vopsitori din nou
poezemul
și-aș chema pentru ultima dată
toți nihiliștii
să crape limba sfîntă

tu unde ești ?
mai înflorești
mireasma mea cerească
o preafrumoasă
distrugînd lumina
sau nicio urmă
nu lasă traversarea ?

și tu dacă nu ești
nici carte nu e
nu că-i tocită de scriptură
mîna mea
ci fiindcă tu ești cartea
și fără carte eu nu zbor
și-nchid chiliocosmii-ntr-o firidă
ca să dospească sfînta anarhie

sau eu să scriu poemul
ce termină scrisul
să fie el poemul ce repetă universul
și tu în stăpînie să apari
ținînd în mînă roza
care absoarbe-n înflorirea sa
chiliocosmii toți ai sărbătorii

ar fi încă o dată
ce n-a fost niciodată

s-a oprit scrisul
poate că s-a și terminat
la ce bun să transcriu orice vers
dacă tu nu mai ești să-l citești ?
cui să fac semne
și de ce să le las
mici excremente în vid ?

dacă tu nu ești
nimic nu e
la ce bun să-nșir rînduri negre
pe alba hîrtie
care nu-i a mea ?

hîrtia e un cer spart
prin care curg toate
deși nu mai există

ah, tu a mea
unde e supraînvățătura
ce ucide moartea ?
este ea alchimie ?
are ea supracarte ?
de ce n-am dilatat timpul tinereții tale ?
de ce n-am speriat moartea
ca să ocolească pămîntul ?
sau e un destin fără mirt
și toate vacuitățile sînt
și ele îmbinări disperate de zgomote ?

„orice-ar fi
nimic nu e.
acum am văzut nevăzutul.
ai grijă.
fii fără speranță”.

așa-mi scrii tu
cu pleoapa de lumină
și eu orbesc
și pun steagul pe stîlp
și amîndouă zboară
fără să se mai vadă-ntre ele

rămîn singur
în cel mai mare deșert
și mă prefac
într-un bob de nisip
pe care nimeni
nu-l mai numără
îl vede doar luna
cînd îl spulberă
hiena bătrînă
dintr-un lătrat
atunci faraonii saharei
tremură puțin dar nu mai mult

e mai mult o ondulare-a luminii de lună
și nimic mai mult
și nici atît
fiindcă e moartă lumina
încă dinaintea luminii
cînd omul nu avea pleoapă
și era numai o pleoapă
refugiu fantomei

eu nu mai sînt decît o sihăstrie
care mă prăbușesc cu mine
din vers în vers
din vid în vid
inversîndu-mă
ca să vărs sorii
în toți eonii lor

încercînd să-ntorc raza
cu apocalimba
mă-neacă în lacrimi roșii
împărătesele bizantine
și-mi numără iarăși
în față
capetele decapitate
în semn de omagiu

dar eu știu fiindcă străvăd
cum trece timpul din nou
cu toate schițele negre pe lîngă mine
și tu îngeriță aprinzi luminile
împărăției în care nu crezi

dar eu înnebunit
o străvăd
sau poate o țes
fiindcă un fulger
a ars destrămarea

e fulgerul de ultima oară
cînd tu existai
și te-am lăsat singură
în cușca mică și albă-a spitalului