În urmă cu exact 100 de ani, la  3 noiembrie 1920, apărea la Târgu Mureș prima publicație românească din istoria orașului și a județului Mureș: ''Ogorul'', un săptămânal definit drept naționalist-tradiționalist marcat de componenta creștină și de cea educativă și publicat sub editarea Federalei Cooperativelor din Târgu Mureș, se arată într-un articol al Agenției Naționale de Presă Agerpres de azi, în care se amintește și că la data respectivă la Târgu Mureș apăreau 22 de periodice în limba maghiară.

"În ziua de azi, un popor, dacă vrea să trăiască și să înainteze, are tocmai așa lipsă de o gazetă, cum are lipsă de pâinea de toate zilele, de aerul ce-l suge în plămâni, cum are lipsă planta de lumina soarelui, ogorul de ploaie binefăcătoare", se afirma în primul număr al publicației. Suntem la doi ani de la Marea Unire și în continuare raportul era de 22 la 1 la capitolul informație și educație publică în limba română, națiunea majoritară a Transilvaniei. Până la 3 noiembrie 1920 vorbeam de 22 la 0.

La 100 de ani de la Marea Unire, istoricul american dr. Larry Watts, cercetător asociat la Academia Română, a participat în cadrul organizației internaționale neguvernamentale Masa Rotundă pentru Relații Etnice (Roundtable on Ethnic Relations - RER), o continuatoare a Proiectului pentru Relații Etnice cu sediul în Princeton (Project on Ethnic Relations - PER), la o serie de întâlniri între istorici maghiari și români pentru a discuta despre Rezoluția de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. În urma acestora, distinsul istoric american a elaborat pentru RER, împreună cu sociologul Vladimir Ionaș, un volum intitulat "Politica României privind minoritățile și Rezoluția de la Alba Iulia din 1918. Perspective românești și maghiare". În cele de mai jos avem onoarea să redăm în exclusivitate pentru cititorii ActiveNews un extras important și edificator din studiile profesorului american prezente în acest volum. În preambulul reflectării motivelor de nemulțumire de astăzi ale celor două părți, istoricul notează și cum se prezenta situația în perioada interbelică:

"Un alt factor relevant l-a reprezentat atitudinea complet ostilă a Budapestei față de consolidarea României și influența sa toxică asupra liderilor minorității maghiare din Transilvania. De-a lungul întregii perioade interbelice, liderii minorității maghiare au acționat în baza convingerii că acest regim teritorial era temporar, contestându-l în mod fățiș, la încurajările permanente ale Guvernului maghiar, „al cărui plan era să împiedice prin orice mijloace posibile consolidarea internă a noului stat român”.

Astfel cum a concluzionat oficialul responsabil pentru minorități din cadrul Ligii Națiunilor: „Cred cu tărie că acest guvern nu a încetat o clipă să folosească minoritatea maghiară din România pentru a face și mai anevoioasă și mai dificilă sarcina guvernului de la București de a adapta instituțiile vechiului stat român la noile condiții create de includerea unor noi, vaste teritorii. În mod cert, acest lucru nu a facilitat munca celor de la București care încercau să găsească modalități prin care minoritățile să co-existe în mod pașnic în interiorul noului teritoriu, și nici pe a noastră, a celor de la Geneva, care am încurajat și ajutat oficialii de la București în eforturile lor lăudabile”. Azcárate (1945), p. 71. (Notă)".

Chiar dacă autorul studiului este, probabil, mai optimist, noi credem că situația nu stă diferit nici astăzi. Dar să vedem o parte din concluziile studiului istoricului Larry Watts:

"Motive de nemulțumire din partea maghiarilor

Din perspectiva românească, principalul motiv de nemulțumire pentru minoritatea maghiară, în special pentru liderii acesteia, l-a reprezentat schimbarea bruscă, radicală și adesea brutală a statutului lor, din elită privilegiată conducătoare, într-un grup minoritar format din cetățeni obișnuiți. În 1918, elitele intelectuale române erau pregătite de schimbare. Fără îndoială, acestea se pregătiseră încă de la primele răscoale ale țăranilor din Evul Mediu. În schimb, elitele maghiare nu erau deloc pregătite să accepte prăbușirea statului maghiar istoric (Austro-Ungaria) sau pierderea totală, deci inimaginabilă, a statutului lor.

Liderii români au înțeles că liderii minorității maghiare se vor plânge indiferent de concesiile ce li se vor face pentru că aceștia nu aveau să își mai recupereze vreodată pozițiile și privilegiile deținute anterior. După cum i-a explicat Ion Gheorghe Duca, unul dintre liderii Partidului Liberal român, lui Erick Colban, șeful Sectorului pentru Minorități din cadrul Ligii Națiunilor, în 1923: „Aceștia, sau familiile lor, au condus țara timp de secole și acum le este greu să accepte noua stare de fapt”.1

Maghiarii au început abia recent să își analizeze situația ca minoritate. Din păcate, analiza maghiarilor privind situația românilor ca minoritate în Austro-Ungaria, traducerea documentelor românești și studierea strategiilor și tacticilor folosite de români în Austro-Ungaria, a avut ca unic scop folosirea acelorași strategii și tactici în abordarea autorităților române, în loc să urmărească să înțeleagă sau să empatizeze cu situația populației române în imperiul dispărut.2 Nostalgia este o altă trăsătură a actualilor lideri de la Budapesta. Pentru a cita un participant, „în timp ce românii și celelalte naționalități luptau pentru un viitor mai bun, Ungaria zilelor noastre pare că luptă pentru un trecut mai bun”.

Pașii făcuți de autoritățile române în vederea asigurării dreptului minorităților de a studia în limba maternă și de a-și afirma propria identitate etnică au avut ca efect secundar întreruperea și reducerea politicilor de asimilare forțată ale guvernului maghiar anterior în regiune. Acest lucru a generat și o nemulțumire enormă în rândul elitelor maghiare din Transilvania, în special al elitelor religioase, care au considerat aceste măsuri atacuri directe la adresa comunității lor.

De exemplu, șvabii romano-catolici care au ajuns în regiune în secolul al XVIII-lea și care s-au stabilit în Satu Mare și în împrejurimi, în nord, și în Banat, în sud, au început să fie asimilați atunci când autoritățile maghiare au numit prelați maghiari în bisericile lor și au decretat că doar limba maghiară putea fi folosită în școlile de stat. După Primul Război Mondial, aceste comunități de șvabi au beneficiat de asistență din partea statului român în eforturile lor de reintroducere a studiului limbii germane în școlile lor. Deloc surprinzător, Biserica Catolică maghiară s-a opus înființării și finanțării acestor școli cu predare în limba germană de către statul român, ceea ce a permis unui număr de 60-70 000 de șvabi să își redobândească identitatea. Acest lucru a fost evident mai ales în ceea ce privește șvabii din Satu Mare, care și-au redobândit identitatea germană după mulți ani în care nu au existat școli cu predare în limba germană. Aceste măsuri ale guvernului român au fost aspru criticate de liderii religioși ai minorității maghiare.

Înființarea de școli cu predare în idiș pentru comunitatea asimilată de evrei maghiari a făcut, la rândul ei, obiectul unor critici aspre. La fel ca eforturile românilor de a permite comunității rrome vorbitoare de limba maghiară să își exprime identitatea rromă. În opinia liderilor maghiari, acesta era un exemplu de încurajare a rromilor, de către stat, să nu se declare maghiari, considerând că singurul motiv pentru care rromii au făcut acest lucru a fost să obțină acces la resursele oferite de statul român. Toate aceste măsuri au reprezentat o pierdere pentru demografia maghiarilor în Transilvania extinsă, aspect interpretat de elitele maghiare (deși în mică măsură) ca un atac la adresa lor și a comunității lor. Însă, în prezent, toate minoritățile trebuie să se bucure de aceleași drepturi și garanții.

De amintit că și Vaticanul a fost ținta unor răspunsuri la fel de dure. Sfântul Scaun a fost primul stat care a recunoscut unirea Transilvaniei cu România. Încă din 1919, Vaticanul a început să reorganizeze diocezele, declanșând mânia maghiarilor la adresa Vaticanului și a Sfântului Scaun. În 1927, România a semnat Concordatul cu Sfântul Scaun, reprezentând baza legală pentru funcționarea bisericilor catolice în România. Deși bisericile catolice în Transilvania erau în principal maghiare, bisericile catolicilor și greco-catolicilor din România și cele ale catolicilor germani erau și ele incluse. Toate aceste măsuri au contribuit la implementarea drepturilor minorităților și a drepturilor religioase, dar acestea au fost văzute de liderii etniei maghiare și de Ungaria – care nu a semnat niciodată un Concordat cu Vaticanul – ca abuzuri asupra minorității maghiare. Faptul că acestea au iritat foarte mult și Biserica Ortodoxă este o altă chestiune.

Îngrijorarea maghiarilor privind supraviețuirea identității lor etnice este legitimă. De fapt, rata creșterii demografice a etniei lor a început să scadă la sfârșitul anilor ʽ70 – întâi în Ungaria, apoi în rândul maghiarilor din Transilvania. În același timp, numărul căsătoriilor mixte a crescut începând cu secolul al XX-lea. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, procentul de căsătorii mixte în Transilvania (maghiaro-române, maghiaro-germane și germano-române) era de aproximativ 7-8% din totalul anual al căsătoriilor în regiune. După 1990, procentul anual a crescut la 27%. În prezent, pe de o parte, aceste statistici privind căsătoriile mixte indică un nivel ridicat de coabitare pașnică. Pe de altă parte, ele dovedesc o tendință de asimilare inter-generațională neinspirată de politica statului, dar cu o influență asupra păstrării culturii minorității la fel de mare ca orice acțiune întreprinsă sau determinată de politica statului.

Etnicii maghiari care nu vorbesc limba oficială a statului se pot plânge și de oportunitățile limitate de acces la educație și de angajare. Însă, după cum afirma un participant, aceasta este consecința controlului pe care liderii lor îl pot exercita, la ora actuală, în ceea ce privește educația furnizată în limba maternă. Propriile lor autorități în domeniul educației sunt responsabile de eliminarea limbii române din programa școlară. Se reclamă faptul că este dificilă găsirea unui loc de muncă în întreaga Românie, nu doar în regiunea lor, și că statul român nu le oferă oportunități de angajare. Dar cine este de vină pentru acest lucru?

În această privință, considerăm că Universitatea Sapientia din Cluj, cu predare în limba maghiară, este o armă cu două tăișuri în ceea ce privește păstrarea identității naționale. Identitatea etnică nu va supraviețui prin separare, ci prin cooperare. Un participant a afirmat că acestei chestiuni sunt bine-cunoscute de mulți dintre românii din zonă tocmai ca urmare a fenomenului căsătoriilor mixte menționat anterior. În cazul său, străbunica și defuncta sa soție au fost de origine maghiară.

Motive de nemulțumire din partea românilor

Mai mulți istorici români și-au exprimat exasperarea generată de refuzul etnicilor maghiari de a accepta unirea și de a merge mai departe. Nici măcar astăzi, afirma un participant, 100 de ani mai târziu, nu există o declarație de ansamblu din partea partidelor maghiare, după exemplul declarațiilor germane și evreiești (și altele), care recunoșteau evenimentele de la Alba Iulia și unirea. Minoritatea maghiară nu a făcut nicio declarație de ansamblu în acest sens. Nu ne așteptăm ca maghiarii să participe la sărbătorirea zilei de 1 Decembrie. Însă, considerăm că o dovadă minimă de respect și o recunoaștere a evenimentelor petrecute acum 100 de ani ar fi normale.

Au existat reclamații și cu privire la eforturile istoriografilor maghiari de a discredita natura locală a Adunării Naționale de la Alba Iulia și a unirii ulterioare. Astfel, de exemplu, s-a susținut că deputații români de la Alba Iulia au proclamat unirea sub constrângerea forțelor militare din Vechiul Regat sau la ordinele acestora.3 Însă, trupele armatei române nu au fost prezente la evenimentele de la Alba Iulia.4 Ele au intrat în oraș câteva săptămâni mai târziu. Și în mod clar nu au fost prezente în cele aproximativ 4 000 de comunități care și-au ales delegații și care le-au acordat acestora mandate.5 Sudul regiunii și Banatul erau sub ocupația forțelor sârbe și franceze, dar chiar și acele sute de localități s-au pronunțat în favoarea unirii. La fel ca toate comunitățile care au trimis delegați din zonele aflate încă sub ocupație militară maghiară la acel moment.

Membri ai Gărzilor Naționale Române transilvănene, în uniforme militare, au fost prezenți la Alba Iulia, dar era vorba despre localnici, foști soldați din armata austro-ungară. Au fost înființate și Gărzi Naționale Maghiare pentru același scop, și anume de apărare a ordinii publice după căderea instituțiilor imperiale. În numeroase cazuri, cele două structuri au colaborat. Nu există niciun fundament care să susțină acuzațiile conform cărora Rezoluția de la Alba Iulia a fost proclamată sub constrângere militară. Acestea pun în pericol legitimitatea unui moment definitoriu al dezvoltării și democrației române, după cum confirmă terți observatori, generând doar resentimente și neîncredere.

Frustrare au declanșat și acuzațiile unor istorici maghiari conform cărora în Transilvania nu a fost organizat niciun referendum sau plebiscit și că unirea nu ar fi fost votată liber dacă un astfel de referendum sau plebiscit ar fi fost organizat. Conform acestei interpretări, procesul electoral și mandatele din 4 000 de comunități, pe care 1 228 de delegați individuali (și peste 500 de delegați reprezentând diferite organizații) și le-au exprimat în unanimitate la Alba Iulia, nu au reprezentat un referendum popular. Însă, Liga Națiunilor nu a împărtășit acest punct de vedere. Ținând seama de participarea a peste 55% din populația Transilvaniei și de sutele de mii de semnături ce au însoțit Rezoluția, un referendum ulterior ar fi fost redundant. Având în vedere realitatea, nemaivorbind de rezoluția Conferinței de Pace, contestarea legitimității unirii din cauză că, în perspectiva maghiarilor, nu a fost realizată prin plebiscit, este cel puțin deranjantă.

 Au fost reclamate și generalizările istorice zdrobitoare lipsite de o bază solidă sau fără nicio bază în realitatea documentată. Un participant și-a amintit uimirea resimțită citind despre un coleg din Budapesta, bun prieten de-al său, care susținea că situația minorităților din Transilvania înainte de 1919 a fost mai bună decât după 1920.6 Așa să fie oare? Chestiunea a făcut obiectul unei monitorizări internaționale în anii ʽ20 și în mare parte din anii ʽ30. Rapoartele și concluziile Ligii Națiunilor sunt acum publice și nu conduc la o astfel de concluzie.

Înainte de 1919, românii reprezentau o minoritate în regiunea maghiară a Austro-Ungariei – cea mai importantă în Transilvania. Aceștia nu au avut vreodată posibilitatea de a beneficia, din partea statului, de educație în limba maternă, pentru că nu exista nici măcar o școală de stat cu predare în limba română în întreaga Transilvanie sau în altă parte pe teritoriul regiunii maghiare a Monarhiei Austro-Ungare. Și, pe lângă faptul că a remediat acest abuz flagrant, statul român a construit sute de școli cu predare în limba maghiară după 1920.

După 1918, faptul că populația maghiară a fost incapabilă să ia în serios obligația de a învăța să vorbească și să scrie în limba română a reprezentat o altă sursă de stupoare. Uneori, a arătat un participant, este nevoie să se folosească limba engleză ca limbă comună de conversație pentru a înțelege studenții maghiaro-români a căror cunoaștere a limbii române este deosebit de slabă.

Au existat resentimente și în legătură cu generalizările zdrobitoare referitoare la abuzuri și rea-credință. Acuzațiile că România a desfășurat o politică dură de asimilare a minorității maghiare, indiferent de perioadă, nu este pur și simplu susținută de fapte concrete. Astfel, în 1900, 1930 și 2002, în România erau 1,4 milioane de maghiari. În perioada 1930-1977, populația maghiară chiar a crescut (până la 1,7 milioane), după care a scăzut, ajungând, în 1992, la 1,6 milioane de etnici, dar declinul demografic în Ungaria și în rândul minorității maghiare din România s-a declanșat la începutul anilor '80.

Au existat acuzații din partea maghiarilor conform cărora aproximativ 200 000 de maghiari au fost asimilați de atunci și până în prezent. Dar, în 2002, autoritățile de la Budapesta au declarat că peste 200 000 de maghiari din România au emigrat în Ungaria. Deci matematica ne arată fără discuție cum stau lucrurile. Deși putem accepta faptul că există îngrijorări și provocări legitime pentru comunitatea maghiară, este timpul ca elitele sale să depășească acest subiect „baubau”. Asimilarea forțată a minorității maghiare nu a fost niciodată o politică a statului român. Nu există dovezi în acest sens. Iar cifrele din recensămintele succesive ale minorității maghiare, recunoscute la nivel internațional, de la formarea statului modern până în prezent, pur și simplu nu susțin această ipoteză.

Un participant regreta faptul că nu a auzit nicio declarație conform căreia comunitatea maghiară respinge asimilarea, dar acceptă integrarea. Deși recunoștea că este posibil ca un astfel de mesaj să se fi pierdut în „zgomotul” politic, acesta a declarat că ce s-a auzit destul de des în această privință suna mai degrabă a separare.

Mai mulți participanți au considerat regretabilă insistența minorității maghiare asupra faptului că politica României cu privire la minorități și implementarea acesteia nu erau deloc în regulă. Părerea la nivelul Uniunii Europene este complet diferită, aproape opusă. Conform UE, puține țări din Europa oferă minorităților lor oportunități și avantaje atât de ample. Liderii minorității maghiare pot fi nemulțumiți de o stare de fapt existentă, iar nemulțumirea lor este legitimă. Dar de aici până la o condamnare a politicii României în ceea ce privește minoritățile este cale lungă.

În orice caz, provocarea cu care ne confruntăm acum este cum să reușim, în România, să facem ca minoritatea și majoritatea să se dezvolte, să coopereze și să se coordoneze în administrarea statului. De asemenea, România trebuie să coopereze cu Ungaria. Ambele sunt membri NATO și UE și ambele au semnat acorduri și tratate ce au implicat angajamente de natură politică și legală pentru a adera la acestea.

Note:

1 Erik Colban, „Preliminary Notes (1923): Confidential, To: Secretary General [of the League of Nations]” [Note preliminare (1923): Confidențial, Către: Secretarul General (al Ligii Națiunilor) – n. tr.], 8 august 1923, Documentul 1 în Gheorghe Iancu, Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii Naţiunilor 1923-1932, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 69.


2 Cu privire la una dintre propunerile inițiale conform căreia minoritatea maghiară din România ar trebui să studieze și să aplice tacticile politice ale minorității române din Ungaria, a se vedea, de exemplu, Károly Kós, István Zágoni și Árpád Paál, Kiáltó Szó (Țipăt de alarmă – n. tr.), Cluj, 1921.

3 De exemplu, în ceea ce privește prezentarea unirii ca o conspirație a Regatului României și a forțelor armate române, a se vede History of Transylvania (Istoria Transilvaniei – n. tr.), Béla Köpeczi et al. (ed.), Highland Lakes, Atlantic Research and Publications, 2002, vol. 3, cap. 14, „Revolutions and National Movements after the Collapse of the Monarchy (1918-1919)” [Revoluțiile și mișcările naționale după prăbușirea monarhiei (1918-1919) – n. tr.]. A se vedea și Nagy (1944), p. 18-20.

4 Armata română a traversat Carpații pentru prima dată, dinspre Vechiul Regat, la sfârșitul lui noiembrie 1918, intrând în Alba Iulia și în Cluj la sfârșitul lui decembrie.

5 Trupele române au intrat în Târgu Mureș în data de 2 decembrie, în Brașov în data de 7 decembrie, în Sibiu în data de 12 decembrie și în Cluj în data de 24 decembrie 1918.

6 Zoltan Szasz, „I diritti delle minoranze e la politica nationale prima e dopo il 1918 nell'area carpatica” (Drepturile minorităților și politica națională înainte și după 1918 în zona Carpaților – n. tr.), în Umberto Corsini și Davide Zaffi (ed.), Le minoranze tra le due guerre (Minoritățile în perioada interbelică – n. tr.), Il Mulino, Bologna, 1994.