ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Medicul Adina Alberts prezintă într-un mesaj pe Facebook cazul cutremurător al unui bărbat al cărui tată a murit într-un spital din România. De asemenea, medicul postează și un mesaj despre ivermectină. Redăm postarea sa:                                             
 
Iată, mărturia dlui Marian Păun care și-a pierdut tatăl în Spitalul Județean Ploiești....
"Tata a decedat în spital. Nu îmi revin... Decizia de a-l interna îmi aparține și am conștiință încărcată... Și am decis să fac public tot ceea ce ni s-a întâmplat. Dacă tot nu o să am câștig de cauză în instanță măcar să știe lumea adevărul.
Pe scurt, spitalul nu avea nici vitamine, a trebuit să merg la famacie și să-i cumpăr tatălui meu aceste vitamine. Apoi s-a făcut confuzie între pacienți... Nu am acces la nicio informație. Nu știu ce tratament i s-a administrat, nu cunosc numele medicilor.  A stat doar 3 zile după care, tatăl meu a murit. Îmi spunea la telefon că era mizerie peste tot, că mureau oameni în jurul lui și credea, sărmanul meu tata, că nu va scapă nici el... 
Păun Constantin era numele tatălui meu și avea 65 de ani. Era sănătos. Doar un început de diabet pe care îl ținea în control din alimentație. A fost internat joi, 28 ianuarie, la ora 14:30, pe secția de COVID. Era conștient, stabil. Însă avea saturație de 86. Am înțeles că dna Renate Weber, avocatul poporului, a câștigat în instanță dreptul aparținătorilor de a fi informați despre starea de sănătate a celor internați. Pe mine nu m-a sunat nimeni timp de 3 zile. Nu am putut să îl vizitez, nu am putut să îi trimit niciun pachet. Groaznic.  Am făcut cerere să obțin copie după dosarul lui medical, au trecut 17 zile și nu am primit nimic. Am făcut plângere și la Colegiul Medicilor. Nu am obținut nimic. Nepăsare totală. Asta mă doare cel mai tare. Simt că mă lupt cu morile de vânt. Sâmbătă seara am vorbit cu el la telefon, era mai bine, avea saturație 94. Însă mama a sunat să ceară și alte detalii despre tatăl meu, iar persoana cu care a vorbit, i-a zis că tata este în stare critică. Și în acel moment m-am dus repede la spital. Am intrat peste ei, n-am mai ținut cont de nimic. A ieșit medicul din cabinet, fără mască, fără mănuși. Din păcate nu am filmat pentru că am zis să nu fac rău nimănui. Și l-am întrebat pe doctor care este situația tatălui meu. La care medicul mi-a spus; „ Îmi cer scuze, am crezut că este vorba de dl Pană.” Pe noi chemându-ne Păun. După care mi-a zis că nu are vitamine de două zile, și m-am dus din nou la farmacie ca să îi cumpăr.  L-am rugat insistentent pe doctor să îi administreze tatălui meu IVERMECTINA. M-a refuzat spunând că ar fi malpraxis. Atunci eu i-am zis. „Dar faptul că mi-ați confundat tatăl cu alt pacient, asta nu este malpraxis?” A fost intubat duminică, 31 ianuarie, la prânz. A fost sedat și intubat, iar după 2 ore a decedat. 
Odată ce ajunge cineva în acel spital, este ca la închisoare. Nu mai putem avea acces la el deloc. Am conștiința încărcată că l-am internat. Dacă l-aș fi tratat acasă probabil că ar fi trăit acum. 
Încă o dată vă zic, tata era conștient sâmbătă noapte. Am vorbit cu el la telefon. Știți ce mi-a zis? „Tata, mor oamenii în jurul meu, au mai murit doi azi, cred că îmi vine și mie rândul!” Cum poți să ții pacienți conștienți lângă muribunzi? Te termină psihic în primul rând... tot ce vă spun este purul adevăr. Nu am dovezi, nu am nimic...Am aflat de saturația tatălui meu, că sâmbătă noapte era de 94, de la un infirmier care îl mai masa pe tata pe spate... și de la o asistentă. Nu de la medici. Pentru că medicii nu au vrut să îmi spună. Dumnezeu îmi este martor! Nu înțeleg de ce l-au intubat? Pt că atunci când intubezi un om care are o șansă la viață, practic l-ai omorât. Nu înțeleg de ce n-au vrut să îi dea Ivermectină? Tata era om zdravăn, sănătos, muncea în construcții, toată lumea îl știa că era vrednic, muncitor. Acum 2 ani a mai avut o pneumonie, a trata-o acasă și s-a făcut bine."
Transmit și pe această cale, sincere condoleanțe familiei îndoliate!
#SanatateaTAPrioritateaMEA                                                                                                                                                                                                                                                                                               
 Acum un an am luat în serios amenințarea care prefigura o molimă mondială. Am promovat măsuri corecte de protecție. Da, am considerat că suntem în pericol și am îndemnat la purtarea măștii, la dezinfectarea repetată a mâinilor și a suprafețelor, la distanțare și izolare. 
Asta până am început să pun cap la cap niște informații care erau lipsite de logică. De ce să scoți din farmacii hidroxiclorochina, dintr-o dată. Cică se descoperise că este cardiotoxică. Ceva nu era în regulă cu afirmația asta… Sunt zeci de mii de oameni care iau hidroxiclorochină zilnic, de 30-40 de ani. Apoi am început să caut informații despre albastru de metilen. Am scris colegilor din lume, medici, oameni de știință, profesori… Erau mulți care bănuiau că această substanță ar avea efecte benefice contra Sars-Cov2. Unii aveau și studii realizate deja. Apoi am aflat că, deși erau agreați de publicații medicale de renume, studiile lor efectuate pe albastru de metilen nu au fost luate în seamă și nu au fost publicate. Nu mai auzisem niciodată așa ceva. 
Apoi am văzut cum sunt utilizate tot felul de medicamente noi pe muribunzii din spitale. Doamne, o să spun ceva ce poate o să vă îngrozească dar este exact ceea ce gândesc. Aceste substanțe și medicamente noi, au fost pur și simplu experimentate pe oamenii noștri dragi, pe părinții și bunicii noștri internați cu forța în spitale (vezi legea carantinării).
Au fost mai multe chestiuni aiurea… Până nu am mai putut să rabd. În cele din urmă am decis să mă implic activ. Am promovat intens testele rapide Antigen, pentru că ne dădeau o oarecare independență și puteam, astfel, să ne întoarcem oarecum la o viață normală. Am testat gratuit pe străzi, în aer liber, câteva săptămâni la rând, până m-am infectat și eu. Dar, cel puțin, am reușit să conving autoritățile să utilizeze aceste teste și în spitalele publice, și să ia în considerare rezultatele acestora.