„Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creștin un suflet rătăcit Apostol se va numi? Ori eu tocmai despre așa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temnițele roșii, ci a și salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creștin, al unora dintre poeziile sale”.

Este parte din mărturia Aspaziei Oțel Petrescu, sfântă a închisorilor comuniste, referitoare la trăirea creștină a lui Mihai Eminescu. Iar valoarea acestei mărturii este de netăgăduit, căci este izvorâtă din adâncul unui suflet greu încercat vreme de 14 ani în temnițele crunte, și încă mulți alții în marea temniță de afară. Iar apoi, este trecută nu doar prin filtrul sensibilității lirice a filologului (a fost studentă eminentă, preferata lui Blaga, colaboratoare a Centrului pentru Studii Transilvane condus de savantul istoric Silviu Dragomir, arestată însă chiar înaintea examenului de licență, pe care nu l-a mai putut susține niciodată), dar și prin sita unei înțelepciuni adânci, dobândită în urma unei vieți lungi așezată cucernic la poalele Crucii Mântuitorului.

Sunt multe mărturii date de foști deținuți politic, de oameni care s-au simțit solidari în suferință cu marele poet, și ele nu au nevoie de întărire. Ele sunt pentru a ne oferi un alt punct de plecare în înțelegerea lui Eminescu, unul care izvorăște din inimă și care este filtrat prin sita suferinței pentru același ideal, în aceeași luptă pentru afirmarea și apărarea demnității neamului românesc. Ne vom opri asupra a două mărturii în versuri de o profunzime și de o sensibilitate aparte.

Iată întâi sonetul „Lui Eminescu” al lui Dumitru Oniga, pătimitor vreme de 20 de ani în cruntele temnițe ce au înghițit elita românească a secolului trecut.

„Cuvântul tău, adâncuri de fântână,

Izvor de apă, limpede, curată,
Gândire sfântă, binecuvântată,
Din cer lumina, seva din țărână.

Și versul tau, o piatră nestemată
A-mpodobit c-un nimb limba română
Ce ne e Doamnă și ne e stăpână,
Prin ea trăiește țara noastră toată.

Pe-acest pământ, așa a fost să fie,
Un dar pentru mulțimile-nsetate,
Un Eminescu, cântec, poezie,

O carte, foi cu lacrimi picurate
Și glasul tău răsună-n veșnicie,
Prin tine noi sorbim eternitate.”

 

Așezarea în început a termenului „cuvântul” ne trimite cu gândul la versetul biblic „La început a fost Cuvântul”, iar aceasta considerăm că este cheia deslușirii mesajului poetic. „Cuvântul tău” străbate fulgerător (asemeni Luceafărului) o traiectorie verticală trasată între cer și pământ. Pământ și apă sunt singurele elemente concrete, palpabile de aici, elemente primordiale care au stat la baza Creației. În rest, cuvânt, gând, lumină și putere sunt atribute divine. Prin urmare, cuvântul este inspirația divină, este talantul dat, pe care poetul, cu trudă nesfârșită, îl va șlefui în vers, pentru a deveni „piatră nestemată”. Dar și aici valorificarea pe care Oniga o dă versului eminescian este situată tot pe traiectoria verticală. Căci giuvaierul nu strălucește material, ci așază nimb pe creștetul limbii române, sfințind-o și conferindu-i titlurile de Doamnă și stăpână, ocrotitoare a „țării noastre toată”.

Că totul este un dat, „un dar pentru mulțimile-nsetate”, este întărit de gândul firesc, coborât parcă din chipul iconic al țăranului român: „așa a fost să fie”. Cucernic, poetul din veacul al XX-lea recunoaște glasul păstorului său din secolul anterior și îl urmează în veșnicie, hrănindu-se nesățios din hrana ce-i asigură nemurirea: „prin tine noi sorbim eternitate”.

Erijându-se în purtător de cuvânt al generației sale – și, de ce nu?, al tuturor generațiilor de după Eminescu – Oniga descoperă și ne dezvăluie calea pe care trebuie s-o urmăm pentru a ne înfrupta din veșnicie. Este calea verticală „cu lacrimi picurată”, ce-și are rădăcinile în „seva de țărână” și în „adâncuri de fântână”, iar desăvârșirea în cer.

Dacă vorbim despre pătimitori ai temnițelor roșii care au dat mărturiei lor strălucire de vers, nu putem să nu ne oprim asupra lui Radu Gyr, cel care, alături de Eminescu, a scos din bezna deznădejdilor multe suflete chinuite, oferindu-le mângâiere și rost. L-am așezat alături de Eminescu, pentru că știm că împreună sunt pe calea mărturisirii. Dar cum se situa el însuși față de poetul fără egal al neamului românesc? Ne-o mărturisește în „Balada pentru Eminescu”:

Te-au slăvit în cărți și în poeme
Și te-au înălțat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune și zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Și fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ți-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ți-au pus în mâini hanger.
Și-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole și răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Pașii tăi pe unde te-au fost dus,
Și-nsetat pe drumurile Țării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neșterși încă,
Ai crucificării pe furtuni
Și sărut lumina lor adâncă
Și-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subțiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea și-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămașă de venin…

Nu, tu nu ești meșterul, ci cneazul,
Nu ești înstelatul împărat.
Sfâșiat ți-i pieptul și obrazul.
Tu ești marele însângerat !

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Și-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ți pipăi steme și nici lauri…
Numai rănile mă plec și ți le strâng
Și le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă și plâng.

 

    Uluitoare sunt ipostazele pe care i le atribuie Gyr lui Eminescu: „te-au înălțat iconostas” (făcând aluzie la martirajul lui Eminescu), „te-au văzut voevodând voroave” (referindu-se la statutul de întemeietor al limbajului poetic românesc) ori „ciobănind genune și zăpezi” (adică piatră de temelie și pilon de rezistență al neamului peste veacuri), „gigantic Sfarmă-Piatră (…)/fierar înfierbântând pe vatră/mările” (atribuindu-i puteri nebănuite și nelimitate asupra pământului și apei, elemente primordiale pe care le întâlnisem și la Dumitru Oniga), apoi împărat sau Făt-Frumos. Pare că, întregi, istoria și tradiția neamului s-au întrupat într-o singură ființă, ce poartă, simbolic, nume de arhanghel.

    Dincolo de toate acestea, Gyr se așază „netrebnic” pe urmele pașilor Poetului, căutând „să dibui urma ta de blând Iisus”.

    Este cât se poate de firească atitudinea lui Radu Gyr, a celui care Îl coborâse pe Iisus în celula sa plină de guzgani și de libărci și care, prin această reală așezare față către față cu Însuși Fiul lui Dumnezeu, rostuiește suferința lungilor ani de închisoare. Omul Radu Gyr, răstignit pe crucea generației sale – braț al crucii neamului românesc – împrumutase suferințele umane ale lui Hristos, în vreme ce Acesta, urcând Golgota temniței, se împodobise cu urmele lanțurilor deținutului. Acest proces de transfer de suferință este mântuitor, iar generația pătimitoare în temnițele bolșevice a înțeles acest lucru și și l-a asumat. Prin urmare, Gyr nu va căuta la fratele său mai mare strălucirea, nimbul, slava, ci „picurii de sânge, neșterși încă,/ai crucificării pe furtuni”.

    Chipul lui Eminescu, conturat în metafore adânci, se confundă cu orice chip însângerat din temnița cruntă: tristețea hristică, trupul firav aproape imaterial, culminând cu „sfânt bătut pe veacul tău în cuie/scânteind, înalt, din răstigniri”. Și se continuă apoi suprapunerea, căci cine dintre cei închiși nu a fost „frânt de-o stea și-ngenuncheat de-o floare”, sau n-a fost copleșit de „dor de moarte-alintătoare”, ori n-a „ars ca Nesus în cămașă de venin”? Vedem în aceste versuri o reluare a ideii de transfer de suferință din poemul „As`noapte Iisus”, de data aceasta întemnițat cu deținutul fiind tocmai Eminescu.

    Acum apar negațiile, clare, răspicate, fără drept de apel, cu atât mai mult cu cât ele sunt susținute de argumente imbatabile: „nu, tu nu ești meșterul, ci cneazul/nu ești înstelatul împărat”, căci „sfâșiat ți-i pieptul și obrazul”. Nu coasta, nu palmele, nu trupul, ci inima, cea care a cuprins în ea toată dragostea, toată nădejdea, toată credința, și demnitatea călcată în picioare de umilințele crunte ale vieții. „Tu ești marele însingurat”, spune Gyr, iar acest „tu” se regăsește în oricine a gustat paharul suferinței.

    Finalul este cutremurător: zadarnică pare a fi cinstirea, căci „crinii nu vor stinge, niciodată,/ umbrele coroanelor de spini”. Calea pe care o deschide Gyr este plecarea genunchilor în fața rănilor și însușirea lor totală, asumarea lor: „le-nchid în inimă și plâng”. Astfel, cel ce se împărtăsește din suferință dobândește darul lacrimilor izbăvitor.

    Iată cum Eminescu se dovedește a fi nu doar îndrumător în ale creației artistice, ci și învățător al tainei suferinței mântuitoare pentru cei care s-au adăpat din paharul suferinței.