ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


CLIPE ALĂTURI DE PĂRINTELE IERODIACON VISARION IUGULESCU

La aniversarea a 101 de ani de la nașterea unui veritabil Apostol al Bucureștilor, Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu (28 octombrie, Brănești, Dâmbovița - 24 mai 2008, Cernica), reluăm un interviu pe care Arhimandritul Hariton Negrea de la Petru Vodă, unul dintre ucenicii săi dar și ai Părintelui Justin Pârvu, a avut amabilitatea să ni-l acorde, în exclusivitate. Starețul de la Petru Vodă ne povestește, într-o filmare disponibilă în baza articolului, câteva crâmpeie din biografia și misiunea predicatorului care a gustat și din pâinea neagră și uscată a închisorilor comuniste. Istorisirile Părintelui Hariton Negrea ne-au îndemnat să-i cerem mai multe detalii despre viața și trăirea duhovnicească a Părintelui Visarion Iugulescu, printr-un interviu în exclusivitate pentru cititorii ActiveNews.

Victor Roncea: Părinte Arhimandrit Hariton, cunoaștem că sunteți Stareț al Mănăstirii Petru-Vodă, cu binecuvântarea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, dar totodată știm că ați fost și sunteți ucenic al Părintelui Ierodiacon Visarion Iugulescu. Data de 28 octombrie 1922 este ziua Sfinției Sale de naștere. Ce ne puteți spune despre viața Părintelui Visarion?

Părinte Arhimandrit Hariton Negrea; Cronologia vieții Părintelui Visarion nu se poate limita la o enumerare de evenimente complexe sau umile cuprinse între data nașterii și data trecerii în veșnicie. Nostalgia suferinței dătătoare de Împărăția Cerească se face vădită încă din fragedă pruncie, făcut fiind vas ales de la prima întâlnire cu această viață vremelnică. Acesteia i se adaugă într-o continuă mișcare jertfitoare a timpului bucuria urmării hristice până la năzuința încrederii în milostivirea dumnezeiască de împreună conviețuire cu mucenicii în viața veșnică.

Comuna Braniște a dobândit o rază de lumină prin nașterea Părintelui Visarion, la data de 28 octombrie 1922. Această lumină, crescută într-o ambianță familială duhovnicească, avea să călăuzească sătenii locului prin cuvântului lui Vasile, numele primit la botez. Darul oratoriei și al picturii l-au condus pe tânărul Vasile spre a pune piatră de temelie unei misiuni pe care o va împlinii până la sfârșitul vieții: apostoliceasca propovăduire a cuvântului evanghelic.

Fire voievodală, luptătoare pentru apărarea pământului strămoșesc, și-a îndeplinit stagiul militar păstrând aceeași rezonanță a misiunii încredințată lui. Prezența tânărului Vasile în război a făurit rădăcini adânci spre chemarea ce i-o încredințase Dumnezeu, suferința pentru aproapele, o reînnoire a umanității prin jertfirea nestăvilită a sinelui pentru ceilalți. Scăpat de supliciile războiului, se întoarce la vechea activitate misionară, dar cu o dorință mult mai înflăcărată pentru propovăduire, făurind din cele două porunci ale dragostei principalul crez al vieții sale. Urmând chemării misionare ce i se încredințase a început o nouă semănare, iar răsplata pentru munca răspândirii cuvântului lui Dumnezeu se înfățișează în frumoasa clipă a hirotesirii întru ipodiacon misionar la vârsta de 25 de ani.

Dragostea față de împărtășire cu lumina necreată prin rugăciune și față de isihie, unde comunicarea cu Dumnezeu se face prin Har, prin Duhul dătător de viață, i-au cuprins setea de viață pustnicească. Pronia dumnezeiască, încredințată fiind că atletul lui Hristos va înmulți talanții sădiții în el încă de la naștere, l-a însărcinat cu o altă slujbă: slujirea aproapelui. Părăsind pustia se retrage în mănăstire unde, arătându-se vrednic de lucrarea Duhului Sfânt, este tuns cu numele de Visarion în anul 1950, iar la scurt timp a fost hirotonit diacon. Intrarea în cinul călugăresc îi sporește râvna pentru îndeplinirea legământului chipului îngeresc care se va menține până la sfârșitul vieții sale.

Va urma o perioadă sumbră în viața Părintele Visarion, afectat fiind de cumplitul Decret prin care călugării erau obligați să părăsească mănăstirile; petrece în lume păstrându-și rânduiala călugărească. Nostalgia părăsirii mănăstirii a prins undă de lumină în darurile pe care Părintele Visarion le-a pus în slujba Bisericii. Pictura, oratoria, scrisul au fost împreună pătimitoare ale suferințelor acestuia, întărindu-l în clipele de singurătate pe parcursul mai multor ani. Un nou Iov se arăta în persoana Părintelui Visarion deoarece, răbdând necazurile cu bărbăție, cu asumare a păcatului universal, nu s-a răzvrătit împotriva Creatorului său, ci a rămas într-o fermitate de păstrare a legământului făgăduit. Această cutezanță a păstrat-o și în clipele când boala începuse a-i măcina trupul firav. Rugăciunea, care mai înainte i se făcuse vlăstar de comuniune cu Dumnezeu, acum era pentru el mijloc de trăire a veșniciei. Părtaș al acestei veșnicii își va preda duhul în mâinile Celui pentru care atât de mult a trudit la data de 24 mai 2008.

Părinte Hariton, cum ați înțeles împletirea credinței ortodoxe cu dragostea față de țară și de români în misiunea Părintele Visarion?

Valorile românismului autentic împletit cu tradiția ortodoxă le-a moștenit de la părinții lui, oameni credincioși cu frică de Dumnezeu. Ambianța duhovnicească din copilărie, dragostea imaculată a familiei Părintelui Visarion au avut mari reflecții în anii maturității, transpunând în sufletele oamenilor iubirea față de țară. Dragostea față de satul natal, față de plaiul românesc l-au îndemnat să pună temelie unei misiuni creștine în casa părintească, făcând din pământul pe care a crescut loc de rugăciune, loc de pocăință. Tradiția românească cu rădăcini adânc înfipte în ortodoxie și-au făcut lăstare în cuvintele insuflate de Duhul Sfânt în inima tânărului Vasile. Aceste lăstare au prins rod însutit pe parcursul vieții Părintelui Visarion, făcându-l un apărător al valorilor naționale.

Armata, loc de manifestare a vitejiei, a fost pentru tânărul Vasile loc de formare a unui ostaș al lui Hristos datorită înclinațiilor de a-și dezvolta misiunea. Obișnuit cu rugăciunea, era nelipsit de la slujbele făcute decătre preoții militari în mijlocul soldaților, făcându-se părtaș acestora prin predicarea cuvântului evanghelic, făurind prin credința sa nestăvilită punte de legătură între Dumnezeu și ceilalți. Mesajul hristic transmis prin dragostea frățească a aprins scânteia credinței în sufletele camarazilor lui. Momentul crucial al plecării în război a fost primit de către ostașul lui Hristos, Vasile, cu multă nădejde și credință în Dumnezeu. Misiunea lui lepădase haina predicării și îmbrăcase haina apărării pământului strămoșesc. Încredințarea lui în mila și în voia lui Dumnezeu a fost pentru ceilalți pildă de demnitate și curaj. Culegător al roadelor bune și implementarea lor în străfundul inimii sale l-au ajutat ca urgiile războiului să nu pună stavilă pe noblețea sa duhovnicească dobândită din tradiția strămoșească. Iubirea față de aproapele l-a păzit pentru a nu ucide pe nimeni în liniile frontului, misiunea lui fiind pe situații de intendență. Demnitatea și curajul au făurit aripi dorului de rugăciune, încredințându-și camarazii la credința în Dumnezeu, în marea Lui milostivire. Iubitor de neam și țară nu s-a lăsat înspăimântat de încercările avute la întoarcerea în țară, dimpotrivă i-au menținut vie credința.

Simțindu-se mijlocitor și martor al reînnoirii neamului și-a reluat activitatea de misionar, îndemnd poporul român la pocăință. Părintele Arhimandrit Justin l-a numit Apostolul Bucureștiului. Națiunea făcea parte din ființa sa, matca creștinismului făcea roade pe pământul acesteia prin cuvintele sale. Chema poporul român la unitatea de credință, la curățire sufletească, la dialog cu Dumnezeu prin rugăciune.

Părinte Stareț Hariton, cunoaștem că unul din hramurile Mănăstirii Sfinției Voastre este Sfinții Martiri ai temnițelor comuniste. Care a fost relația dintre Părintele Visarion și Sfinții Mărturisitori din temnițele comuniste?

Binecuvântarea suferinței i-a urmărit pe Sfinții închisorilor până în ultima clipă a vieții lor, având drept scop curăția neamului pe altarul jertfei. Părintele Visarion asemănându-se lor ca intermediar între Dumnezeu și neamul românesc, precum Sfinții Apostoli în vechime a deschis poporului poarta către Împărăția Cerului prin misiunea care i-a fost încredințată și de care nu s-a lepădat până la sfârșitul vieții sale. Valorile neamului, moralitatea creștin ortodoxă sunt elaborate și evocate în numeroasele predici ale Părintelui Visarion.

Vrăjmașul neamului omenesc, nesuportând misiunea tânărului Vasile, i-a uneltit încercări amare prin arestarea de la Târgoviște, lucru care nu l-a înspăimântat pe robul lui Dumnezeu. Momentul jertfelnic al celor 50 de oameni, care cu icoana Mântuitorului în frunte au făcut un drum misionar prin sate pentru a întări românii în vreme de prigoană, la care și Vasile a participat, a fost aducător de har, dar și de mare încercare. Vasile, distingându-se de ceilalți prin deosebita blândețe și smeritul comportament, luminat de prezența Duhului în el, a fost răsplătit de o copiliță cu un buchet de flori. La intrarea în Ierusalim Mântuitorul a fost primit cu flori, cu bucurie, dar asta nu l-a absolvit de jertfa crucii, de Golgota. Identificarea omului, a lui Vasile cu Mântuitorul se face prin suferință, după ce a fost decorat cu un buchet de flori, a urmat arestarea, Târgoviște asemănându-se Golgotei cu prezența vie a suferinței. Aici, la Târgoviște, primește sentința de a fi condamnat la moarte prin împușcare, dar Dumnezeu l-a scăpat încă o dată de la moarte.

Apelând la cuvântul „jertfă” strămutăm gândul la jertfa hristică, menirea lui Hristos în lume a fost purtarea păcatului uman, înfierea omului, împăcarea lui cu Dumnezeu. Mărturisitorii temnițelor comuniste, prin jertfa lor, prin suferința lor în fața lui Dumnezeu au participat la înfierea neamului, la curăția sufletească a acestuia. Mucenicia lor primește proporții cerești încă din această lume prin dragostea lor desăvârșită față de Dumnezeu, față de neam, față de aproapele. Limita muceniciei dintre trup, lepădarea de cele lumești, de cele umane, și suflet, desăvârșirea prin îndumnezeirea duhului a fost jertfa lor supremă, arderea-de-tot bineplăcută lui Dumnezeu. Dintre Sfinții Martiri din temnițe pe care Părintele Visarion i-a cunoscut în mod direct, după terminarea celui de al doilea Război Mondial, atunci când Sfinția Sa era în mișcarea misionară se numără: Pr. Gherasim Iscu de la Tismana (întemnițat la Craiova, Aiud, Canal, Târgu-Ocna); Pr. Toma Gherasimescu (întemnițat la Jilava și Aiud) și foști seminariști de la Cernica.

Dumnezeu, dorind ca neamul românesc să aibe stâlpi de rezistență împotriva navălirii satanice a comunismului a pus atât în inima Părintelui Visarion Iugulescu, cât și în inima Părintelui Arsenie Boca aceleași frământări, pentru ca unirea lor în cuget și în duh să fie prilej prielnic de trezire a conștiinței poporului român. Suferința, apărarea idealului creștin, căutările identice în slujirea neamului și a aproapelui au fost năzuințe prin care cei doi ostași ai Ortodoxiei Române au întreținut legătura duhovnicească în diferite etape. Prima etapă ar putea fi clasificată până în 1945, când Părintele Visarion l-a căutat pe Părintele Arsenie ca tânăr misionar și după ce s-a întors de pe front. Etapa următoare, fiind una de maturizare duhovnicească din partea ambilor părinți misionari, s-a petrecut în perioada în care Părintele Arsenie Boca era la Drăgănescu. Dragostea frățească dintre cei doi se evidențiază în vizitele reciprocepe care aceștia și le făceau: Părintele Visarion îl vizita pe Părintele Arsenie la Biserica Drăgănescu, iar Părintele Arsenie îl vizita pe Părintele Visarion la Biserica Sf. Nicolae-Sârbi Căuzași din București. Legătura contopită dintre ei a făurit scânteia de nădejde în inima poporului româ, deoarece erau amândoi înrolați în lupta pentru formarea ortodoxă a nației române.

Faptele Părintelui Visarion, lupta lui continuă pentru slujirea aproapelui, apărarea valorilor naționale, dragostea de neam, durerea asumată pentru ca acest neam să fie înscris în Cartea Cerească au fost cele care l-au înrudit cu Sfinții Mărturisitori, iar altarul țării l-a primit pentru a-și săvârși jertfa, misiunea atât de mult iubită de el. Alegându-l Dumnezeu părtaș la suferința pentru mântuirea neamului, la restaurarea relației dintre El și neam, l-a încadrat între Sfinții Mărturisitorii ai acestuia. Ducând cu bucurie această încredințare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, nu și-a lepădat menirea de purtător al crucii neamului, dimpotrivă și-a dezgolit inima de propriul sine și a umplut-o de prezența Harului dobândit din dragostea față de Hristos, față de aproapele. Privat fiind de libertatea lumească, de libera mișcare în spațiul pământesc a dobânt libertatea lăuntrică duhovnicească prin depășirea patimilor, punându-se trup și suflet în slujba aproapelui, lucru de la care nici măcar boala nu l-a împiedicat.

Copleșiti fiind de identitatea hristică atât Părintele Visarion, cât și Sfinții Mărturisitori s-au înrolat la eliberarea neamului de sub jugul păcatului, de sub robirea patimilor ce-l cuprinsese prin smerenie. Aceasta era singura care putea readuce sufletul poporului la starea de eliberare, deși smerenia putea fi însușită de către ei în măsura asumării durerii depășirii de sine. Bucuria suferinței de a suferi pentru Hristos a depășit însuși suferința.

Părinte Arhimandrit Hariton care a fost experiența personală a Sfinției Voastre cu Părintele Visarion?

Povățuitor, dăscăl iscusit al modelării sufletului, Părintele Visarion mi-a descoperit identitatea mea în Hristos, începând cu iulie 1989 când am cunoscut o parte dintre ucenicii Sfinției Sale. Chip cucernic al blândeții nu era greu să-i descoperi metoda oblăduirii sufletești, conștient fiind de ancora acumulării sale harice, adică dragostea față de aproapele. Situat fiind în nevoia de povața unui om duhovnicesc, mi-am lăsat sufletul modelat de sfaturile lui duhovnicești, acumulând o experiență personală a învățăturii lui. În septembrie 1990 am purtat primul dialog cu Sfinția Sa la Biserica „Sf. Nicolae” din Cartierul Broșteni. Momentul a avut loc la ușa diaconească din stânga Sfântului Altar și m-a făcut să înțeleg atât rolul credinței ortodoxe în viața mea, rolul duhovnicului și unirea cu Hristos prin intermediul Sfintelor Taine, cât și urmarea Acestuia așa cum ne învață Biserica. Tot atunci am primit o icoană prin care să înțeleg jertfa de răscumpărare a lui Hristos. Supunerea Fiului față de Tatăl premerge și întărește supunerea ucenicului față de povățuitor, ascultarea Fiului față de Tatăl în totala lepădare de voia proprie este exemplul de urmat al ucenicul față de povățuitorul său. Cazul contrar al acestei situații implică trădarea ucenicul în ceea ce privește învățătura povățuitorului său, din poziția sa de ascultător, ucenicul cade în poziție de trădător.

Cel de al doilea dialog cu Părintele Visarion a avut loc în iunie 1992 la Biserica „Sf. Nicolae” - Vlădica, în pragul ușii diaconești, unde m-a întrebat despre rugăciune și despre Sfânta Taină a Spovedaniei. Prelungirea discuției, mijlocită fiind de către Maica Magdalena (pe atunci Sora Elena), s-a petrecut a doua zi la casa parohială de lângă dealul Patriarhiei. Au mai urmat și alte dialoguri de scurtă durată, dar ziditoare de suflet. Comuniunea povățuitor -ucenic se poate face în măsura în care ucenicul se luptă pentru a deveni purtător al duhului povățuitorului său, sufletele trăiesc unele prin altele, dimpreună viețuitoare. Bucuria de a primi cuvântul duhovnicesc al Părintelui Visarion nu se poate descrie, cuvintele sunt mărginite pentru a o exprima. Învățătura pe care Părintele mi-a predat-o nu se limita la texte patristice citate din Sfinții Părinți; el trăia cuvintele Sfinților Părinții și le transpunea în faptă. Tainic, încerca să-și ascundă trăirile inimii răsărite ca rod al rugăciunii, dar chipul îl trăda, se vedea că ieșea din limitele lumești, umane, înființându-se în veșnicie.

Înaintarea spre maturitatea duhovnicească implică cererea ca ucenicul ceea ce face povățuitorul său. Ucenicul adevărat este cel ce face ascultare, ceea ce îl conduce la trăirea stărilor pascale alături de cel ce s-a străduit a-i curăța mintea și inima, trezind în sufletul lui pocăința printr-o continuă trezvie. Celula umană în evoluția ei spirituală dobândea Duhul Sfânt prin legătura tainică pe care Părintele știa să o facă. Te simțeai prins în mreaja unor cuvinte dătătoare de viață care provocau schimbarea înlăuntrul tău, iar uneori tăcerea lui îți stârneau umilință față de propia persoană. Îți trasmitea o stare duhovnicească care te invita la cunoașterea de sine și totodată această stare era o mângâiere sufletească în fața propriei netrebinicii. Grija mântuirii ucenicului era purtată de cel ce îi implenta sfaturile. Ultima prezență în fața Sfinției Sale a fost la Biserica din cartierul Craiter al Municipiului Brașov, când eu eram duhovnic în Mănăstirea Durău. Părintele Visarion fiind afectat de boală nu mai putea vorbi, cuvintele găsindu-și mărginirea în viața Sfinției Sale. Gestul, m-a strâns de mână, privirea pătrunzătoare ce mi-a rămas adânc întipărită în sufletul meu, erau mai presus de cuvânt, dar subordonate Duhului. Am înțeles atunci că Părintele Visarion îmi cerea comunicarea prin comuniunea la nivel de Duh care, începută fiind de atunci, va putea fi continuată chiar dacă timpul ne va separa pentru o perioadă nedeterminată. Mă simțeam purtat de mireasma rugăciunii Sfinței Sale, îl simțeam prezent, viu în inima mea, lucru care după moartea Părintelui Visarion nu s-a micșorat, dimpotrivă l-am trăit mai intens, cu o înțelegere mai amplă. Golul lăsat de lipsa prezenței Părintelui a fost umplut de rugăciunea Sfinției Sale care m-a urmărit și încă mă urmărește. Trecerea la cele veșnice a Părintelui a provocat o rană adâncă în inima mea, o durere care în timp a fost mângâiată de perspectiva evanghelică de asumare a morții ca viață veșnică, cu nădejde în revederea atât de mult așteptată. Rămâne ca eu, până la această revedere, să-mi împlinesc datoria de ucenic al Părintelui Ierodiacon Misionar Visarion Iugulescu.