Părintele Atanasie (Sandu) Ștefănescu - Monah la Petru Vodă
 
 

Prezența părintelui Atanasie Ștefănescu (30.09.1919 - 29.02.2008) în obștea de călugări a fost o mare binecuvîntare și un plus de oxigen duhovnicesc pentru toți cei ce l-au cunoscut. Imensa experiență de viață, apropierea din fragedă copilărie de fondatorii Mișcării Legionare, prietenia cu prințul Alexandru Ghica (1903-1982) în scurta guvernare legionară (Septembrie 1940-Ianuarie 1941), în lunga detenție de la închisoarea Aiud (1941-1964), dar și după eliberare, ucenicia pe lîngă doctorul Dumitru Uță (1915-1980) și crucea celor 23 de ani de închisoare l-au cizelat într-un model creștin care nu putea lăsa pe nimeni indiferent. Biruința asupra încercărilor vieții, mintea ascuțită și o inima de copil îl făceau deopotrivă iubit și respectat, irezistibil și admirabil.

Dîrzenia și integritatea le-a combinat reușit cu o fire foarte poetică, volubilă și modestă, totodată. Nelipsit de la slujbele Bisericii, avea permanent chilia deschisă, gata să ofere ajutor oricui ar fi avut nevoie. După Părintele Justin a fost, poate, cel mai căutat viețuitor al mănăstirii noastre în cei 5 ani de viețuire monahală. S-a îngrijit din vreme de trecerea din viața aceasta, precum se poate vedea și în înregistrarea inedită de mai jos; ținea după ușă un sicriu vopsit în verde, "gata de acțiune”, în care a și fost îngropat.

Dumnezeu l-a chemat la Sine mai devreme decît ne-am fi dorit, și l-a proslăvit cu sfinte moaște mai înainte de a cere noi vreun semn pentru aceasta. Pînă la proslăvirea sa între sfinți prin hotărîre ierarhică, știm că Părintele Atanasie a fost numărat cu prietenii lui Dumnezeu și avem nădejde în rugăciunile sale pentru noi.

m. Filotheu Bălan / Mănăstirea Petru Vodă

Cuvinte de folos ale Părintelui Atanasie culese de Mănăstirea Paltin - Petru Vodă:

„Nu e suficientă credința în Dumnezeu. Trebuie să și lupți pentru Dumnezeu!... Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”.

„Dacă n-ai speranță, nimic nu rezolvi. Nu poți să pleci cu îndoiala la drum”.
 
„Nu e ușor să conduci. Când conduci, trebuie să știi totul, să cunoști valoarea oamenilor de care ești înconjurat. Dacă se întâmplă ceva și nu știi, ești vinovat că trebuie să știi, iar dacă se întâmplă să știi și nu iei măsuri, tot ești vinovat că trebuie să faci lucrul acesta. Asta e conducerea”.
 
„Omenia provoacă omenie, demnitatea, demnitate, curajul, curaj. În ce privește virtutea curajului, în orice direcție ar fi, totdeauna au fost admirați și apreciați oamenii de curaj”.
 
„Iubești adevărul? Pregătește-te de suferință!”
 
„Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile și totuși să crezi… Asta e credința nelimitată!…”
 
„Nu au rezistat decât cei care au crezut… și nici aceia toți! Doar cei care au crezut nelimitat, ad absurdum!”.
 
„Valoarea nu se stabilește prin numire sau prin alegere. Majoritatea nu stabilește valoarea: ea se impune prin virtute”.
 
„Omul are valoare cât poate să facă ceva… Din mocirla închisorii au răsărit crinii sufletului”.
 
„Revin la ideea aceasta, la comoditate, primejdia cea mai mare pentru un luptător. Comoditatea îl desfințează, îl scoate din luptă. Nu îl scoți cu tunurile, cu sabia, cu duelul, îl scoți cu comoditatea”.
 
„Oamenii mari se cunosc din lucrurile mici. Ei nu le fac cum le fac oratorii, ci le trăiesc pur și simplu. Și au această putere de a transmite vibrații. Sunt ascultați de ceilalți”.
 
„Inactivitatea e moarte, ucide. Cei care au avut preocupare, fie numai de poezie, care au spus o rugăciune în ascuns, s-au salvat”.
 
„Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar!”.
 
Părintele Marcu Dumitru (Dumitrescu), "fachirul” mărturisitor (+ 26 Februarie 1999)
 
 
 
 "Părintele Marcu este cel mai sfânt dintre sfinții Sihăstriei.”  - Arhimandritul Justin Pârvu
 
 

Eu am fost legionar, dar sînt călugăr, părinților, dincolo de orice fel de măsură, dincolo de orice. Și n‑aveam alt ideal decît de a ne hărăzi Dumne­zeu fericirea să murim pentru scînteia de Adevăr ce știm că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom intra în încleștare cu stăpînitoarele puteri ale‑n­tu­ne­ricului, pe viață și pe moarte. Asta‑i deviza mea. În sfîrșit, m‑au legat la ochi și m‑au băgat într‑o ca­meră înaltă de vreo cinci metri, atîta de mare că n‑aveai loc să te miști, și mai era și un scaun acolo care încurca spațiul. Eram în rasă, m‑am culcat pe ci­mentul ăla, jos, că pe scaun nu puteam dormi. Și noaptea aud o… (Părintele Arsenie ciocăne ușurel în masă). „Cine e?” Era Părin­tele Marcu, luat și el. Cînd l‑am auzit!… (Părintele rîde) Era într‑o chilie de un metru pătrat, ca și mine. Pă­rinților, nu vă dați seama, vorbesc psihologic: ce în­seamnă, în su­fe­rință, să vezi pe cineva care e de‑al tău? Cînd spune acolo Sfîntul Macarie cel Mare, cu – căpă­țîna aia de mort, dacă v‑amintiți –: „Unde ești po­po, în iad? Și ce bucurii aveți?” „Avem bucurie cînd te rogi tu pentru Egipt”. Auzi? Pros­co­mi­dia!… Te rogi pentru tot neamul, pentru tot orașul, pentru toată lumea pă­mîntească. „Și ce bucurii aveți atunci?” „Ne vedem fe­țele unul la altul, as­ta‑i singura bucurie pe care o avem!”

Părinților, nu trebuie să neglijăm lucrurile aces­tea, domnule, trebuie să trecem de adevărat la trăi­re, dom­nule!

Ei, și cînd l‑am auzit, m‑am bucurat foarte mult. Eu îl știu: a fost un mare trăitor, să știți… I se zicea „Fachi­rul”. Domnule, dacă‑i smulgea unghia nu scotea o vorbă. Zicea: „I‑am făcut praf pe toți securiștii”.

– Mergem mîine pe la dînsul.

P.A.: – Merg, sigur că da. M‑a rugat foarte mult, săracu’, să mă duc pînă la el, iar eu nu puteam să vin… Nu pot să plec, părinților, sînt un om de răspundere. Liturghie, și multe altele…

Ne‑au legat la ochi, dimineața, și ne‑au dus, părinți­lor, pînă la București legați la ochi, tocmai de la Su­ceava. Începusem să văd prin legătură. Vă dați seama, răbdam. Și eu, și părintele.

Au oprit într‑un loc unde ne‑au dat jos să ne fa­cem treburile. Și vă închipuiți cum este legat la ochi… A fost acolo și o femeie, o nemțoaică bă­trî­nă, în camionul ăla, ce‑o fi fost ăla, care țipa că fa­ce pe ea. Și pînă la urmă a făcut pe ea, acolo, în ma­șină. În sfîrșit chestii de‑as­tea.

– Și v‑au condamnat la București, imediat?

P.A.: – Părinte Ioanichie, a durat 90 de zile an­che­ta. A fost cea mai scîrboasă perioadă. Te omo­rau și te bă­teau, numai să zici ca ei. „Nu zic, dom­nu­le, nu zic! Taie‑mi capul, și nu zic! Nu sînt vino­vat de chestia asta; nu știu de cutare; nu știu de cu­tare”. Bineînțeles, că apăram anumite lucruri. Și, în sfîrșit, pînă la urmă, au găsit: cu «Rugul Aprins». Că eu am fost la Antim, unde se făceau sîmbătă seara întruniri cu oameni de înaltă trăire. În particular: Vasile Voiculescu, marele poet Vasile Voiculescu… L‑am spovedit în închisoare. Ne‑am întîlnit și am stat împreună. Stăniloae, Benedict, o serie întreagă de inși, Petroniu, mulți… Și au găsit hiba: «Rugul Aprins». Dar să vă spun o scenă: an­che­tatorul meu mă întreabă: „Ce‑mi spui de «Ru­gul Aprins»?” Găsiseră ei că noi făceam acolo pro­pa­gandă, și că ne organizam împotriva lor. Ori noi făceam întîl­niri duhovnicești.

Duminică seara, Antimul. Pentru că în Bu­cu­rești exista un oarecare ins, care trecuse de la or­to­do­xie la catolicism, și făcea o propagandă nemai­po­menită, și vorbea numai în franțuzește. Vă dați sea­ma, protipen­dada intelectuală a Bucureștiului se ducea la el. Iar el era catolic. Era împuternicit de Papă ca șef al sud‑estu­lui Europei. Și s‑a născut An­timul, cu o serie întreagă de ași nemaipomeniți, ast­fel că începuse să vină studen­țimea la noi, și con­tracaram mișcarea catolică. Pe mine, mă iertați că vă spun, m‑a călugărit la Antim. Deci a fost aco­lo toată intelectualitatea aceea duhovni­cească, oa­me­nii aceia care au luat parte la o călugărie ade­vă­ra­tă. Iar ei mă numeau pe mine „omul lui Dumne­zeu”. Dar eu îmi vedeam de treaba mea.

Din Revista Scara, nr. 7, 2001:

Mai întîi de toate cu părintele Marcu (Costică Du­mi­trescu) ne‑am cunoscut în luptă. Ne‑am împri­e­te­nit; ne‑am împrietenit pentru că eram cu mare plă­ce­re într‑o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sînge. Era mai mărișor decît mine cu vreo 2‑3 ani însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai contează vîrsta. Con­tează miș­ca­rea, eroismul, contează poziția.

A fost foarte rezistent în suferințe. I se spunea Fa­chi­­rul, nume pe care Securitatea de pe vremea ace­ea, în timpul lui Carol al II‑lea, i l‑a dat, pentru că su­ferind, su­ferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete.

Ne‑am încurajat încontinuu; prin închisori în­tîl­nin­du‑ne foarte rar pentru că eram izolați. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica cîte ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasă pă­rere de om de jertfă despre Părintele Marcu față de mulți cu care eram obli­gați să ne întîlnim, să tră­im, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în lup­tă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuție, avînd în vedere marile idealuri ale omului, ale nea­mu­lui, ale neamului nostru.

Eram foarte atașați de numele acesta de neam. Chiar și Căpitanul făcea foarte mult caz că nea­mu­ri­le vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuție de oameni trăitori, legionari, în afa­ră de în­chisoare. Ne spuneau ei de unde știe Că­pi­tanul de­spre neamuri. Intr‑adevăr, se spune în mul­te părți că nea­murile vor veni la Judecată și vor fi judecate nea­mu­rile și inșii. Deci părin­tele Marcu nu era un om ca­re să fi făcut, repet, negusto­rie cu lup­ta lui.

Am plecat la mănăstire dintr‑o nebunie pentru Hris­­tos. M‑am călugărit cu multă rîvnă, că dacă ne­bunia pentru Hristos nu există, nu poți să reziști. Aici te pierzi ca să te poți regăsi, în poziție înge­reas­că. Nu la multă vreme a venit la mănăstire și Pă­rin­te­le Marcu la Slatina. Pe mine m‑au arestat la Sla­ti­na, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpușneanu. M‑au luat din biserică, unde slujeam, la două noap­tea, și m‑au dus la Miliția din Su­ceava. L‑am auzit în­tr‑o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era și el arestat.

Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său le­gi­onar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Ru­gul Aprins cît și din Garda de Fier. M‑au con­dam­nat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuție, s‑a observat că ne‑a apărat Dum­ne­zeu grozav, deși noi din partea dușmanilor eram mereu pe listele lor negre.

L‑am vizitat ca monah, pentru că era foarte ho­tă­rît pentru Hristos; era într‑o chilie alături de Pă­rin­tele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că Părin­tele Cleopa se temea.

M‑a chemat printr‑o scrisoare să vin să‑l măr­tu­ri­sesc, și m‑am dus sute de kilometri, de la Techir­ghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr‑o echipă atunci cînd a fost omorît Armand Căli­nescu; a fost și el invitat, dar nu a primit să facă parte din echipa respectivă, el contînd în lumea legionarilor de mare ținută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă in­terioară continuă. Nu a fost vinovat. Mi‑a spus că s‑a dis­cutat că aș fi făcut și eu (el) parte, dar nu e adevărat.

Eu i‑am spus: fii liniștit, nu‑i nimic, prigoanele nu s‑au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu, cum spune Sfîntul Teodor Studitul. Și Biserica are încă nevoie de prigoane.

Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic bas­ton, și se ocupa de stupii mănăstirii Sihăstria.

Îmi amintesc că ieșind de la părintele din chilie, pe un coridor m‑a întrebat cineva despre Mișcarea Le­gionară, ce este. I‑am spus: n‑ai să pricepi, dar un lu­cru trebuie să înțelegi și să te temi: patronul Miș­cării Legionare este Arhanghelul Mihail și i‑am spus troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Ar­han­ghe­le, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ție: săgețile lui cele de foc îndreptate cu vicleșug împotriva noastră stin­ge‑le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.” Asta era Garda de Fier, i‑am spus.

Ultima dată m‑am întîlnit cu el la Aiud pe un co­ri­dor. Ne‑au scos din celule pentru o conferință. Au în­ceput să vorbească tot dintre ai noștri, pervertiți, în cadrul reedu­cărilor. Era o sală mare, și eu m‑am ri­dicat în mijloc și le‑am spus: ce vorbiți voi, ce știți voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocen­trist a pus pe Dumnezeu în frunte – m‑am repezit la ei – pentru niște papi nenorociți acuzați Biserica Lui Hris­tos și virtuțile creștine. Așa s‑a terminat confe­rin­ța și m‑am întîlnit cu părintele Marcu pe un co­ri­dor și i‑am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa”. Dar el a înțeles să aibă pururi grijă – să nu trădeze. I‑am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pen­tru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească as­pru, dacă găsește o bucată de pîine să o mănînce.

Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viața. Aici la Aiud nu se mai punea problema Mișcării Le­gio­na­re, vroiau să ne dărîme complet din credința în Hris­tos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decît celălalt.

Arhimandrit Arsenie Papacioc

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Preluare: MĂRTURISITORII