Am început publicarea fotografiilor și eseurilor din Concursul ActiveNews realizat în parteneriat cu Asociația Artiștilor Fotografi din România (AAFR) și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Premiile de popularitate la ambele categorii vor fi acordate în urma aprecierilor de pe Facebook, pe 1 Noiembrie, împreună cu Premiile Juriului. Textele vor fi publicate pe site în secțiunea CONCURS iar imaginile cu Dulcea Românie sunt disponibile în două Albume dedicate de pe Facebook, de unde participanții își pot promova fotografiile. Vor fi acordate două premii de popularitate, în loc de unul, iar albumele sunt disponibile mai jos. Juriul pentru fotografii este constituit din Nic Hanu, primul președinte al AAFR după 1989 și Eugen Negrea, actualul președinte AAFR, iar cel de la Concursul Publicistic cu tema - "Ce mai poate însemna Eminescu pentru sufletul românilor de azi", este format din scriitorul și analistul Corneliu Vlad și reputatul eminescolog Nae Georgescu. Toate detaliile Concursului, AICI. Primul eseu, mai jos. Succes și Doamne, ajută!

Emin. Amin!

Eminescul e un cuvânt sădit în mine de tata, de când eram mic. Tata a fost strungar. Era și pescar, la fel ca bunicul și, atunci când mergeam împreună prin livezi și peste câmpuri spre întâlnirea cu misterul din adâncurile apelor, tata îmi recita din Eminescu.

Atunci am primit în suflet o sămânță de vers: cuvântul cuvântului românesc, Eminescul. A crescut de atunci și mi-a cuprins strâns inima cu rădăcinile puternice ale iubirii de neam. Sângele vărsat de strabunici și de unchi în cele două războaie se întorsese din pământ și îmi bătea în urechi, dând să spargă timpanul, atunci când citeam Scrisoarea a III-a. Iubirea mi-a cântat sub teiul lui Emin, în curtea bisericii, atunci când mi-am întâlnit soția și mireasma teilor mi-a rămas de atunci cel mai de preț parfum. Țăranii gliei, cu palmele crăpate și fără dinți, mi-au mângâiat bătrânește creștetul în cimitirul satului, pe când ascuns la umbra crucilor citeam Mortua est.Lacul,luna și Luceafărulmi-au strălucit în minte atunci când, copil, am scris prima poezie. Durerea mi-a cântat-o Eminescu și iubirea și adâncul - toate au fost împreuna în dulcele grai al pământului meu.

Dacă țara ar avea suflet, miezul inimii sale s-ar numi Eminescul și ar doini în versurile lui și s-ar ruga cu rugăciunea monahilor care l-au format pe poetul nemuritor în privegherile copilăriei sale. Cum e Fecioara între sfinți mai strălucitoare decât stralucirea, așa e versul lui deasupra tuturor celor care au stihuit românește. Limba noastră a fost șlefuită de cuvintele românului absolut, căruia îi datorăm o plată de neplătit pentru că putem vorbi și cânta azi așa cum o facem.

Să scrii despre prezența lui Eminescu în inima românilor e ca și cum ai vrea să descrii sufletul la anatomie: nu-l zărești dar, sa vedeți... el ține trupul în viață și e în legătură perpetuă cu altceva care îl susține, cu Dumnezeu. Viața lui ca poet și ca ziarist a ars ca o lumânare aprinsă pentru luminarea neamului iar moartea lui, multă vreme mistificată de ucigași, a fost tot din pricina iubirii de țară. Căci doar el putea striga și scrie, spre disperarea celor ce ne-au vrut mereu răul: Trăiască Țara! Sus cu dânsa!

S-au spus multe despre Eminescu, despre durerile și bucuriile lui, despre slăbiciunile lui, toate fiind doar cuvinte omenești, unele de laudă, altele de ocară. El stă mereu deasupra tuturor acestora, ca un truditor și martor al Cuvântului, cel mai mare pe care l-a dat acest neam. De aceea la Judecată, atunci când toate neamurile se vor strânge în valea lui Iosafat, înaintea românilor vor merge Apostolii care i-au creștinat, sfinții lui Dumnezeu, mii de mii știuti dar și mai multi neștiuți, dintre care unii trăiesc și azi și, imediat după ei, Eminescu, ca glas al durerii și al bucuriei de a fi al acestui popor bogat dar sărac. Dacă poeții lumii au cântat prin cuvintele lor sentimente trecătoare, Eminescu a pus în vers Iubirea care ține lumea. Dovada este o filă a unei cărți de slujbă de la Putna pe care un ieromonah a scris cuvintele: Azi s-a spovedit și s-a împărtășit Mihai Eminescu.Stihuitorii trăiesc și mor pe pământ, dar el atingea cu fruntea sa și cu inima cerul, cel care l-a primit. Deseori, viața celor ce scriu versuri nu se potrivește frumuseții pe care o cântă, iar sfârșitul lor se petrece uneori în nebunie și în mizerie. Dar Eminescul iubirii și al tristeții românești are de partea lui nemurirea întru Hristos, pe care vrăjmașii nu o suportă și încearcă să-l târască în derizoriu, în mocirla în care ei înșiși se bălăcesc.

Când glasul lui Dumnezeu ne va chema să dăm socoteală de faptele noastre, Eminescu va fi găsit curat, chiar și pentru rugăciunile monahale ale rudelor sale trupești sau duhovnicești. Căci noi ne înrudim cu poetul nu numai după neam ci și în duh, împărtășindu-ne din același potir al Vieții și ne rugăm pentru acela care ne-a dăruit limba de acum a lacrimilor și a bucuriei, ne rugăm să fim cu toții într-un cuget românesc cu iubitul Emin. Amin!

George Săhoțeanu